Cercei de zece lei

Câteodată, mă trezesc vorbind cu câte o prietenă despre shopping. Mai precis, despre puterea vindecătoare a cumpărăturilor, despre starea de bine pe care o provoacă micile obiecte îndesate în sacoşe de hârtie lucioasă.

Eu şi cumpăratul am avut întotdeauna o relaţie încâlcită. Poate pentru că am fost crescută într-un mediu în care a fi chibzuit era o necesitate, o necesitate devenită apoi virtute. Cred că de puţine ori mi-am dorit un lucru şi l-am şi cumpărat imediat. 
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla. 
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără. 

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/575264552388138917/

Este o nevoie de abundenţă? De exhibare a puterii de cumpărare? A bunăstării? Un comportament compulsiv? O fugă? O încercare de a umple goluri din noi greu de umplut altfel?
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente. 
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!). 
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă. 
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi. 
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o. 
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :) 
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată. 
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.

Despre acceptare...

Aţi văzut vreodată pe stradă oameni care sunt foarte încruntaţi, îşi mişcă buzele, fără a lăsa să se audă cuvintele, ca şi când ar avea un dialog alert cu cineva...Sau oameni care gesticulează? Nu mă refer la oameni cu probleme psihice, ci la oameni care acaparaţi, asaltaţi de o anumită problemă continuă să o dezbată în minte chiar şi atunci când merg pe stradă. Nu se pot desprinde de ea. Par prinşi într-o lume separată, în care încearcă cu încăpăţânare să-şi rezolve problema. Fie că este vorba despre un conflict, despre o problemă la serviciu sau una în viaţa personală...

Ligia Macovei, Fată din Sicilia

Cam aşa sunt eu acum. Prinsă parţial într-o lume în care caut explicaţii pentru o serie de lucruri care se întâmplă, mie sau celorlaţi, soluţii pentru cum ar putea fi gestionate astfel încât să lase cât mai puţine "zgârieturi"... 

Până acum, soluţii nu am găsit. Poate, doar o explicaţie. De asta, acum o sa scriu câte ceva despre acceptare. 

E ciudat cum un cuvânt pe care-l folosim curent, care descrie un comportament, o atitudine, pe care o asumăm, mai des sau dimpotrivă, poate fi cheia rezolvării atât de multor nefericiri, tristeţi şi uneori spaime...

Pot să spun că în viaţa mea am avut parte de momente triste, unele dramatice (nici pe departe atât de multe sau dramatice ca în cazul altor persoane, însă semnificative pentru mine şi evoluţia mea, ca să zic aşa). 

M-am luptat cu ele, am încercat să le depăşesc şi am încercat din răsputeri să le accept. Nu pentru că acceptarea ar fi dus la o vindecare mai firească sau mai sănătoasă, ci pentru că nu am avut încotro. Toţi cei din jurul meu mi-au spus asta, chiar şi eu mi-am spus-o...

În realitate, în cazul meu, însă acceptarea nu s-a produs decât în foarte puţine cazuri şi aş îndrăzni să le numesc nesemnificative. În rest, nu am reuşit. Nu cred că încăpăţânarea a fost de vină, ci, mai degrabă, neputinţa şi frica în faţa lucrurilor care se (ţi se) întâmplă. Nu le înţelegi, au un final total inacceptabil şi, cu toate astea, nu poţi face nimic, dar absolut nimic, pentru a le împiedica. Nu stă în puterea ta. Şi totuşi, trebuie să accepţi... 

Şi cred că aici intervine problema: credinţa/dorinţa/aşteptarea (iraţională, e drept) că putem controla lucrurile din viaţa noastră, că putem face astfel încât lucrurile să fie bine, în regulă... Şi că, dacă ne vom da silinţa suficient, va fi bine... Vom fi feriţi de tragedii, de suferinţele noastre sau ale celor din jur, de depresii... 

Doar că în viaţa reală nu putem fi feriţi de toate astea sau, mai bine zis, nu ţine de noi, nu stă nici în puterea noastră, nici în controlul nostru... decât într-o măsură foarte mică. Cea mai mare parte ţine de genetică, de predispoziţie, de întâmplare... Iar odată ajuns aici, se pune problema "cum supravieţuiesc, cum trec mai departe". 

Ligia Macovei,
Fată din Sicilia (detaliu)

Soluţia mea de până acum a fost lupta+împotrivirea încrâncenată. A funcţionat, în sensul în care am supravieţuit, am mers, chiar şi dacă parţial, mai departe. Dezavantajul unei astfel de soluţii ţine însă de consumul de resurse. Este epuizant să te împotriveşti tot timpul, chiar şi emoţional (sau mai ales emoţional). 

Nu a fost sau mai precis nu este o soluţie ivită dintr-un soi de trufie... Acceptarea părea, pur şi simplu, o cedare, un pas care te aducea mai aproape de înfrângere... acceptarea părea sinonim cu a te lăsa copleşit (de durere, de dificultatea situaţiei cu care te confrunţi).

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru acceptare, mai ales că, sincer, nu ştiu cum poţi să ajungi la ea, însă este un lucru la care m-am tot gândit în ultima vreme. Pentru că o "acceptare sănătoasă" ar putea fi baza pentru o refacere mai sănătoasă.

Însă, cum transformi acceptarea dintr-un deziderat raţional, să-i spunem, într-o realitate emoţională? 

Şi să nu-mi răspundeţi: "cu înţelepciune", că o să vă răspund şi eu, citând pe cineva, "de asta nu avem!". Adaug, deocamdată.

Eu o să continui să caut formula. Nu am certitudinea că o s-o găsesc, dar, măcar, promit să mă gândesc la ea.

Update:
Acceptarea, resemnarea, tristetea, bucuria, iubirea, uimirea, nedumerirea, uitarea,  pierderea, regăsirea...Toate sunt aici.


© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Oraşul care nu te vrea în el

Nu-mi place Bucureştiul! Ştiu, e deja un truism. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc îmi spun asta. Este un oraş gri, plin - nu, arhiplin-, de maşini, fără trotuare, murdar, fără copaci, fără poveşti. Aşa şi este, însă mie nu de asta nu îmi place. Mie nu îmi place din cauza a ceea ce-mi transmite. Şi asta e o stare de tristeţe, tristeţe adâncă, durere şi furie, multă, multă furie. 

Bucureştiul este ca un copil sfios, care la un moment dat, ce-i drept demult, a părut că poate creşte frumos, corect, drept. Ar fi rămas fratele mai tăcut, poate mai sărăcuţ, al oraşelor-capitală din est sau mai dinspre vest. Nu a fost să fie! 

Zona Piaţa Matache, cu mai multă vreme în urmă....

Au venit oamenii care au dorit o altfel de societate. Şi au impus-o cu forţa. Să le spunem comunişti (dacă nu am să mă lansez aici în dezbateri despre ideologii este din cauză că acest text nu este despre regim politic, ci despre oraş şi despre noi, cei care-l locuim). Şi furia distructivă s-a dezlănţuit! Zone întregi au fost demolate, justificat sau total aiurea, case construite de arhitecţi celebri sau nu, bijuterii arhitectonice au ajuns pe mâna unor oameni care nu ştiau să trăiască în ele. Au fost puţini cei care au îndrăznit să-l apere sub comunism. Era greu, ne era frică, iar frica este un sentiment cât se poate de puternic şi de adevărat. 

Oraşul a supravieţuit! Cu greu, cu răni adânci, trăgându-şi cu greu răsuflarea, aşteptând libertatea. 

Şi libertatea a venit! Greu, cu sânge, dar a venit. Era şansa reconstrucţiei sau măcar a opririi măcelului. 

Nu a fost să fie nici de această dată!

Modul de viaţă pe care ei, cei noi, cei aleşi de noi de data asta, vor să ni-l construiască cere şosele largi, cât mai largi, turnuri înalte, cât mai înalte, şi copaci în ghivece. 

"Bucureştiul suferă, spun aleşii. Trebuie schimbat. Nu poate să respire! Are nevoie de un suflu nou! Bucureştiul are viitorul în faţă!"

O fostă casă superbă....
Zona parcului Luigi Cazzavillan, Bucureşti.

Nu ştiu cum vine asta, dar ce ştiu este că Bucureştiul, încet, încet nu mai are trecut. Vor spune unii: "are poveşti, domne', uite, tocmai am organizat la nu ştiu ce local de tradiţie, şi, culmea vechi domne', vechi, o întâlnire unde am spus poveşti despre Bucureşti". 

Se prea poate. Şi e foarte bine că se întâmplă.  Vom fi nişte oameni mai citiţi, mai cultivaţi, mai elevaţi. 

Dar nu vom fi nişte oameni care vor iubi oraşul care-i găzduieşte. Pentru că oamenii nu protejează şi nu respectă ceea ce nu iubesc, ceea ce nu simt că le aparţine.

Un oraş plin deja de cicatrici, Bucureştiul este zi de zi asediat, umilit, călcat în picioare. Dreptul sfânt la proprietate face ca zeci de case să fie lăsate în paragină, să moară, chiar să li se dea o mână de ajutor să moară mai repede, pentru ca în locul lor să se ridice blocuri, clădiri de birouri sau magazine. N-are a face că noua construcţie, plantata în ce a mai rămas din cartierele sfârşitului de secol XIX, zgârie retina şi bunul-simţ. Se numeşte viitor sau economie de piaţă.

Ceas de ceas, Bucureştiul îşi mai pierde o fărâmă din trecut, din istorie, din valori. Nu ar avea cum să fie altfel, pentru că tot ceas de ceas, noi, cei care-l administram/locuim/beştelim, noi cei care aşteptăm atât de multe de la el, contribuim, direct sau nu, la sluţirea lui.

Ne place sau nu, felul în care arată un oraş spune ceva despre oamenii care trăiesc acolo: ce valori au, ce preţuiesc, cum se raportează la trecut şi, mai ales, cum îşi văd viitorul lor şi al copiilor lor.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?

Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 

Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 

Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.

Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".

Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.

Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 

Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 

Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 

Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Drumul către fericire

Foto: Ana Cătănuş

Ador să merg pe jos. În Bucureşti sau în orice alt oraş aş fi. Şi asta nu pentru că aş avea vreo genă de sportivă ori de maratonistă, au contraire!, ci pentru că îmi place să văd, să privesc îndeaproape clădirile, lucrurile, străzile şi, uneori, oamenii. Este adevărat că în Bucureşti iau la picior vechea zonă. Nu cumva să înţelegeţi că este vorba despre Centrul Vechi, pentru că nu ar fi tehnic posibil. Nu sunt decât terase îngrămădite, trebuie să mergi cu mare atenţie, astfel încât să nu te împiedici de picioarele vreunui amator de Cuba libre! Muzica urlă, la fel şi consumatorii, la concurenţă, fireşte. Prea mult vacarm! Este la fel de adevărat că dacă te trezeşti cu noaptea în cap, chiar şi în Centrul vechi poţi să te bucuri de câte un colţişor. Însă când spun zona veche mă refer la casele din zona Hala Traian, uşor în sus spre Foişorul de Foc, străduţele de la Rosetti, câte un pic din Cotroceni, 11 iunie....

Mersul pe jos şi implicit "culesul" imaginilor, stărilor, este, cred, unul dintre puţinele lucruri care mă relaxează cu adevărat. De multe ori îmi iau aparatul de fotografiat şi fac poze tuturor acelor lucruri care îmi spun ceva. Fie că este o clădire, un fragment din ea, fie că este vorba despre mesaje scrijelite pe un perete. Ce îmi place la ultimele este că aproape instantaneu mă fac să gândesc, să zâmbesc sau să construiesc în mintea mea câte o poveste. O poveste ivită dintr-un mesaj sau, alteori, din mai multe mesaje scrijelite de mâini anonime pe te mai miri unde.

Aşa este cazul şi mesajului de mai sus, scris pe cheiul Dâmboviţei. Aşadar, încotro este drumul către fericire? 

