Se afișează postările cu eticheta motivaţie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta motivaţie. Afișați toate postările

miercuri, 15 februarie 2017

A fi sau a nu fi... pe Facebook

S-au împlinit de curând şapte zile de când mi-am dezactivat contul de Facebook. Nu e prima oară când fac asta. Am mai făcut-o în trecut, supărată punctual pe nişte oameni sau situaţii sau în încercarea de a rupe ceea ce devenea în mod evident o obişnuinţă (dependenţă?) supărătoare.
De fiecare dată, în trecut, am resimţit închiderea contului ca pe ceva neplăcut, care-mi cerea un efort de voinţă considerabil. Rezistam cu greu să nu mă contectez (ce bizar sună! parcă m-aş fi conectat la un dispozitiv de susţinerea a vieţii).
Fireşte, am scotocit în mintea mea, întrebându-mă de unde reacţiile astea.
Cred că mă gândeam că dispariţia de pe FB echivala cu dispariţia din minţile oamenilor. Vorba ceea: ochii (chiar şi virtuali) care nu se văd se uită. Avea a face, de fapt, cu sentimentul apartenenţei, nevoia apartenenţei la un grup. Mai mult, cu sentimentul supraevaluat al unei normalităţi. O normalitate definită/construită prin raportare la normalitatea (chiar aparentă) a altora.
Sursa foto: http://www.techaddiction.ca/is-facebook-an-addiction.html
Eram şi eu acolo. Mai puneam o poză drăguţă, nu una în care mă uitam cruciş sau părea că am cu 10 kg mai mult, un mesaj drăguţ, poze din puţinele călătorii pe care le făceam (dar multe, poate, în comparaţie cu alţii), gratulam sincer sau mai puţin sincer pe unii sau pe alţii. Să nu uităm de like, love, wow şi haha. 
Like, like, like...
Lucruri pe care le facem în viaţa reală, zi de zi, dar la altă scară.
Şi m-am întrebat din nou: de ce sunt acolo?
Ştiam de ce: validare exterioară, uneori prin reacţii aproape instantanee, întreţinerea unor contacte, promovare (uneori personală). 
Socializare? 
Scopul declarat al reţelei. 
Cred că într-o foarte mică măsură.
Ceva rău aici?
Nu! Sau, poate, nu în totalitate.
Uşor, am început să constat că dezvolt anumite reacţii/comportamente. Bombardată de feed-ul în care parte dintre sutele de prieteni îşi prezentau realizările, victoriile din viaţa personală sau profesională, am început să mă simt rău. Presiunea, până atunci latentă, a erupt. Viaţa mea nu mai părea suficient de bună, de competitivă, demnă de luat în seamă. Parcă nu ţineam pasul.
Ştiu! Aici sunt două probleme. Una ţine de mine. Cealaltă, de constatarea obiectivă că rareori oamenii fac publice lucruri negative care li se întâmplă. Altfel spus, dacă am vedea dincolo de fericirea din poze...
Dar asta este ceea ce am simţit.
Am citit undeva că hard diskul uman - creierul- nu poate executa mai mult de şase operaţiuni simultan. Atunci, cum ar putea să reziste eroic creierul şi mai ales partea responsabilă cu crearea şi gestionarea emoţiilor, unui asalt informaţional-vizual asemeni celui de pe FB?
Prin detaşare, ar spune unii. Ei, dar şi detaşarea asta nu-i la îndemâna oricui, ar spune alţii, adică eu :)
Şi cu toate astea, reflexul de a deschide FB de nu ştiu câte ori pe zi devenea mai puternic. 
Chiar dacă ştiam că mă obosea, mă prost-dispunea. 
Găseam pretexte: deschid să văd ce update-uri mai am la nu ştiu ce pagină pe care o urmăresc. 
Deschid pentru 5 minute!
Deschid să mă relaxez un pic!
Şi cele 5 minute deveneau 30.
Iar accesările nu se limitau la pagini. Deveneau incursiuni în vieţilor celorlalţi, în luptele lor mai mari sau mai mici. Şi sfârşeau prin a mă irita, a mă obosi sau a mă încărca negativ.
Ce-am observat la mine în perioadele de accesare constată, regulată a FB:


  • o lipsă acută a timpului;
  • un sentiment acut de frustrare pentru pierderea timpului;
  • o senzaţie de devalorizare, venită dintr-o falsă comparaţie 
  • o scădere a puterii de concentrare
  • o scădere a creativităţii.


