Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.

Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.

Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".

Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.

Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 

Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.

Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".

Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.

Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.

Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?

Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.

Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.

Sunt albe şi soarele le face să strălucească.

Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.

Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:

Dar asta nu e o simplă piatră!

E o inimă. 

Ştiu la cine trebuie să ajungă!

Oameni buni

Eşti un om bun, i-am spus!
S-a uitat la mine mirată. Pe buze îi stătea răspunsul care-i venea de cele mai multe ori când îi spuneai ceva frumos despre ea: ei, sunt pe naiba! În schimb, s-a reţinut. A zâmbit şi a spus: "şi tu eşti un om bun".
N-am zis: ei, pe naiba! Eu nu zic aşa. Când presimt că se apropie un compliment, ocolesc situaţia şi dau brusc în autoironie: "normal că sunt! sunt chiar CEA mai bună!"
În schimb, de data asta, mi-am înghiţit autoironia şi i-am spus pentru prima dată: nu, eu sunt un om care face lucruri/fapte bune din când în când. Tu, în schimb, tu eşti un om bun în esenţa ta.
Părea că nu înţelege. Care e diferenţa? Care e relevanţa? De ce e nevoie de categorii?
Spun: nu e nevoie de categorii (ştiu, voi o să spuneţi: păi, cum zici că nu e nevoie? ce faci tu aici, dacă nu categorisiri...).

Nu, chiar nu e nevoie de categorii. Doar aşa, acum, mintea mea a simţit nevoia să dea un nume unei realităţi diferite de a mea - a omului care face fapte bune într-un mod raţional.
Oamenii buni, cei care au o bunătate intrinsecă, acţionează instinctiv, ca un reflex. Dau, oferă, renunţă în favoarea altcuiva fără a-şi face calcule complicate înainte. O fac pentru că aşa sunt ei, aşa simt în primul rând, şi, de abia apoi, pentru că este bine. Uneori, o fac chiar în detrimentul lor.
Nu, nu-i transform pe aceşti oameni în supraoameni, sfinţi... Au momentele lor de egoism, de vanitate, când îi rănesc pe ceilalţi. Căci până la urmă sunt oameni...
Cum recunoşti oamenii buni de cei care fac fapte bune? Unii ar spune că e total irelevant, câtă vreme binele este înfăptuit.
Aşa şi este!
Revenind...
Cum îi recunoşti? Cum îi vezi?

E suficient să stai în preajma lor. Să-i priveşti când fac fapte bune sau nu. Când sunt trişti sau căzuţi la pământ.
Şi dacă o să ai suficientă răbdare şi dacă te pricepi un pic, vei vedea luminiţa de oameni buni pâlpâind în ei.

Enable GingerCannot connect to Ginger Check your internet connection
or reload the browserDisable in this text fieldEditEdit in GingerEdit in Ginger×

Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Cum să fii Moş Crăciun? Un ghid.

Ştiu, titlul sună aşa ...ca de revista Cosmopolitan, însă faceţi un efort, depăşiţi-l şi citiţi un pic mai departe. Probabil ştiţi până acum că nu-mi plac clişeele: verbale, comportamentale, de niciunele... Încerc să le evit, ba aş putea spune că fug de ele ca "necuratul de tămâie". Nu ţuguiaţi buzele şi nu spuneţi, vă rog, "ha, ha, păi uite că tocmai ai comis-o, asta cu Moşu'"! Până la urmă, nu e vina mea că toată lumea, chiar toatăăă lumea!, l-a "arestat" pe Moşu, l-a "înhămat" şi l-a pus să tragă din greu la sania marketingului (aproape) mondial.

Însă, de data asta, eu nu vă cer să cumpăraţi nimic, ci să intraţi un pic în atmosfera reală a sărbătorilor de Crăciun. Şi cum altfel am putea să facem asta, dacă nu dăruind un pic din ceea ce avem deja.

Aşa că, dacă aveţi pe acasă jucării, jocuri, hăinuţe, gadget-uri bune, însă de care copiii voştri s-au plicitisit şi nu mai vor să le vadă, fiţi generoşi! Nu le lăsaţi să zacă în cutii de la IKEA, debarale, boxe, subsoluri... 

Faceţi o faptă bună şi donaţi-le!

Fiţi generoşi şi învăţaţi-i şi pe copiii voştri să fie la fel.

Sunt o mulţime de copii care s-ar bucura să primească şi să folosească toate aceste lucruri. Printre ei, sunt şi copiii de la secţia de neurologie de la Spitalul Gomoiu din Bucureşti. În cazul în care puteţi să faceţi asta, scrieţi-ne:

Adina Istrate sau Ana Cătănuş

Eu cred că printre voi sunt mulţi Moşi Crăciun, Zâne, Spiriduşi sau Spiriduşe care aşteaptă doar un semn să iasă la iveală. 

Şi ce Crăciun grozav vom avea toţi dacă în Ajun, când facem bradul, împachetăm ultimele cadouri şi ciugulim pe furiş bomboane de pom, ne vom gândi că undeva, poate acasă sau într-un pătuţ de spital, un copil se bucură cu şi din tot sufletul pentru ceva ce a primit de la noi!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".