Până la urmă, este o întrebare pe care, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, ne-o punem toţi. Toţi căutăm fericirea, indiferent de ce înţelegem prin ea: familie, bani carieră, prestigiu. Sigur, de cele mai multe ori o numim altfel: satisfacţie, împlinire... Evităm să-i spunem direct fericire. Poate pentru că la nivel raţional cuvântul "fericire" este destinat (pus deoparte pentru) unor evenimente care sunt sau pe care le-am dori extraordinare. 
Este ca şi cum fericirea ar fi o resursă preţioasă şi epuizabilă. De asta trebuie drămuită, chiar şi atunci când vorbim despre ea.
Acum, care este drumul către fericire? Ce reţetă magică stă în spatele ei? Nu aş putea să vă spun. Cunosc oameni care par fericiţi şi alţii care par teribil de nefericiţi. Spun par pentru nu am de unde să ştiu exact cum stau lucrurile. Uneori, nemulţumiţi/nefericiţi cu propriile vieţi, ne uităm în jur şi avem senzaţia că ceilalţi au tot ceea ce ne lipseşte nouă: sunt mai iubiţi, mai senini, mai de succes, au familii mai frumoase, mai armonioase. Cred că până la urmă este doar o chestiune de percepţie, percepţie distorsionată de nişte aşteptări din ce în ce mai mari.
Chiar şi o candidată la nefericire, aşa ca mine, îşi poate da seama, raţional, că, de fapt, trăim mai multe clipe fericite decât am crede. Doar că nu le mai identificăm ca atare. Privind în zare după fericirea absolută şi perpetuă, nu mai găsim resurse pentru a ne bucura de fericirile mici, uneori minuscule, dar cotidiene.
Personal, prefer să cred că nu există un drum la capătul căruia se găseşte fericirea, ci, mai degrabă, că drumul fiecăruia dintre noi este presărat cu particule de fericire. Dacă am fi suficient de atenţi încât să le vedem şi să le luăm cu noi, probabil că la finele călătoriei nu am ajunge cu mâinile goale. 
  

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 

Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...

Probabil ca asa este.

Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.

Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Omul care spunea poveşti

Înaintă pe coridorul întunecat cu paşi mici, mai mici decât de obicei. Scrută cu privirea uşile care se aflau de o parte şi de alta a coridorului. 

"Ultima pe stânga, ultima pe stânga...A, aici e!"

Se opri in faţa uşii. Îi tremurau picioarele, iar golul din stomac îi spunea sa o rupă la fugă înapoi pe scări. Prea târziu. Dintr-un gest reflex, bătuse la uşă... Mă rog, nu prea era un bătut.... Mai mult un ciocănit înfundat... De partea cealaltă a uşii se auziră câţiva paşi. Unul, doi ...şi uşa se deschise: 

"Intraţi, va rog".

Cu paşi apăsaţi, Mar intră. Îsi arborase faţa care trebuia să trădeze încredere de sine. Orice ar fi, trebuie să fiu stăpâna pe mine, gândi Mar.

Se uită de jur împrejur. Camera i se părea întunecoasă, mică, înghesuită. Pereţii o strângeau, pendula se încăpăţâna să amintească fiecare secundă.... Una, două, trei..... O sa mă mai întorc oare aici? 
Era ceva la omul din faţa ei care îi spunea: " da, ai să te intorci".
Şi s-a întors.... 

De la o dată la alta paşii deveneau mai siguri, iar camera din ce în ce mai mare. Dacă la început nu aveai loc să arunci un ac, acum era loc berechet, iar pendula, deşi se încăpăţâna să numere în continuare fiecare secundă, parcă devenise mai simpatică...

La fiecare întâlnire, Mar primea câte o poveste... Unele mai frumoase, altele mai folositoare... Le strângea pe fiecare cu grijă într-un mic buzunar. Acolo erau îngrămădite şi poveştile despre alegeri, despre prietenie, poveşti despre viaţă, desprinse din viaţă sau fără vreo legătură foarte directă cu viaţă...

De fapt centrul întâlnirilor devenise povestea. Mar de abia aştepta momentul în care omul care spunea poveşti să-i spună "As vrea să-ţi spun o poveste, dacă eşti de acord". Mar încuvinţa din cap, afişând un interes moderat. Asta se datora unui fix din mintea lui Mar, potrivit căruia "nu se cade să te arăţi aşa entuziastă dintr-o dată! Un pic de moderaţie, vă rog".

De fapt, murea de nerăbdare să asculte povestea...

Dintre toate poveştile pe care le primise, cea mai dragă îi era lui Mar cea a "camerei cu 100 de oglinzi" ....

*

"Se spune că într-un sătuc micuţ trăia un căţeluş pe nume Bob . Acesta avea o existenţă destul de obişnuită. Ce făcea toată ziua? Chestii de-ale căţeilor. Adulmeca, mai lătra din când în când....dar nu ameninţător, ci doar aşa... Căci, ce căţel e acela care nu latră? Pe lângă toate aceste ocupaţii "căţeleşti", micul nostru erou avea un vis. Auzise el când era mic că în lume există un circ care duce cu el o atracţie nemaivăzută, nemaiîntâlnită, ce mai, nemaipomenită! o cameră cu 100 de oglinzi. De când se ştia, căţeluşul nostru visa la asta. Într-o bună zi află cu stupoare vestea că, ce să vezi, circul cu pricina avea să ajungă într-o localitate din apropiere. Căţelul nostru se afla deci la o aruncătură de băţ de a-şi vedea visul cu ochii. Tentaţia era uriaşă: nu putea să rateze şansa vieţii lui.... să vadă camera cu 100 de oglinzi! Pe de altă parte, îi era cam teamă să meargă singur... Drumul nu era chiar aşa de scurt, pericole se puteau ivi la tot pasul, mai ales când era vorba despre un căţel aşa mic, un pic timid... Ce mai, o adevărată aventură.... După câteva zile în care a întors situaţia pe toate părţile, căţelul nostru ajunse la o soluţie. Avea să-i ceară unui cunoscut de-al lui, un căţel mai curajos, să-l însoţească. Acesta era Jimmy Forţosu', un căţel bine făcut şi cu un ego de înălţimea Empire State Building. Numele adevărat al lui Jimmy era Mango, dar, chiar aşa, ce căţel care se vrea trendy ar păstra un astfel de nume.... Aşa că animat de posibilitatea de a-şi vedea visul cu ochii, Bob îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă în faţa lui Jimmy. 