Evident, analiza cost-beneficiu indica un cost prea mare. 
Iar săptămâna trecută, într-un context social devenit greu de gestionat pentru mine, am decis să-mi închid contul cu cei 300 de prieteni. 
Simţeam că  nu mai pot să respir, mă simţeam izolată, încolţită, mereu pe punctul de a fi linşată virtual dacă îndrăzneam să pun punct şi virgulă acolo unde majoritatea punea punct.
Soluţia mea a fost să-mi fac un cont, altul. Am doi prieteni şi multe pagini pe care le urmăresc. 
Pot să-mi administrez paginile la care ţin foarte mult şi pe care, altfel, le-aş fi pierdut.
Nu mai am cei 300 de amici, dar pot să comunic foarte bine cu acea parte din cei 300 cu care comunicam şi înainte, folosind alte mijloace.
Cum mă simt acum?
Mai bine. Mai liberă. Respir mai bine.
Nu mai deschid FB de atât de multe ori. Nu mai sunt tentată. Iar atunci când o fac, am senzaţia că e cu folos.
Nu ştiu dacă sau când voi reactiva contul cu cei 300 de prieteni.
Deocamdată îmi e bine aşa.
Resimt, din când în când, o vinovăţie faţă de cei care văzând că am un cont nou, vor să mă adauge în lista lor, iar eu nu accept. Mă gândesc că vor înţelege.
Simt că am găsit o utilizare potrivită pentru FB. Una care să mă ajute să învăţ ceva, să cresc. Una în care eu decid dacă sau cum să interacţionez cu alţii.
Sper să mă ţină mai mult. 
Se ştie că memoria e din nefericire scurtă :).

marți, 10 ianuarie 2017

Noi, cei dinăuntrul nostru...

De multă vreme, mă gândesc să fac o secțiune specială a acestui blog. O secțiune despre viața emoțională, gestionarea sănătoasă emoțiilor. Pe tăcute, am cochetat cu ideea, am și făcut câțiva pași mici, dar ceva m-a oprit întotdeauna să o asum pe deplin. Probabil, am afișat aceeași reținere pe care am resimțit-o în jurul meu. Deși sunt trăiri pe care un procent foarte mare din populație le experimentează, oamenii se feresc să vorbească despre ele, se rușinează, poate simt că acest lucru îi devalorizează, poate se simt stigmatizați la gândul că ceilalți îi consideră (din necunoaștere sau ignoranță), hai să o spunem pe aia dreaptă, nebuni!
Îmi aduc aminte că acum ceva vreme, găsind un material despre anxietate l-am semnalat unei prietene pe internet, folosind facebook. De fapt, am făcut ceea ce se numește (chiar dacă sună ca naiba) "tăguire", identificarea unei persoane cu o anumita postare. Deși evit să fac asta în mod obișnuit, de data aceea am făcut-o pentru că mi s-a părut un material interesant și mi s-a părut important ca prietena mea să nu-l rateze. La puțină vreme, am primit un mesaj de la ea, rugându-mă să nu mai fac acest lucru, pentru că nu ar vrea ca oamenii să o asocieze cu, să spunem, o persoană vulnerabilă. Instantaneu, am simțit un gol în stomac, dându-mi seama că, fără să vreau, o comisesem. Nu reacționez bine la reproșuri, în primă fază. În plus, am o mare problemă cu gestionarea greșelilor personale. Dincolo de gândul acaparator - cum se poate să fi făcut tocmai eu asta!!! -, mi-am dat seama că din grabă, sau comoditate, sau nu mai știu ce, manifestasem o lipsă crasă de delicatețe.
https://www.tumblr.com/search/you're-doing-just-fine
După acest episod, m-am gândit multă vreme la o modalitate de a împărtăși și altora, celor care au nevoie, dar rămân cumva anonimi, experiențele mele, materialele pe care le găsesc pe internet sau cărțile publicate pe ceea ce aș numi sănătate/bunăstare emoțională.
Lumea în care trăim ne aruncă zi de zi într-un vârtej din care cu greu reușim să ne smulgem. Tehnologia modernă, modul în care suntem dependenți de ea, ne ține conectați tot timpul, chiar și atunci când nu o folosim. Iar noi, oamenii, nu suntem proiectați să funcționăm la asemenea viteze și, mai ales, tot timpul.
Avalanșa de informații, multe catastrofale, fuga după mult, și mai mult, și mai mult, în toate domeniile, sentimentul neajunsului oricât am fi de buni, oricât de mult succes am avea, oricât de apreciați am fi, duc la stările anxioase pe care mulți dintre noi le resimțim câteodată. De aici, anxietatea, panica și simptomele fizice asociate lor. Și, mai departe, dacă nu reușim să gestionăm situația, depresia sau mai rău.
Din fericire, spre deosebire de acum 20 de ani, se vorbește/scrie mai mult despre aceste lucruri. Din nefericire, probabil că numărul celor care se confruntă cu aceste lucruri este îngrijorător mai mare decât acum 20 de ani.
De aceea, mi se pare important să împărtășesc aici lucrurile care pot ajuta: o carte, un mesaj, o idee. Nu înlocuiesc sprijinul specializat - psiholog sau psihiatru - și, nu!, cei care merg la psiholog și psihiatru nu sunt nebuni! -, dar pot ajuta să ducem o viață mai echilibrată, mai liniștită, să ne înțelegem mai bine pe noi, cei dinăuntrul nostru
Și să fim mai îngăduitori cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.