 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".

 "Nu e adevărat", spuse copilul.

"Ei, atunci, ia spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.

Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".

*

Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 

Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...

Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 

Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 

Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.

Care este soluţia?

Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 

Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 

Se întâmplă tuturor!

Învierea

Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".

Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...

Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.

Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:

"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)

Hristos a înviat!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Grăunţe de speranţă

Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, îl pipăi cu grijă până ce simţi că grăunţele erau acolo Trase aer în piept şi apoi răsuflă uşurată: nu le pieduse!

Pentru câteva clipe Mar simţise cum e să-i fugă pământul de sub picioare. Nici măcar nu-şi putea imagina cum ar fi fost să piardă grăunţele. Cum ar fi continuat viaţa ei fără ele. Mai respiră o dată, profund, şi porni la drum.

Totul e în ordine! Totul e în ordine! Cuvintele i se roteau prin minte. Se agăţa de ele doar doar ar fi revenit la starea de siguranţă de dinainte.

- Am să respir, am să repet cuvintele magice (şi ce dacă sună ciudat, până la urmă nu ştie nimeni ce e în mintea mea) şi am să ma amestec printre ceilalţi. Arăt la fel ca ei şi dacă mă străduiesc, doar un pic, pot părea chiar mai normală decât ei

Privi cu atenţie în jur şi îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei pieţe enorme. Era înconjurată de un furnicar de oameni, o forfotă nemaiîntâlnită, culori şi mirosuri care mai de care mai ciudate.

Cu greu îşi făcu loc şi reuşi să se tragă mai la margine. De acolo putea vedea ceea ce nu văzuse mai devreme: piaţa era rotundă, ca un inel, iar tarabele, copacii, băncile formau nişte cercuri enorme. Din afară furnicarul nu mai părea aşa dezorganizat, ci din contră. Fiecare om, fiecare produs, fiecare culoare avea locul ei.

Închise ochii şi lăsă marea de zgomote să o invadeze.Curând, sunetele fără noimă s-au transformat în unele desluşite iar Mar putea să le sorteze, să le dirijeze pe fiecare către un loc anume.Chiar şi vocea piţigăiată a unei precupeţe îşi găsi locul în "cutiuţa muzicală" a lui Mar.

Îmbătată de atâtea sunete Mar nici nu simţi când de ea se apropie cineva şi îi puse o mână pe umăr. Speriată, lăsă rapid deoparte culorile, sunetele şi tot ce mai era în jur şi îşi concentră toată atenţia asupra misteriosului nou venit.

La prima vedere, Mar fu un pic mirată. Omul de lângă ea era de fapt un tânăr. Dacă n-ar fi fost blugii ponosiţi, lui Mar i-ar fi fost greu să-şi dea seama cu cine are de-a face. Şapca, trasă adânc pe frunte, îi ascundea ochii, umbrindu-i obrazul exagerat de fin.

După o scurtă, foarte scurtă evaluare, Mar dădu verdictul: 

- Acest tânăr este ciudat! Trebuie să fie. Altfel, ce fel de om se furişează aşa, nitam nisam, pe la spatele tău? Ca să ce?

Ce-i drept, înainte să o atingă pe umăr, tânărul bolborosise ceva, însă Mar nu auzise. Pesemne cuvintele lui se amestecaseră cu celelalte sunete....

Arborând un aer glaciar, Mar se întoarse spre noul venit care părea un pic cam agitat şi-l întrebă dacă putea face ceva pentru el.

Roşind, tânărul a întrebat-o dacă a văzut cumva nişte grăunţe...mici....albastre. Le ţinea în buzunarul de la piept şi, din cauza îmbulzelii teribile, cusătura buzunarului a cedat....;si...

- Şi....şi?, întrebă Mar.

- Şi..le-am pierdut, spuse cu jumătate de gură tânărul. Mă ajuţi să le găsesc?

Mar se afla într-o dilemă: inima îi spunea să nu mai stea pe gânduri şi să se apuce de căutat, mintea, în schimb, făcea tot felul de calcule: dacă o fi bine, cine ştie în ce mă mai bag... După o luptă strânsă, inima băgă raţiunea în corzi, aşa ca la box, şi Mar se întoarse spre tânăr:

- Hai, ce mai aştepţi? Nu-i timp de pierdut. 
Figura de dură o prindea de minune....Se concentra, strângea toate rezervele de militărie pe care le avea în ea şi se apuca de treabă. Ce mai, ca un general.... Însă, dacă cineva ar fi putut vedea în sufletul ei, ar fi avut o surpriză: generalul nu era mai mult decât un soldăţel înspăimântat.

Au căutat, au tot căutat, însă nici urmă de grăunţe. Din când în când, Mar se mai oprea să-l întrebe:

- Şi cum ziceai că sunt grăunţele alea? Albastre? Hm, cine a mai pomenit grăunţe albastre!