- "Salut, Jimmy! Cum merge treaba?"

Jimmy, care tocmai făcea nişte flotări, se uită de sus, foarte de sus, la Bob şi îi răspunse:

"Ok, Bob, pe aici. Dar care-i treaba?"

- Uite Jimmy, vreau să-ţi cer un favor. Viaţa mea depinde de asta. Te rog să nu mă refuzi!

La auzul acestor cuvinte, Jimmy Forţosu' îşi puse un zâmbet şmecher pe faţă (îi plăcea la nebunie să se simtă important):

- Ei, nici chiar aşa, Bob.... Bine, amice, spune-mi despre ce e vorba.

După ce-l ascultă pe Bob, care îi spusese dintr-o suflare despre visul lui, despre camera cu 100 de oglinzi, despre cum ar fi mers să o vadă dar îi era cam teamă, Jimmy avu o reacţie pe măsura statutului său de Forţos:

"Ptiu! N-am mai auzit de o aiureală mai mare ca asta! Auzi, nu era suficient că unii s-au gândit să facă o cameră cu 100 de oglinzi, dar, ca să vezi, mai sunt alţii care visează o viaţă întreaga să o şi vadă!"

Bob era profund descurajat. Cu toate astea se rugă cu cerul şi pământul de Jimmy Forţosu' să-l însoţească. În cele din urmă, Jimmy, preocupat să-şi păstreze imaginea de căţel forţos se gândi că nu pică bine la statut să-l refuze pe Bob şi spuse: "Ok, fie, am să merg cu tine".

Drumul nu a fost îngrozitor de lung, însă peripeţii au apărut cu duiumul.... Într-un final ajunseră în localitatea unde se afla circul. Aflat faţă în faţă cu visul de o viaţă, lui Bob i se tăiară picioarele. Nu putea să intre. Îi era foarte teamă. Arborând un aer trist, Bob se întoarse spre Jimmy şi îi spuse cu jumătate de voce:

"Jimmy, te rog din suflet, intră tu primul".

Jimmy, oricât era el de Forţos, avea propriile temeri. Nu ar fi intrat în camera cu 100 de oglinzi cu dragă inimă, dar nici nu ar fi riscat să se afle că lui, Jimmy Forţosu', i-a fost frică să intre într-o cameră, fie ea şi cu 100 de oglinzi. 

"Bine, intru eu primul, spuse Jimmy. Zburlit tot Jimmy deschise uşor uşa camerei. Pentru că nu ştia ce o să-l aştepte înăuntru, Jimmy îşi puse faţa de căţel fioros şi păşi înăuntru. Deodată, se găsi înconjurat de 100 de căţei, toţi fioroşi. Cu cât Forţosu' se încrunta mai tare, mâria şi îşi arăta colţii, cu atât păreau mai agresivi şi ceilalţi 100 de căţei. Nemaiputând să reziste tensiunii, Forţosu' o zbughi pe uşă şi schelălăind o luă la fugă.

Bob rămase ca trăsnit. Nu înţelegea ce s-a întâmplat. Strigă după Jimmy, dar fără efect. Jimmy fugise ca vântul şi ca gândul...

Singur în faţa uşii camerei cu 100 de oglinzi, Bob îşi evalua opţiunile:

"Să plec acasă? Am făcut atâta drum până aici. Şi cum rămâne cu visul meu?"

După o vreme, Bob luă decizia să intre în cameră. Cum îi era însă un pic cam frică, arboră un aer umil şi intră cu ochii închişi.

Când în sfârşit şi-a făcut curaj să deschidă ochii, Bob se văzu înconjurat de 100 de căţei, cu un aer timid, dar teribil de simpatici. Văzând asta, Bob s-a calmat pe loc şi, mai mult, a petrecut câteva ore jucându-se şi simţindu-se excelent.

Întorcându-se acasă, Bob avu surpriza să-l vadă la un colţ de stradă pe Jimmy. Era cu ceilalţi căţei care obişnuiau să tragă de fiare şi le povestea cum a trebuit el să facă faţa la 100 de căţei furioşi şi cum de abia scăpase cu viaţă. La auzul veştii că Bob petrecuse de minune în camera cu 100 de oglinzi, Jimmy se întorse către amicii săi şi le spuse: "Ce invenţii! Bob cred că nici nu a avut curaj să intre şi acum ne toarnă nouă gogoşile astea...".

Dar asta era cel mai puţin important.Bob îşi trăise visul şi învăţase ceea ce era de învăţat".

*

Cam asta ar fi povestea preferată a lui Mar.... Cu puţine adăugiri, pentru că, nu-i aşa, orice poveste repovestită devine o altă poveste....

De ce i-a plăcut atât de mult? Probabil, că fără să-şi dea seama  o trăia zi de zi. Pentru că ceilalţi, oamenii din jurul ei, de cele mai multe ori erau o oglindă care reflecta  ceea ce oferea ea. Cumva, pe parcurs, reuşise performanţa să uite asta, să  se victimizeze ,  să se întrebe cu tristeţe de ce unii oameni reacţionează negativ sau, din contră, cum se explică  faptul că alţii sunt foarte drăguţi cu ea.

Aşa că, de câte ori era încercată de un sentiment de neînţelegere, Mar scotocea prin buzunarul unde ţinea poveştile primite de la "omul care spunea poveşti" . În funcţie de situaţie, scotea o poveste sau alta, o cerceta cu atenţie şi apoi o punea la loc pentru data viitoare.

 Inaintă cu paşi repezi pe coridorul întunecat. Ultima uşă pe stânga, ultima uşă pe stânga. "Ah, aici e"! 