marți, 5 iulie 2016

Doar niște gânduri

Undeva, cineva se pregătește pentru un triatlon. Își propune să alerge 10 km, să înoate 5 km și să mai pedaleze încă 10 km. În fiecare zi aleargă, înoată, pedalează. În fiecare zi un pic mai mult. O provocare în care motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.


https://ro.pinterest.com/pin/494410865318223630/
Altundeva, cineva se ridică tremurând de pe un scaun. Stă țintuit acolo minute în șir în fiecare zi. Stă și fixează ușa. Zi de zi se ridică, cu genunchii la fel de tremurânzi, și încearcă să iasă pe ușă. Pe măsură ce se apropie de ușă, pulsul îi crește, fruntea i se umple de sudoare rece ca gheața, respirația devine din ce în ce mai grea. Odată deschisă ușa, imaginea se încețoșează. Pereții se apropie periculos de mult, culoarul se îngustează și se îndepărtează. Își propune să iasă afară din casă. Atât. În fiecare zi un pic mai mult. Nu suferă de nicio boală fizică, chiar este un it-ist talentat. Doar are o fobie. Ca și în cazul triatlonistului, motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.

Într-o altă parte, o mamă își privește copilul special, fie că suferă de o boală degenerativă, are un handicap vizibil sau o afecțiune psihică. Clipă de clipă se gândește cum va supraviețui acestui lucru, cum își va ajuta copilul să trăiască normal, să se simtă normal într-o lume care se încăpățânează să-i demonstreze cât de anormal este și cât de ascunși ar trebui să stea pentru a nu fi răniţi. O face zi de zi. Câte un pic mai mult în fiecare zi. Ca în și în cazul celorlalți, motivația, rezistența, suferința, sudoarea, toate și ale ei, sunt egale.

Diferențele vin însă din altă parte.

Suferința, rezistența, sudoarea triatlonistului au parte și de exteriorizare. Sunt pe termen scurt și răsplătite în final ca o victorie. Căci oamenilor le plac victoriile...
Celelalte sunt lupte interioare, acerbe, care cu greu își găsesc drumul spre afară. Sunt suferințe care sunt menite să ducă spre ceea ce societatea, în general, numește normalitate. Iar asta nu se răsplătește. Mai mult, de regulă, toate aceste lupte rămân acoperite sub un maldăr de tăcere. E rușinos, stigmatizant să nu fi ca majoritatea. În ochii celorlalți, rareori faptul că pleci mult mai din spatele liniei de sosire dar duci lupta până la capăt contează.
https://ro.pinterest.com/pin/494410865317865983/
Nu cunosc triatlonişti şi niciodată nu mi-am propus să alerg la un maraton. În schimb, cunosc mulţi oameni din celelalte categorii. Pe unii, îi ştiu personal, le ştiu zbuciumul, suferinţa. Pe cei mai mulţi îi remarc pe stradă, le citesc gesturile, tristeţea, uneori jena. 
Pentru că oamenii care au trăit experienţe similare se recunosc între ei...
De aceea, pentru mine, luptele lor sunt extraordinare, chiar dacă vor rămâne necunoscute. 
Victoriile lor nu vor pune steaguri pe Everest şi nici nu vor primi medalii. În schimb, vor îmbogăţi lumea cu oameni mai empatici şi mai atenţi la cei din jurul lor.

Doar nişte gânduri...