Pe măsură ce căutarea înghiţi mai multe ore, pe Mar o apucă o nelinişte teribilă. De câteva ori chiar se surprinsese ducându-şi mâna la piept, să verifice dacă ea mai avea grăunţele.

Cum seara se apropia cu paşi grăbiţi, tânărul o trase pe Mar deoparte şi îi spuse:

- Uite, nu cred că mai are rost să le mai căutăm. E evident că nu o să le mai văd niciodată. Asta e, o să văd eu ce fac de acum încolo.

Stoarsă de puteri, enervată şi dezamăgită în acelaşi timp, Mar spuse:

- Voi trece peste faptul că nici măcar nu mi-ai spus cum te cheamă, dar poate măcar acum, la final, îmi spui şi mie ce am căutat atâtea ore?

- Grăunţele mele de încredere, spuse tânărul. Şi, apropo, mă cheamă Dar.

- Grăunţe de încredere? spuse Mar neîncrezătoare. Şi la ce aveai nevoie de ele?

La aşa întrebare directă tânărul se blocă. Pe chipul lui se citea încordare şi o anumită doză de nesiguranţă. Buzele i se mişcară de câteva ori, imperceptibil, timid ca bătaia aripilor unui fluture obosit, însă nu reuşi să articuleze niciun cuvânt.

Stătu aşa vreme de câteva minute, timp în care în mintea lui se duse o luptă strânsă. Ceva din el îi spunea să aibă încredere în fata din faţa lui. Aşa că îşi strânse toate puterile pe care le mai avea şi începu să vorbească:

- Ştii, eu nu am fost niciodata o persoană care să aibă foarte multă încredere, nici în el însuşi şi nici în ceilalţi iar grăunţele astea, pe care le-am purtat dintotdeauna cu mine, m-au ajutat. Dacă vrei, erau aşa ca un talisman.Acum că ţi-am spus asta, poţi să râzi de mine. Nu te sfii, sunt obişnuit.

La auzul acestor cuvinte, Mar înghiţi în sec. Nu doar că nu-i venea în minte nicio replică isteaţă, însă, mai mult, nici măcar nu mai avea chef să caute vreuna.

În faţa ei stătea tremurând un tânăr care-i mărturisise cel mai adânc secret al lui. Era la fel ca ea, cu singura deosebire că ea, Mar, nu ar fi recunoscut niciodata asta: nu avea încredere nici măcar cât o grăunţă.

Mar se cufundă într-o tăcere adâncă. Nu mai scotea niciun cuvânt şi fixa cu privirea o pietricică de la picoarele ei. Ar fi vrut să spună ceva, să-i povestească tânărului istoria ei, să-l încurajeze.

- Trebuie să plec, spuse tânărul. Mulţumesc pentru ajutor.

Mar rămase fără aer. Cuvintele tânărului o izbiseră direct în plex. Ce-i drept, tânărul nu avea niciun motiv să rămână, însă Mar nu ar fi vrut să-l vadă plecat aşa dezamăgit.

Îşi duse mâna la piept, scoase ceva din buzunar şi-l întinse tânărului.

Când pumnul strîns se deschise, tânărul putu să vadă, ghemuite în căuşul palmei, câteva grăunţe mici, firave...albastre.

- Nu sunt grăunţe de încredere, spuse Mar. Sunt de speranţă! Le port cu mine dintotdeauna. Aşa, în caz că mi se termină rezervele. Pe astea ţi le dau ţie. Îmi mai rămân şi mie câteva.

Faţa tânărului se lumină şi în colţul buzelor răsări un zâmbet. Fără să spună vreun cuvânt luă cu grijă grăunţele din mâna lui Mar. Se întoarse şi plecă. Fără un cuvânt.

Mar rămase ca zăpăcită. Nici nu se dezmetici bine şi văzu că în căuşul palmei avea o grăunţă....mică, albastră... Nu era însă una din grăunţele ei de speranţă. Era diferită, diferită într-un mod de care numai Mar putea să-şi dea seama. Era o grăunţă de încredere.

O luă la fugă pe urmele tânărului.

- Hei, hei, uite, am găsit o grăunţă de încredere! Ia-o! Uf, ce am mai alergat....

Zâmbind, tânărul se întoarse spre Mar:

- E pentru tine. În timp ce căutam împreună grăunţele, am descoperit că mai aveam una. Vreau să o păstrezi tu. Eu am acum o rezervă consistentă de speranţă.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Forrest Gump

My momma always said, "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." 

Si ce dreptate avea...

Cu ceva vreme  in urma, nu foarte multa, stateam de vorba cu un prieten, cred ca pot sa-i spun asa..., si ii expuneam ideile mele..., despre cum mi-ar placea sa fie viata mea, ce mi-as dori sa ma motiveze... stuff like this (asta ca sa ma pastrez in atmosfera titlului).