Pendula număra cu încăpăţânare fiecare secundă: una, două, trei...

E timpul pentru o nouă poveste, zise "omul care spunea poveşti".

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Ce facem cu momentele neplăcute?

Ce facem atunci când traversăm perioade stresante, de incertitudine, tristete amestecată cu panică, starea aia cand simţim că "ne ajunge", dar din care nu putem ieşi din motive care nu ţin de noi....

O floricică solitară la cota 2000

De regulă, după ce au trecut, avem tentaţia să le uităm... O uitare aparentă, dacă ne gândim că mulţi oameni îşi amintesc mai uşor momentele grele decât pe cele fericite...Asta înseamnă că, deşi nu ne mai gândim la ele, rămân cumva într-un plan secund, în expectativă... aşteptând momentul potrivit "să scoată capul la suprafaţă." Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre altceva....

Aţi constatat că, deşi păstrăm la îndemână amintirile cu potenţial "întristător"...nu le punem pe hârtie? Vorbesc acum despre cei care au obiceiul (bun sau rău, nu ştiu) de a scrie ceea ce le trece prin  cap, ceea ce simt.. De regulă (dar până la urmă, cine stabileşte regula...), scriem lucrurile bune, frumoase...Să fie oare o modalitate de a le face mai durabile? "Binele" devine mai durabil, mai real, mai palpabil dacă e pus pe hârtie? Dacă îl scriem apăsat cu stiloul? Nu am răspunsul la întrebarea asta... Însă, am senzaţia că "răul" (îl numesc generic aşa, ca să-l pot contrapune "binelui" ), exilat într-un colţ al memoriei noastre, are la rândul său un potenţial extraordinar de a fi durabil....

Poate de asta unii oameni, de regulă scriitori, îl aruncă în exterior, prin scris.

Însă eu nu vorbesc aici despre autorii de romane şi nici despre drame capabile să se transforme în bestseller-uri.... Eu vorbesc de existenţa noastră de zi cu zi, de supărările mărunte care dau nevoia bruscă de a mânca dulce,  de a te încrunta la toată lumea şi, de ce nu, de a-ţi vărsa nervii pe cea mai apropiată fiinţă...

Aşadar, ce facem cu momentele astea numite mai mult decât generic "neplăcute"?

Poveste despre o testoasa care exersa nepasarea

A fost odată ca niciodată...

De fapt, povestea noastră nu s-a întâmplat aşa demult, însă de dragul poveştii o sa începem aşa.

Deci, a fost odată ca niciodată...o ţestoasă pe care o chema Sol. Avea, ce-i drept un nume predestinat visării...Sol! Spun asta pentru că, deşi era o broscuţă ţestoasă de oraş, Sol se visa o ţestoasă din aceea de ocean, poposind din când în când pe o plajă însorită şi preferabil pustie. Dar era un vis şi Sol ştia asta foarte bine, mai ales că întotdeauna se găsea căte vreo ţestoasă binevoitoare care să-i dea peste nas, spunându-i ba că e idealistă, naivă, ba că-şi imaginează că trăieşte pe altă lume. La drept vorbind, Sol îşi cam dorea să trăiască în altă lume...

Ceea ce nu v-am spus despre Sol este că era o ţestoasă care voia sa mulţumescă pe toată lumea şi pentru asta se străduia din răsputeri. Tot timpul era plină de solicitudine, zâmbea, chiar dacă nu avea chef, dacă se enerva nu-şi permitea să se manifeste prea zgomotos, ci, mai repede, arbora un aer trist...

Sol era convinsă că dacă se purta aşa, celelalte ţestoase o vor privi ca pe o prietenă, cu înţelegere şi chiar bunăvoinţă.

Ce e şi mai interesant e că Sol nici nu-şi dorea să fie prietenă cu toate ţestoasele pe care le cunoştea. Voia doar să fie acceptată şi pentru asta făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu le supere pe restul ţestoaselor.

Doar că a te plia mereu pe dorinţele, aşteptările celorlalţi, a pune nevoile celorlalţi înaintea propriilor nevoi poate fi păgubos.

Şi aşa, într-o bună zi, după ce se trezi cu greu după o noapte mai mult de nesomn decât de somn, Sol se gândi că a venit timpul să fie un pic mai nepăsătoare. Cine ştie, poate aşa se va simţi mai bine în carapacea ei...

Zis! Cu făcutul a fost mai greu. Pentru că obişnuită să-i pese tot timpul, de absolut orice, să nu-i pese îi venea total peste mână. 

Şi după o viaţă de practicat păsarea (de la a-i păsa am format un cuvânt care nu există în limba română, însă s-ar putea să existe în cea a ţestoaselor), Sol s-a gândit că e timpul să încerce măcar, aşa, din când în când, nepăsarea.

Credeţi că e uşor? Nici gând! E nevoie de concentrare maximă: să nu-i pese că ţestoasa de la etajul trei o salută cu jumătate de gură (poate a greşit Sol cu ceva?), că ţestoasa de la magazin aproape că i-a aruncat restul pe jos, că o amică-ţestoasă, bine intenţionată, fireşte, o tot întreabă când are de gând să aibă şi Sol o familie mai mare, că de, nu mai e chiar aşa tânără...

După încercări şi încercări...unele complet eşuate, însă toate cumplit de obositoare, după strâns din pumni şi zis "Nu ma dau bătută", Sol s-a aşezat pe margine unui lac murdar (aşa sunt lacurile în oraşul lui Sol) şi a început să plângă...

Şi a plâns, a tot plâns, timp în care pe lângă ea treceau alte ţestoase. Unele o priveau cu mirare, altele cu milă, însă niciuna nu s-a oprit să o întrebe dacă putea să o ajute cu ceva.

Asta da lecţie de nepăsare! Voi ajunge şi eu vreodată la o asemenea performanţă, gândi Sol?

Din câte am auzit, Sol a tot încercat (gurile rele spun că şi acum mai încearcă, doar ştiţi că ţestoasele trăiesc un pic mai mult), însă nu a reuşit decât parţial să devină nepăsătoare. 

