Se afișează postările cu eticheta fericirea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fericirea. Afișați toate postările

miercuri, 20 septembrie 2017

Ce te face fericită?

Acum câteva zile, într-un puternic acces de negativitate, gri (ce, mai, negru de-a binelea), îi expuneam unei prietene nefericirile, tristeţile, golurile mele. 
Multe...
Nu vă imaginaţi că făceam un inventar. 
Nu, nicidecum. 
Le luam una câte una şi le analizam până la sânge, până nu mai rămânea fir de îndoială, până ce negrul devenea negru definitiv.
Şi ea mă asculta, şi mă citea, şi deodată, aşa cu o natureleţe inimaginabilă îmi spune: "da' trei lucruri care te fac fericită poţi să-mi spui"?
Ştiţi cum e momentul în care ceva te loveşte fix în faţă? Eu nu am experimentat, dar cred că aşa se simte.
M-am blocat. Efectiv, m-am blocat!
Ca să câştig timp zic: "să mă gândesc un pic". Şi caut, şi sap în minte, zgândăr cu unghiile mintea, doar doar apar exemplele de fericire.
Mă simt ca la examen când n-am învăţat nimic.
Nu! E mai rău. Nu-mi iese nici improvizaţia.
Pentru că nu mă dumiresc şi pentru că nici nu pot să rămân aşa îi scriu, îi cer detalii, exemple.
Cu aceeaşi naturaleţe mă "loveşte" din nou: "păi, uite, de exemplu, pe mine mă face fericită mirosul de gogoşi"....
Din nou blocaj. Maxim!
Ce mă face fericită? 
Ce, naiba, mă face fericită?
Fireşte că au fost multe momente în care am fost fericită. Doar că acum, din anumite motive, mintea mea este blocată într-un gri spre negru care pare să nu se mai termine şi nu accesează bucuriile, chiar dacă există.
Le trece la şi altele...
Şi azi, după o zi în care m-am îmbăiat serios în acelaşi gri, cineva mi-a trimis o poză. Culmea o poză făcută în mijlocul perioadei gri. Mă uit la ea şi, din nou, culmea, îmi dă o stare de bine. Tocmai ce stabilisem că într-adevăr totul e negru spre gri.
Seamănă cu fericirea. S-ar şi putea să fie un moment de fericire, pe lângă mirosul de pateuri calde, zmeură, miros de mare albastră, de vopseluri şi de atâtea lucruri pe care acum le-am împins într-o debara a creierului meu...

miercuri, 1 martie 2017

Am sădit răbdare

E martie. Din nou. 
E primăvară. Din nou.
Mă bucură şi mă sperie în egală măsură. Altă primăvară care trece peste mine, prin mine. Mă scutur de gânduri, de frustrări, de nostalgii. E totuşi o primăvară în care sunt aici, o văd, o simt. 
Înseamnă un an în plus, dar este un an câştigat.
Anul trecut, aproximativ pe vremea asta, mă minunam de ghioceii plantaţi de mine, la întâmplare, într-un pământ total neprietenos. Mă minunam că au răsărit, că din mâinile mele, din pământul amestecat cu ciment, din ploaie şi din zăpadă s-au iscat nişte ghiocei.
Doamne, ce bucurie! Scurtă, de moment, dar ce bucurie.
Anul ăsta, i-am urmărit. Am vrut să fiu de faţă zi de zi la ivirea lor. Aşa că, de cum a părut că zăpada începe să cedeze în faţa razelor timide ale domnului Soare, i-am vizitat constant. Mi-am făcut de lucru, numai să am motiv să trec pe lângă ei. I-am zărit făcându-şi loc prin zăpada devenită maronie, căutând lumina, scuturându-se de pământ şi înălţându-se. Mi s-a strâns inima la gândul că o să mi-i rupă careva, dar m-am liniştit gândindu-mă că şi dacă va fi aşa vor răsări din nou la anul. Iar eu, sper, voi fi acolo să-i întâmpin.
Sădesc, încerc de câţiva ani să sădesc, diverse lucruri.
Uneori, sunt flori. În pământ. 
Alteori, bucurie, bunătate, încredere. În sufletele unor oameni.
Uneori, înfloresc. 
Toate aceste lucruri. 
Doar că nu imediat. Nu se poate imediat. Chiar dacă modul în care trăim ne spune că trebuie imediat, acum, există lucruri care cer timp.
Probabil aşa este firesc pentru a ne bucura pe deplin de ele, pentru a fi conştienţi de cât de importante sunt, de cât de norocoşi suntem.
Nu mi-a spus nimeni direct, dar am învăţat singură că lucrurile cu adevărat valoroase, trainice, se obţin în timp, cu efort, cu strădanie, cu dăruire.
La acestea renunţăm cu greu, suferim groaznic când le pierdem. Pentru că în ele am investit sădit timp, timp din viaţa noastră, suflet şi răbdare.
Şi, răbdarea se învaţă. În timp, cu greu. Şi ce profesor mai bun decât natura? Trebuie doar să o priveşti şi să încerci să accepţi că oricât de mult ţi-ai dori ceva, oricât de mult ai avea nevoie de ceva, n-o să se întâmple până când nu va fi momentul, timpul...
Şi, nu, în ciuda marketingului agresiv, nu putem întotdeauna să creăm noi momentul... 
Trebuie să fie momentul potrivit.

sâmbătă, 7 martie 2015

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.
În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 
Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.
Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.
Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/
Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.
Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.
Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.