Ca de obicei (sau mai bine zis cum am prostul obicei), incercam sa zugravesc in foarte multe si complicate cuvinte tabloul despre cum ar trebui sa arate o viata nu perfecta, ci multumitoare. Si cu cat incercam sa fiu mai clara, mai concisa, cu atat mai mult deveneam mai alambicata in exprimare, supunand bietul interlocutor la un chin nu foarte util. Si dupa noianul de cuvinte, condimentate din plin cu o gesticulatie bogata, dintr-o data, interlocutorul meu a avut o sclipire de geniu, constand in doua cuvinte: Forrest Gump!

Da, Forrest Gump! 

Poate va intrebati de ce? 

Pentru ca si pentru mine (spun asta pentru ca sunt convinsa ca si pentru altii) Forrest Gump, filmul, este metafora perfecta a omului a carui viata, aparent total neinteresanta, alunca pe nesimtite, intr-un "firesc  ametitor" spre plenitudine.. 

Stiu, iar am tendinta sa ma exprim alambicat, dar stiti de ce?

Tocmai pentru ca lucrurile simple, firesti, sunt cel mai greu de descris.

Exista oameni care stiu ce vor de la viata, isi fixeaza unul sau mai multe obiective majore si restul vietii lor consta in a sari din patratica in patratica spre succes. Recunosc, undeva in sufletul meu i-am invidiat si ii invidiez pe cei care pot sa faca asta. Insa, stiu deja ca nu am sa pot sa fiu niciodata asa dintr-un motiv foarte simplu: ma plicitisesc prea repede. Nu sunt in stare sa urmaresc obiective nici rigide, nici de lunga durata... 

In schimb, am descoperit ca atunci cand te apuci  de ceva si pui tot sufletul disponibil in lucrul ala, chiar daca nu vei obtine succesul maxim, tot vei obtine ceva. Cel putin o experienta noua si multumirea ca ai putut sa te dedici cu totul lucrului respectiv....

Parca ii si aud pe unii mai carcotasi spunand: "n-ai decat sa pastrezi dumneata si castigul de experinta si multumirea... sufleteasca". Ar fi o opinie demna de luat in seama, mai ales pentru cei care isi propun sa-si maximizeze profiturile, de orice natura ar fi ele. Doar ca pentru altii, multumirea asta va deveni baza proiectelor viitoare, oricum se vor fi numind ele, si, mai mult, poate fi promisiunea unui echilibru si a sentimentului ca viata lor insemna mai mult...

Forrest Gump poate fi in egala masura un film pentru oricare din cele doua categorii de oameni despre care am vorbit mai devreme (sa fim intelesi ca nu spun ca una este mai buna decat alta, pur si simplu am simtit nevoia sa ma plasez intr-una din ele). 

Diferenta sta in ochii fiecaruia.....

Puzzle

Cu ceva vreme în urmă mi-am cumpărat un puzzle. Nu am făcut-o pentru că aş fi o împătimită a acestui joc, nici pentru că m-aş fi lăsat sedusă de imaginea care ar fi rezultat după terminarea puzzle-lului: scenă din Veneţia... L-am luat dintr-un motiv mult mai personal: a devenit o parte a efortului meu de reconstrucţie personală , o încercare de a aşeza din nou câte o bucăţică din viaţa mea la locul ei sau, măcar, cât mai aproape de locul ei. Simbolistica e lesne de ghicit: „nevoia de a pune in ordine”.

Cert este un fapt: obişnuiam sa-mi imaginez jocul de puzzle drept ceva simplu – nişte piese mici şi colorate pe care le aşezi repede într-o anumită ordine. Acum, când am început să aşez piesă cu piesă, totul a devenit mult mai complicat. Şi, astfel, puzzle-ul meu a devenit o metaforă pentru o viaţă care se vrea aşezată. Din nou.

Şi ghiciţi ce? E chiar ca în viaţă: ai nevoie de un pic de voinţă, entuziasm, ceva mai multă răbdare şi de încredere. Câteodată simt cum mă cuprinde încrâncenarea: „las’ că-i vin eu de hac...”. De fiecare dată când mă simt aşa, aşez piesele greşit şi, bineînţeles, după aceea, trebuie să le scot, înghiţind în gol de atâta enervare. Poate ăsta este un semnal că, din când în când, trebuie să iei o mică distanţă, să-ţi limpezeşti mintea şi după aceea să continui.

Alteori, abandonez zile în şir masa unde se află piesele din puzzle. Mă uit cu coada ochiului la ea şi-mi spun: „las-o pe mâine sau pe mai târziu”. Până la urmă, constanţa se învaţă şi ea pas cu pas...

Şi uite aşa, cu fiecare piesă aşezată greşit sau, din contră, bine, mai câştig ceva: răbdare sau un „succes parţial”.

De fiecare dată când mă întorc la micile piese îmi amintesc că puzzle-ul, ca şi viaţa, e un joc pe termen lung. Trebuie doar să apreciezi cât mai corect fiecare piesă şi să te bucuri de fiecare pas. Asta e ceea ce ne duce mai departe.