O ţestoasă care se pare că a întâlnit-o la un  moment dat pe Sol, spunea că nici vorbă de schimbare. Sol e la fel ca înainte. O miorlăită! [Asta e jignirea maximă pentru o ţestoasă!].

Oricum ar sta lucrurile, ramâne totuşi o întrebare: E oare nepăsarea la îndemâna oricui?


© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Un pas si jumatate inainte

Uneori "moştenim" de la apropiaţii nostri structuri de gândire rigide, înţesate de şabloane, prejudecăţi, lucruri care se fac sau care nu se fac, care este drumul corect in viata, cum arata o viata normala, care este traseul... 

Alteori, pe drumul nostru spre desavarsirea ca adulti imprumutam, copiem de la cei din jur reguli, un anumit fel de a fi... 

Pana la un punct este firesc. E ca acel amestec de nisip, scoici, pietricele, alge şi te mai miri ce, pe care îl ia marea, îl "morfoloşte" în măruntaiele sale pentru ca la un moment dat să le arunce înapoi pe mal. Cam asa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cred.

E adevărat, există oameni care cresc de la început drepţi, asemeni unor copaci falnici, alţii cresc haotic poate mai bine zis dezordonat, fără un plan dinainte stabilit, fără cineva care să fie atent tot timpul la ei. Se ridică zi cu zi, se adaptează şi speră la mai bine. Asa, cam ca oţetarii, copăceii ăia care apar unde te aştepţi mai puţin.

Dacă ar fi să continui comparaţia cu copacii, aş spune că nu există copaci buni şi mai puţini buni, judecând după soiul lor. Aşa cum nu există oameni mai buni sau mai puţin buni, judecând tot după soiul lor. Există doar oameni.

Indiferent de cât de bine sau mai puţin bine am pornit la drum, ţine în bună măsură de noi să decidem cum continuăm. La fel cum ţine de noi să descoperim cine suntem, ce anume ne caracterizează, şi să ne acceptăm cu toate lucrurile care ne fac extraordinari. 
© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Traim doar pentru noi?

Acum cateva minute "rasfoiam" lista blogurilor pe care le urmaresc. Marturisesc ca nu citesc intotdeauna toate posturile celorlalti, am bloguri pe care le deschid mai des, altele pe care le deschid foarte rar, bloguri/autori de care ma simt atasata. Obisnuiam sa-l deschid pe cel al Cristinei Dinu. O fata foarte frumoasa, cu o privire blanda, insa patrunzatoare, foarte tanara si, din pacate, bolnava de leucemie. Cumva, de la distanta, urmaream lupta ei pentru supravieture, batalie cu batalie, pentru inca o farama de viata. Am descoperit-o tarziu... si ce am simtit nu a fost nicidecum mila, ci un amestec de furie, ca viata, sau poate altcineva, poate fi atat de nedreapta, si o profunda admiratie.

Astazi am descoperit ca a murit..... la cateva luni dupa ce s-a intamplat.... Pare ceva ireal. Pentru ca undeva, in mintea mea, eram cumva convinsa (incercam sa ma conving) ca lucrul asta nu o sa se intample. Sunt una dintre sutele, miile de persoane care au "cunoscut-o" in forma asta virtuala si destul de neimplicata, cred, pe Cristina. M-am atasat de ea, de povestea ei, de lupta ei.... insa, nu intr-atat de mult incat sa urmaresc mai atent ce se intampla cu ea.

Inevitabil, ma gandesc ca am devenit atat de preocupati de problemele noastre, doar de ele: mici, mari, semnificative sau nu, banale, imaginate.... Ne afundam atat de mult in ele, incat nu mai putem distinge ce e cu adevarat important. O facem din egoism, teama de implicare, comoditate....si orice altceva.

E ciudat, pentru ca, desi ne dorim sa fim impreuna cu ceilalti, traim, in cea mai mare parte a timpului doar pentru noi. Pare firesc, normal....nu stiu.... Uneori, incercam sa ne convingem ca asa este bine, ca asta face fiecare dintre noi, ca asta e normalitatea....Poate asa si este.

Recitesc postul asta si parca nu are nici cap, nici coada... Cred ca nici nu ar trebui sa aiba... Este doar o amestecatura de sentimente, intrebari si foarte multa tristete...

Din pacate, Cristina nu mai e.

Facebook

Zilele trecute m-am hotarat, brusc, sa-mi suspend contul de pe facebook. Nu as putea sa spun ca a existat un motiv foarte clar pentru care sa fi decis asta. M-a lovit, pur si simplu. De fapt, am avut un teribil sentiment de singuratate si un altul de revelatie. Probabil, va intrebati de ce de singuratate, atata vreme cat facebook este cea mai populara retea de socializare. Parca nu prea suna normal. Ce e aia sa te simti singur cu atatia zeci de prieteni? Ei Bine, eu asa m-am simtit. E drept, "am reusit sa adun" vreo patruzeci de "prieteni" (folosesc ghilimele pentru ca prietenia, din punctul meu de vedere insemna mult mai mult) unii cunoscuti, fosti colegi de facultate, actuali colegi de serviciu sau domeniu de activitate, altii, total necunoscuti, prieteni ai prietenilor. Paradoxal, cel putin pentru mine, este ca am reusit sa comunic foarte putin cu ei, in mod real, in ciuda interfatei extrem de prietenoase. Si, deodata, m-a "izbit revelatia" : progresul tehnic ne departeaza unii de altii din ce in ce mai mult si asta, culmea, sub masca socializarii in masa. 

Imi dau seama ca ceea ce scriu poate parea ciudat sau de neinteles pentru multi, insa asta este ceea ce am simtit eu. 

Cunosc oameni care au in lista de "prieteni" o suta sau si mai multe de persoane si nu pot sa nu ma intreb care e rostul? Cat anume este dorinta, nevoia de a impartasi celorlalti ceva si cat anume are legatura cu propriile noastre nevoi de validare sociala?

