Drumul către fericire

Foto: Ana Cătănuş

Ador să merg pe jos. În Bucureşti sau în orice alt oraş aş fi. Şi asta nu pentru că aş avea vreo genă de sportivă ori de maratonistă, au contraire!, ci pentru că îmi place să văd, să privesc îndeaproape clădirile, lucrurile, străzile şi, uneori, oamenii. Este adevărat că în Bucureşti iau la picior vechea zonă. Nu cumva să înţelegeţi că este vorba despre Centrul Vechi, pentru că nu ar fi tehnic posibil. Nu sunt decât terase îngrămădite, trebuie să mergi cu mare atenţie, astfel încât să nu te împiedici de picioarele vreunui amator de Cuba libre! Muzica urlă, la fel şi consumatorii, la concurenţă, fireşte. Prea mult vacarm! Este la fel de adevărat că dacă te trezeşti cu noaptea în cap, chiar şi în Centrul vechi poţi să te bucuri de câte un colţişor. Însă când spun zona veche mă refer la casele din zona Hala Traian, uşor în sus spre Foişorul de Foc, străduţele de la Rosetti, câte un pic din Cotroceni, 11 iunie....

Mersul pe jos şi implicit "culesul" imaginilor, stărilor, este, cred, unul dintre puţinele lucruri care mă relaxează cu adevărat. De multe ori îmi iau aparatul de fotografiat şi fac poze tuturor acelor lucruri care îmi spun ceva. Fie că este o clădire, un fragment din ea, fie că este vorba despre mesaje scrijelite pe un perete. Ce îmi place la ultimele este că aproape instantaneu mă fac să gândesc, să zâmbesc sau să construiesc în mintea mea câte o poveste. O poveste ivită dintr-un mesaj sau, alteori, din mai multe mesaje scrijelite de mâini anonime pe te mai miri unde.

Aşa este cazul şi mesajului de mai sus, scris pe cheiul Dâmboviţei. Aşadar, încotro este drumul către fericire? 

Până la urmă, este o întrebare pe care, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, ne-o punem toţi. Toţi căutăm fericirea, indiferent de ce înţelegem prin ea: familie, bani carieră, prestigiu. Sigur, de cele mai multe ori o numim altfel: satisfacţie, împlinire... Evităm să-i spunem direct fericire. Poate pentru că la nivel raţional cuvântul "fericire" este destinat (pus deoparte pentru) unor evenimente care sunt sau pe care le-am dori extraordinare. 
Este ca şi cum fericirea ar fi o resursă preţioasă şi epuizabilă. De asta trebuie drămuită, chiar şi atunci când vorbim despre ea.
Acum, care este drumul către fericire? Ce reţetă magică stă în spatele ei? Nu aş putea să vă spun. Cunosc oameni care par fericiţi şi alţii care par teribil de nefericiţi. Spun par pentru nu am de unde să ştiu exact cum stau lucrurile. Uneori, nemulţumiţi/nefericiţi cu propriile vieţi, ne uităm în jur şi avem senzaţia că ceilalţi au tot ceea ce ne lipseşte nouă: sunt mai iubiţi, mai senini, mai de succes, au familii mai frumoase, mai armonioase. Cred că până la urmă este doar o chestiune de percepţie, percepţie distorsionată de nişte aşteptări din ce în ce mai mari.
Chiar şi o candidată la nefericire, aşa ca mine, îşi poate da seama, raţional, că, de fapt, trăim mai multe clipe fericite decât am crede. Doar că nu le mai identificăm ca atare. Privind în zare după fericirea absolută şi perpetuă, nu mai găsim resurse pentru a ne bucura de fericirile mici, uneori minuscule, dar cotidiene.
Personal, prefer să cred că nu există un drum la capătul căruia se găseşte fericirea, ci, mai degrabă, că drumul fiecăruia dintre noi este presărat cu particule de fericire. Dacă am fi suficient de atenţi încât să le vedem şi să le luăm cu noi, probabil că la finele călătoriei nu am ajunge cu mâinile goale. 
  

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012.