Cel mai complicat lucru? Sa traiesti simplu!

Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!

Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".

Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.

Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.

Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.

Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".

Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.

Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...

Acum, aici...

In momentele mele proaste sau foarte proaste ma gandesc cat de bine ar fi daca viata mea ar fi sau ar fi fost asa liniara, asa cum mi se pare ca ar fi cea a unor persoane din jurul meu, persoane pe care le percep a avea o viata normala... Din nou normalitatea, un concept sau poate o realitate care probabil ma va bantui toata viata...

Revenind... In momentele proaste imi amplific furia spunand: ce naiba nu pot sa fiu si eu ca toata lumea? sa ma bucur ca toata lumea? De parca toata lumea ar face in mod real asta!

Cred ca in parte este doar o perceptie de tipul "the grass is greener on the other side of the fence" si pe de alta parte este o incapacitate, sa o numim crasa, de a ne accepta asa cum suntem in realitate, nu cum am dori sa fim.

Uneori, construim proiecte, le imaginam, le finisam, insa nu tinem cont de materialul principal: noi. Putem sa le transformam in realitate? Ne uitam in jur, vedem oameni in jurul nostru, care nu sunt poate nici mai destepti decat noi, nici mai creativi, nici mai speciali si atunci conchidem: Putem! Cand, de fapt, nu este intotdeauna vorba despre desteptaciune, ci, de multe ori, este vorba despre acel fond emotional, afectiv, care ne este specific fiecaruia dintre noi. Desi vor pleca de pe aceleasi pozitii, unii isi vor "pierde vremea cu nimicuri", incercand tot timpul sa inteleaga ce se intampla cu ei, cu cei din jurul lor, punandu-si tot felul de probleme, in vreme ce altii se vor concentra strict asupra obiectivului si il vor atinge. In linii mari asta ar trebui, probabil, sa desparta oamenii de succes de cei fara de succes, dar asta doar in linii mari. 

In randurile pe care le-am scris nu incerc sa fac apologia niciunuia dintre "modele", doar le-am constatat.

Ideea era alta: deseori ne comparam cu cei din jurul nostru, privim cu jind la vietile lor, la linistea lor (in perceptia noastra, nu neaparat si reala) si uitam sa luam in calcul lucrul cel mai important: pe noi. Daca noi nu avem viata aia, poate este pentru ca nu suntem facuti pentru ea, nu avem acele trasaturi ca sa traim tipul ala de viata si...poate ca daca am avea-o, am jindui la altceva.

Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti, mesaje, cursuri, filme care au ca idee de baza "dezvoltarea personala". Daca toate lucrurile astea au un succes atat de mare, este pentru ca raspund unor nevoi ale noastre, nevoi de cunoastere si unei alte nevoi: de a avea succes.

Insa, ca in toate lucrurile, exista o limita, pentru ca, la un moment dat exista riscul de a ne atribui niste calitati, niste preferinte care nu sunt ale noastre, doar din nevoia de a corespunde unui model acceptat ca fiind bun.

Cele mai mari dezamagiri nu vin din partea celor din afara, ci sunt cele pe care ni le provocam noi insine. Si de fiecare data cand se intampla asta, ne intoarcem in noi insine si scotocim, scotocim dupa noi, sa gasim, sa regasim miezul din noi, cel pe care am construit, reconstruit de atatea ori, dar la care revenim de fiecare data in speranta ca nu s-a alterat si ca mai putem construi ceva pe el.

Asta fac eu acum, aici, incerc sa sap, sa dau de miezul ala, in speranta ca este unul bun, si sa reincep sa reconstruiesc ceva....

Scrisoare pentru maine

Exista oameni care au un fel de organizator, parca asa se numeste. Stiti voi, agenda aia in care ai planificat pe zile, pe ore, ce urmeaza sa faci, cu cine urmeaza sa te vezi, iti stabilesti prioritatile...La mine nu a functionat asta niciodata... Inutil sa spun ca la un moment dat mi-am si facut rost de un astfel de organizator, de parca in acel obiect statea toata capacitatea mea de "focusare" (urasc cuvantul asta, insa il folosesc pentru ca mi se pare ca intra in acelasi registru cu "organizator") si fara obiectul magic as fi fost supusa haosului... As, o iluzie! In concluzie: nu am organizator si nici o minte foarte organizata.
In schimb, scriu scrisori... 
Ador sa scriu scrisori. Savurez sa scriu scrisori, dar scrisori din alea adevarate, pe hartie, cu pixul, cu creionul, cu stiloul.... Ador sa simt cum invalmaseala de ganduri din mintea mea, tavalugul de senzatii, de stari se amesteca toate asa cum amesteci niste ingrediente, insa, de fiecare data, creand ceva nou, ceva diferit. 
Se spune ca intr-o viata nu iubim de doua ori in acelasi fel. Cred ca nici nu scriem de doua ori la fel, pentru ca gandurile, sentimentele noastre, desi pot fi asemanatoare, nu sunt identice. Cuvintele pot fi aceleasi, dar vor exprima altceva, ne vom raporta diferit la ele, le vom izbi de foaia de hartie sau le vom aseza cu cea mai mare delicatete, ii vom lovi pe ceilalti cu ele, ne vom lovi pe noi insine sau le vom oferi cu toata dragostea de care suntem capabili.
Revenind la scrisori.... 
De obicei scriu scrisori altora: oamenilor pe care ii iubesc, oamenilor importanti pentru mine, oamenilor care imi dau macar sentimentul ca vor incerca sa inteleaga ce le-am scris. Si, din cand in cand, imi scriu scrisori mie....sa ma cert, sa-mi dau incredere, sa ma agat de ceva, fie si de o iluzie. 