Comunicam lapidar, informatii adesea fara importanta, "rasfoim" pozele celorlalti si din cand in cand apasam un "I like", mai sincer sau de complezenta.

Astazi, am ramas uimita de reactia unor prieteni de pe facebook. Ieri am scris un mesaj, anuntandu-i pe toti prietenii mei ca imi voi suspenda contul de pe facebook. A fost modul meu de a spune "la revedere", sa nu simt ca dispar pur si simplu sau ca ies pe usa din dos. Am facut-o pentru ca asa am simtit, fara sa ma gandesc la interpretarile celorlalti. Surpriza mea a fost totala cand am citit comentariile lor: unul era convins ca mesajul meu este marketing, celalalt ca e strategie de comunicare... 

Atat de mult sa ne fi transformat, incat sa simtim nevoia sa-l suspectam pe celalalt de un scop ascuns, chiar si atunci cand nu exista nici o miza? Ce s-a intamplat cu "a fi autentic"? De ce e nevoie sa cautam intotdeauna sensurile ascunse?

Si asa s-a incheiat aventura mea pe facebook... Nu cu resentimente, ci cu un profund sentiment de singuratate, de neintelegere. 

Pentru mine, facebook a fost o modalitate de a-mi confirma, o data in plus, nevoia mea de relatii reale, autentice. Poate este o dovada de conservatorism. Nu stiu, dar sunt dispusa sa mi-l asum.

Fragmente de timp

 Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Limba secundarului bate cadentat si parca zgomotul devine din ce in ce mai ascutit. Parca face intr-adins. Cu cat ma straduiesc sa nu-l aud, cu atat bate mai tare.

Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Parca el e cel care imi fura din timp, ma pacaleste, imi arata cum pot sa-l pierd printre degete.

Am irosit atat de mult timp fiind furioasa pe timpul care a trecut, incat nu mi-am pus niciodata problema ca timpul trecut e un timp trait, am fost o parte din el, poate mai neinsemnata, dar am fost...

 Si timpul de acum este unul pe care-l traiesc acum si mi-e atat de ciuda ca primul sentiment in fata timpului e de furie.

Avem o capacitate mult mai mare de a ne aminti durerile, neajunsurile, fricile. E un fapt dovedit sau cum spun americanii, ca tot e la moda: "it is a fact".

Percepem bucuriile ca avand o durata mai scurta, in timp ce tristetile sunt lungi si au "calitatea" de a fi recurente. In schimb, nimeni nu garanteaza acelasi lucru pentru bucurii.

De cand devenim constienti de noi, ne "parcelam" timpul, facem planuri (ceea ce e ok), trasam directii de evolutie. Fireste, suferim napraznic atunci cand nu le finalizam sau cand lucrurile nu stau asa cum ar trebui. Motivul ar fi ca ne plasam in afara timpului nostru, cel planificat.

Nu e nedrept sa ne fixam deadline-uri pentru orice? Pana la 30 de ani cariera. Dupa, familie. Dupa, altele si altele.... De parca viata noastra ar fi un calendar in care ne bifam realizarile, ne mandrim cu ele sau, din contra, scrasnim din dinti a frustrare.

Si totul cu ochii la ceas...

Nu exista un timp general. Exista, in schimb, timpul nostru, personalizat, despre care stim cum curge, il simtim cum curge, insa nu stim cand o sa se opreasca. Tocmai din acest ultim motiv ar fi mai bine sa ne bucuram mai mult de el.

Societate in deriva... caut modele....

Cred ca asa ar trebui sa sune un anunt la mica publicitate dat de "numita" Societatea romaneasca, aflata in deriva si deloc in cautare de modele, cel putin pentru moment.
De ce spun asta? Pentru ca ea, societatea, si cand spun asta ma refer la ansambul celor care o formeaza, nu prea pare in cautare de modele menite sa o salveze. Zi de zi ne sunt infatisati oameni de succes, cei care au reusit sa acumuleze bani si notorietate. Ei sunt modelele lui "astazi". Nu conteaza ca nici 0,0001 %nu si-au dobandit averea prin afaceri cinstite, dublate de bun simt, nu, conteaza ca sunt celebri, au bani de "spart" in cluburi si isi pot cumpara produse de lux. Nu conteaza ca nu pot vorbi corect limba romana. La ce le-ar folosi???Modelele lui "astazi" sunt fotbalistii si bombele lor sexi, politicianul incult, insa cu tupeul aferent, afaceristul care a mai prins un contract cu statul si, nu in ultimul rand, manelistul cu lantul gros cat incheietura mainii si cu BMW X... (cat mai mare) in dotare, si, daca se poate, negru si cu geamuri fumurii....
Acestea sunt modelele lui "astazi". Avem vreo sansa ca modelele lui "maine" sa fie diferite?
Poate doar printr-o minune!
Cum poti culege ceva ce nu ai semanat? Cum poti sa sadesti convingerea ca, muncind cu adevarat, vei reusi, atata vreme cat oamenii de succes ai momentului iti dovedesc ca munca nu este neaparat ingredientul direct legat de reusita? La ce bun?
Cu cateva zile in urma priveam imaginile transmise la TV de la manifestarile dedicate zile de 15 martie. O parte din inima mea s-a revoltat la vederea manifestarilor lor din tara mea:"astia vor sa ne ia tara!". Restul a privit cu invidie felul in care acesti oameni au simtit nevoia sa-si manifeste identitatea, in primul rand de maghiari si, mai apoi, de romani. Imediat mi-au venit in minte petrecerile cu fasole si ciolan de 1 decembrie. Noi stim "sa ne sarbatorim", nu ca altii...
Suntem o societate in deriva care nu e in stare sa aduca in fata modele veritabile, nu pentru ca duce lipsa de ele, ci pentru ca nu produc suficient de multi bani.
Nu ne intereseaza discursurile frumoase, graite in limba romana, pe un ton calm, prietenesc. Noi vrem sange, urlete in direct, drama: "mama, ce i-a zis-o Crinu' lui Base sau invers", conflictul Zavorancelor, Bianca lui Bote....
Cred ca, pentru a fi construite niste lucruri, e nevoie de timp. Si mai mai e nevoie de ceva: sa incepi de undeva.
Putem sa facem asta cata vreme nici nu stim cine suntem, cate vreme ne manelizam (si aici ma refer la un comportament, nu la genul de muzica) pe zi ce trece, atata vreme cat nu ridicam ochii din pamant in fata UE sau a SUA decat, eventual, pentru a spune: da, sa traiti!
Intrebarile erau retorice...
Pana una alta ne mai ramane o sansa: anuntul de la mica publicitate. Cine stie, poate raspunde cineva.