Acum scriu pentru maine!


Scriu pentru ca maine, cand o sa ma apuce din nou setea de "absolut" si de "tot" sa-mi aduc aminte ca exista foarte putine lucruri cu adevarat importante, ca "totdeauna" nu exista, exista doar "cateodata", ca alergand dupa "tot", risti sa "orbesti" si sa nu mai vezi nimic din "acum" si "aici".


Scriu ca sa "ma trag de maneca" si sa-mi spun ca nu exista retete consacrate despre cum se traieste, ci se traieste pur si simplu, asa cum a trai nu este un act individual, decat in masura in care nu permitem nimanui sa intre in viata noastra, nici chiar pentru o scurta perioada de timp.

Speranta

Cu ceva vreme in urma, o prietena ma ruga sa mai scriu ceva frumos pe blog, spunandu-mi: "scrie si tu asa ceva de Craciun, ceva frumos, ceva datator de speranta". Ca raspuns am dat din cap si am spus: "nu pot, sunt in depresie"! "Ma deprima sa ma uit in jur, ma deprima sa traiesc aici, unde nu exista nimic care sa-mi dea sentimentul ca se poate schimba ceva intr-un orizont de timp rezonabil". Atunci am fost cat se poate de sincera, asa cum sunt si acum. M-am implicat atat de mult emotional in alegerile care tocmai au trecut incat rezultatul, cu marja teribila de indoiala care planeaza asupra lui, m-a dat practic peste cap. Spun din start, ca desi ma regasesc in ideile social-democrate (noi stim ca la noi dreapta nu e dreapta, asa cum nici stanga nu e stanga, dar eu ma raportez cumva la ce insemna stanga europeana...asta ca sa-mi justific cumva optiunea), nu cred ca Geoana e mai bun decat Basescu si nici invers. Din punctul meu de vedere, amandorura le lipseste onestitatea, viziunea pentru ce ar trebui sa insemne un proiect pentru o tara, pentru un popor. Amandoi sunt prinsi in capcana propriilor proiecte, mici, teribil de mici. Pentru mine, diferenta dintre cei doi ar fi urmatoare: Geoana, un birocrat, pe care daca il scoti din domeniul lui este pierdut, nu este antrenat sa minta fara ca ceilalti sa-si dea seama asta, in vreme ce Basescu, care, trebuie sa recunoastem are ceva din fibra liderilor cu mana forte (eufemistic vorbind) care au condus Romania in trecut, minte si el, dar cu un asemenea firesc incat este crezut. Intre ei s-a aflat Crin Antonescu, care a incercat sa vina cu o alta abordare, de "bun simt". Trebuie sa spun ca initial am fost teribil de enervata, zicandu-mi: "astia ne-au confiscat pana si bunul simt ca sa-l foloseasca in campanie!", insa am sperat, pentru ca, nu?, speranta moare ultima.

Dincolo de perceptiile mele vizavi de aceste persoane, pe care mi le asum, asumandu-mi si riscul inevitabil de a fi subiectiva, nu pot sa nu constat ca acesti oameni ne reprezinta, ei nu apar de niciunde, ajung acolo pentru noi in ajutam sa ajunga acolo, pentru ca niste oameni, cei care voteaza constient, se regasesc in aceste persoane sau gasesc in ele ceva ce isi doresc. 

Pentru mine, ceea ce se intampla pe scena politica este un semnal ca schimbarea nu va veni de acolo. Suntem incremeniti intr-o realitate cu aceleasi constate. Ne aflam cumva in situatia paradoxala a ultimilor decenii de comunism, cand oamenii erau nemultumiti si constatau ca schimbarea nu poate veni de sus si ca e cazul sa o initieze de jos. Nu vorbesc aici despre Romania , unde au fost putine cazuri, nu de rezistenta, ci de incercare de creare a unor proiecte alternative, ci de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Se vorbea in tarile astea despre "antipolitica", despre eliberarea energiilor individuale si pe concentrarea pe schimbarea in "micro" in speranta ca aceasta va putea deveni la un moment dat "macro". Poate si din cauza asta, pentru ca au incercat ceva, acesti oameni pot sa-si tina fruntea sus, spre deosebire de noi....

Acolo, atunci, oamenii care doreau sa schimbe ceva se luptau cu un regim comunist, al carui cuvant de ordine era "uniformitatea"... Noua, teoretic, ar trebui sa ne fie mai usor, aici si acum. Trebuie doar sa incepem de undeva, pas cu pas, fiecare dintre noi. Trebuie sa incetam sa mai credem in ei si sa incepem sa credem in noi, sa ne scuturam de mizeria, de marlania pe care o arunca, o promoveaza in spatiul public.

Prin ceea ce scriu nu invit la "ascundere in cochilia personala", ci, pur si simplu, invit la a-i ignora pe acesti oameni care iau orice forma este necesara, oameni de plastelina, cei mai multi si cei mai vizibili in spatiul public neavand principii, bun simt, competenta. 

In schimb, invit la implicare in perimetrul nostru "micro", in familie, in comunitate, in speranta ca poate la un moment dat acest perimetru va deveni "macro".

Este o invitatie la speranta, pentru ca la asta refuz sa renunt, pentru ca pe asta refuz sa o las in mana lor, pentru ca asta este a mea si in "microspatiul meu" tine de mine sa o transform in realitate.

Fie ca acest Craciun sa aduca o speranta pentru fiecare!

E prea tarziu?

"-Buna ziua, as dori sa prelung

- Codul permisului

- 024...Ma numesc

- 9 decembrie

- Va multum

Tonul telefonului"

"Dialogul" e real, l-am avut cu cateva zeci de minute in urma. Incercam sa prelungesc termenul de returnare a cartilor imprumutate de la o biblioteca straina. Concluzia pe care am tras-o dupa incheierea acestui, sa-i zicem, dialog nu a fost ca persoana de la capatul celalalt al firului avea ceva cu mine personal, ci pur si simplu nu exista nimic, nici un motiv, care sa o determine sa incerce macar un dialog "normal".

Cu zambetul pe buze as putea spune ca la cursul de Comunicare de la facultate, profesorul ne-ar da acest pseusodialog drept o incalcare clara a principiului cooperarii din teoria lui Grice... Dincolo de zambetul meu, ce-i drept un pic chinuit, constatarea ramane aceeasi: dam din ce in ce mai putin timp, suntem negri de furie, de frustrare si daca cineva ar indrazni sa ne arate cum suntem, atunci am reactiona in doua feluri: fie am ridica din umeri si am incerca, cu un dram de vinovatie in glas, sa o dregem spunand: "stii si tu in ce lume traim"...... fie am deveni agresivi:"ia mai lasa-ma in pace cu aiurelile astea, nu vezi ca toti sunt la fel?"

Aparent fara nici o legatura cu ce am scris mai sus am sa spun ca zilele trecute cautam pe net niste materiale. Din intamplare, am dat peste un site de psihologie care avea si un forum. Nu m-am putut abtine sa nu citesc cateva din mesajele postate. Unele erau scrise de persoane bolnave de schizofrenie. Citind mesajele lor, atat de profunde, atat de inteligente, atat de puternice, emanand paradoxal dintr-o fragilitate pe care numai cine stie cu adevarat ce insemna boala asta o poate intelege, am avut un teribil sentiment al "salbaticirii". Oamenii astia tanjeau dupa comunicare, tanjeau sa vorbeasca si sa fie ascultati. E drept, pot face asta pe forum, intre ei, dar nu in alta parte, pentru ca in afara lumii lor oamenii "normali" ii ocolesc, din teama, din necunoastere, din 100 alte motive... toate la fel de ne-bune.

Noi, cei "normali", si folosesc ghilimele pentru ca normalitatea este un concept atat de relativ..., nu doar ca nu putem vorbi cu ei, nu putem comunica nici intre noi, cei care avem norocul sa fim "normali", ne salbaticim, folosim jumatati de cuvinte, "vorbim" din priviri cu atat de multe subintelesuri, dar rareori vorbim. Trimitem mail-uri, sms-uri, scriind "Te iubesc", dar nu mai spunem

T E  I U B E S C!

In ciuda progresului tehnologic ne salbaticim din ce in ce mai mult, devenim gri, devenim la fel . Nici macar nu putem spune ca ajungem la acelasi rezultat folosind cai diferite. Nu. Nici macar nu mai adoptam comportamente diferite, ci recurgem doar la variante ale aceluiasi comportament.

E prea tarziu sa schimbam ceva?

Povestea lui Eu si Tu

Un zambet nu costa nimic! E gratis! La fel si amintirile, desi, de ce sa nu recunoastem, avem tendinta sa ne amintim mai repede lucrurile neplacute decat cele placute.

Si cu toate astea, undeva, intr-un colt al creierului, altii ar spune intr-un un colt al sufletului (si cred ca ar fi mai potrivit asa) se afla amintirile bune, frumoase, cele pe care le accesam atunci cand ne este greu, sau din contra atunci cand ne este foarte dor. Dor de ceva bun, dor de ceva frumos, dor de ceva care este parte din noi.

De asta scriu si eu acum: de dor.

Mi-e dor de starea de bine pe care obisnuia sa mi-o dea prezenta ta fizica.