Imaginea: Ivan Aivazovski,Vas pe mare, 1895
(http://www.allartclassic.com/author_biography.php?p_number=2)

Eseu despre firesc, bun simt si noi

Randurile pe care urmeaza sa le scriu nu reprezinta nici constatari de ultima ora, nici macar niste concluzii menite sa ma duca la o decizie rationala de tipul: mai bine suporti nesimtirea, intoleranta, indiferenta, prostia unor straini, decat pe aceea a semenilor tai.

Randurile urmatoare nu sunt nimic mai mult decat o dezamagire profunda care a luat forma unor cuvinte. O dezamagire venita din sentimentul ca nu putem face nimic in comun, ca natie, ci doar separat.

Trebuie sa recunosc, demersul meu nu este nicidecum unul lipsit de subiectivitate: sunt atat de suparata pe tot ce vad in jurul meu incat nu-mi pot permite luxul sa nu fiu subiectiva.

Cu siguranta iau lucurile foarte personal... Am sa ma explic.

De ceva vreme, gratie unui idealism pe care unii nu ar pregeta sa-l catalogheze drept naivitate in forma pura, am ajuns la concluzia ca singura sansa de schimbare in tara asta, ar fi daca ea, schimbarea, s-ar petrece de jos in sus, pornind de la fiecare dintre noi... Ma amageam, si probabil ma mai amagesc in continuare, ca fiecare din noi adoptand un tip de comportament, definit sintetic prin onestitate, seriozitate, profesionalism, implicare, am putea schimba o societate caracterizata prin opusul a tot ceea ce am spus mai devreme.

Sincer, citind randurile de mai sus si uitandu-ma in jur, ma intreb daca nu cumva mi s-a filat vreo lampa de la atata citit scrierile disidentilor din perioada comunista (cand spun disidenti, nu ma refer la cei care spuneau bancuri cu Ceausescu, ci la persoane de tipul Havel, Saharov, Doina Cornea, Mihai Botez si altii). Macar oamenii aia luptau, intr-o forma foarte distincta, impotriva comunismului...

Noi, impotriva ce sau cui luptam?

Si asta ma aduce inapoi, la noi. Nu voi vorbi despre Romania, ci despre romani si nu despre toti romanii, ci despre majoritatea lor.

De ce? Pentru ca nimeni, nicaieri nu se raporteaza la minoritati. Ca vorbim noi despre valorile noastre, cele care ne reprezinta pe afara, ca stim noi ca undeva, cineva, face lucruri extraordinare fara sa astepte nimic in schimb, decat eventual sa "nu i se dea la cap"? , asta este o forma de a spune, a ne spune: "hai domne', mai exista o speranta"!

Cunosc si eu astfel de persoane, speciale, grupuri mici, "insule de un firesc anormal" in societatea romaneasca, oameni pe care i-ai tine langa tine tot timpul, ti-ai hrani cu ei nevoia de normalitate, de bun simt, de buna-cuviinta. Din pacate, reprezinta minoritatea...

Restul, e acel conglomerat, pe care - cred ca Dan Puric il numea populatie-, caracterizat prin smecherie, indiferenta, nevoie de parvenire, pe scurt, "oameni care stiu sa se descurce". Ii vedem peste tot: pe strada, in piata, in metrou, la televizor. Cei care gasesc o modalitate sa se bage in fata, fie ca e vorba de coada la platit facturi sau coada de la semafor, cei care asculta muzica la maxim, cei care mananca si scuipa resturile pe jos, cei care gasesc intotdeauna o modalitate "sa-l faca pe celalalt, fraierul". O sa spuneti, ei asta e partea necizelata a societatii... Stati linistiti, aici intra si categoria "cizelatilor", cei care mimeaza competenta, cei care se pricep la o arie larga de domenii, trecand cu eleganta de la fotbal, la criza economica, pana, ce sa vedeti, la scutul de aparare strategica.

Dincolo de toate astea, traiesc permanent un sentiment de nedumerire vizavi de poporul asta al nostru, care pare nu doar ca nu merge in nici o directie, ci ca nici macar nu-si doreste sa mearga intr-una. De fapt, ceea ce traiesc este un sentiment al unei "imitatii", dar a unei imitatii cu insertii de originalitate. Suna ca naiba, dar asa este.

Daca ajungem la concluzia ca nu putem face ceva original, de ce nu putem pur si simplu sa importam un model functional si sa-l implementam ca atare? De ce simtim nevoia sa-l romanizam?

Cum se numeste atunci cand tu insuti esti scarbit de ce se intampla in jurul tau, dar atunci cand o spune un strain, sari ca ars, "atins la tricolor"? Cumva patriotism? sau se numeste a matura gunoiul sub pres, ca doar este al nostru?

Ce ma sperie foarte tare este sa constat zi de zi ca traim intr-o societate populata de niste oameni cu o sete teribila de a distruge, fara a construi ceva in loc. Parca am fi un uragan care rade totul. Desfiintam de dragul de a desfiinta, ne pierdem in lucruri marunte, obscure, mici, nu avem capacitatea de a privi mai departe de existenta noastra. Nu este treaba noastra! este a altora!

Traim intr-o societate primitivizata, care involueaza de la o zi la alta, dar care se percepe pe sine total invers, o societate alcatuita in majoritate dintr-o colectie de imparati goi, care isi mascheaza insa goliciunea interioara cu haine de firma, musai de la Zara!