Mi-e dor de increderea ca ceva-ul ala bun va iesi la iveala chiar dintr-un lucru mai putin bun.

Mi-e dor sa plang ca proasta pentru nimicuri si mi-e dor sa ma asculti, mi-e dor sa spun: ghici cu cine m-am intalnit azi? si mi-e dor sa rad cu pofta si mi-e dor sa ma infurii pe tine.

Cateodata stau si ma gandesc si imi este greu sa imi aduc aminte cum eram cu multi ani in urma. Nu ma mai pot imagina... S-au intamplat prea multe lucruri in viata mea si prea putine in care sa nu fii tu.

Eu si tu suntem o realitate de nedescris in cuvinte. Pentru ca eu refuz sa o descriu.

Este! Si atat!

Noi suntem eu si tu pentru ca probabil asa a trebuit sa fie.

Daca ar fi sa caut esenta a ceea ce caracterizeaza relatia noastra ar insemna sa revin la inceputul acestui text destul de chinuit. De ce chinuit? Pentru ca cel mai greu este sa scrii, sa arunci fie si in spatiul virtual, ceva care este foarte personal, ceva numai al tau. Dar revenind la esenta....

Esenta se reduce la un zambet, pe care cineva, la un moment dat, l-a oferit altcuiva fara sa astepte neaparat unul inapoi. Intamplarea sau altcineva a facut sa primeasca unul inapoi. Si asa a inceput povestea lui Eu si Tu.

Morala?

Un zambet nu costa nimic! E gratis! Primiti-l si dati-l mai departe!

Bagheta magica

Imi aduc aduc aminte ca atunci cand eram mica imi doream sa fiu o vrajitoare sau printesa. In mintea mea nu faceam asa o mare diferenta intre ele. Esentiala era bagheta magica! Puteam schimba totul cu un simplu gest. E drept, am mai crescut ceva, dar tot imi doresc bagheta aia magica. As fi putut sa-mi cumpar una din pasajul de la Unirea... Dar ar fi fost atat de multe lucruri de schimbat: nepasarea care ne-a intrat atat de adanc in suflet, rautatea, micimea, intoleranta... faptul ca nu ne iubeste toata lumea sau ca noi nu iubim pe toata lumea.
Si atunci...incercam sa ne descurcam fara bagheta... Mai greu, mai taras, zi de zi...
Se intampla sa ai zile cand trebuie sa mergi in mai multe locuri: la un birou, la magazin, la benzinarie, sa platesti intretinerea si tot in zilele alea se intampla sa dai peste oameni care se poarta atat de urat cu tine incat, cateodata, pur si simplu te blochezi... Si te intrebi: oare atat de mult isi urasc oamenii astia slujba, atat de multe probleme au acasa, atat de gri este viata lor? Si tot uneori, atunci cand si tu vezi negru in fata ochilor, motive se gasesc intotdeauna..., te porti la fel. Si, catedodata, iti pare rau... Si asemeni unui copil, promiti, de data asta tie insati, ca nu o sa mai faci...si chiar si atunci cand nu ti-e bine o sa incerci, din rasputeri, sa fii dragut si daca e cazul sa rasplatesti cu un zambet, chiar daca poate parea atat de putin..
De ce? pentru ca maine s-ar putea sa nu mai existe pentru noi sau pentru celalalt de langa noi, cunoscut sau mai putin cunoscut.
Cu ceva vreme in urma au inceput sa circule pe internet acele prezentari power point cu imagini dragute si mesaje care in esenta se rezumau la ceva de genul: "nu uita sa le spui celor pe care ii iubesti, cat de mult ii iubesti". Si erau dragute si lumea le citea si cine stie cati pastrau in ei ceea ce citeau, pentru ca erau cuvinte frumoase, dar doar cuvinte..... Si eu faceam la fel.
Pana intr-o zi cand sora mea, Gabi, a murit instantaneu, singura, inconjurata de straini, care nu o iubeau, care o priveau ca pe o curiozitate si fara ca eu sa-i fi spus vreodata cat de mult o iubesc.
Ea stia, sunt sigura, dar eu nu am spus-o niciodata. Multa vreme am visat ca a mai trait macar cateva minute si am apucat sa-i spun ca o iubesc foarte mult si sa-i spun la revedere. Erau bineinteles dorintele, nevoile ascunse din subconstientul meu, sentimentele mele de vinovatie. Au trecut patru ani si eu tot simt nevoia sa-i fi spus asta.
Acum incerc sa o fac cu cei care sunt inca in jurul meu. Uneori mai stangaci, alteori mai firesc... Incerc. Nu-mi iese intotdeauna asa cum as vrea. Poate s-a transformat intr-o obsesie...
Nu stiu nici asta. Dar poate ca o astfel de "obsesie" ne-ar folosi sa spargem zidul asta de nepasare care se ridica tot mai mult in jurul nostru. Si poate ca atunci am reusi sa fim altii si fara bagheta magica.