"- Deci pe unde? Stânga sau dreapta? Stânga!"
O luă pe nişte străduţe întortocheate, urmărind cu ochi iscoditori orice semn care ar fi putut să-i îndrepte paşii spre minunata licoare.
După o perioadă, ajunse într-o piaţă imensă ticsită de oameni. Negustori, artişti sau simpli gură-cască făceau ca piaţa să fie un furnicar în continuă mişcare. Năucită de vuiet şi de aglomeraţie, fata se trase mai la margine. De acolo, putea distinge clar o grămăjoară de oameni în jurul a ceva, nu era clar ce anume. Din locul unde se afla fata era imposibil de văzut. Aşa că îşi făcu loc prin mulţime şi înălţată pe vârfuri se strădui să vadă despre ce era vorba. 
Foto: Ana Cătănuş ©2015
Un artist picta cu o viteză neobişnuită ceva. Înmuia pensulele în borcănele colorate, trăgeau tuşe rapid pe hârtie, sufla ca să se usuce şi o lua de la capăt. Încet încet o mare roşie prindea contur. O mare nesfârşită de maci. Fata privea fascinată. Grămada de oameni se mişca, se schimba, numai ea rămânea nemişcată, privind cum, mac după mac, marea cea roşie acoperea totul.
Şi, deodată, ceva neaşteptat se întâmplă: pictorul se ridică brusc, luă ceva de pe masă, se îndreptă spre fată, îi luă mâna şi-i aşeză în palmă un mac.

"- Ia-l, e pentru tine, spuse pictorul."
După care, fără alt cuvânt se aşeză la masă şi îşi reluă munca.
Fata luă macul şi îl întoarse pe toate părţile.

"- Să fie oare un simplu mac sau mai mult? Să fie oare un semn? Licoarea fermecată era aproape iar macul asta îi spunea?
-Cu siguranţă aşa este!, gândi fata.
N-am timp de pierdut! Mai departe, deci! Dar pe unde?"

Închise ochii şi se gândi:

"- Licoarea fermecată este a mea, iar paşii mă vor duce cu siguranţă spre ea ."

Simţi răcoarea vântului de toamnă, mirosul frunzelor îngălbenite gata să lase copacii dezgoliţi în faţa iernii. Din depărtare vântul aducea fărâme din acordurile unei muzici nemaiauzite. Fata deschise ochii: într-acolo trebuia să meargă! Şi o luă din nou pe străduţe, încordându-şi toate simţurile, încercând să se apropie cât mai repede de locul de unde izvora minunata muzică.
Merse preţ de câteva zeci de minute fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, fără măcar să-şi umezească buzele cu o picătură de apă. Merse de-a lungul unui curs de apă, până ce simţi că se apropie de locul de unde se auzea muzica.
La câţiva paşi în faţa ei se deschidea un pod un pic ciudat, care pe cât era de mic, pe atât era de ticsit cu prăvălii. Dar nu orice fel de prăvălii, ci locuri care adăposteau operele celor mai iscusiţi bijutieri din Oraşul Albastru.
Fascinată de strălucirea preţioaselor obiecte, fata zăbovi la fiecare prăvălie în parte. Fire de aur, pietricele colorate, bijuterii lucrate parca de mâini neomeneşti păreau că-i fură minţile. Raţiunea care-i mai rămăsese îi striga din răsputeri: "eşti aici pentru licoarea fermecată, nu mai pierde vremea, hai mai departe"! Dar glasul înţelept era prea slab pentru a ţine piept minunăţiilor strălucitoare.
Ca într-o transă, fata trecea pe lângă fiecare prăvălie, cerceta cu atenţie şi pleca mai departe. Părea că ar fi căutat ceva anume, dar ce oare?
Foto: Ana Cătănuş
Şi deodată, fata se opri în faţa unei planşe imense, plină cu bijuterii. De data asta nu mai cerceta fiecare obiect în parte, ci rămase cu privirea fixată într-un loc. Nici nu-l auzi pe vânzătorul care o îmbia să încerce ceva. Ochii lipiţi de un obiect mic nu vedeau altceva. Ca prin vis simţi cum cineva îi luă mâna şi îi aşeză în căuşul palmei un fluture mic, albastru.
Atât îi spuse negustorul: "ia-l, e pentru tine!", şi, rapid, îşi îndreptă atenţia către ceilalţi muşterii. 
Fata zâmbi: "asta era! un alt semn. Deci sunt aproape de licoarea fermecată". Şi zicând asta porni din nou la drum.
Mergea pe străduţe înguste, care dădeau una într-alta, cu ochii pe sus, căutând un semn, ceva care să-i spună că pe acolo era drumul către licoarea fermecată.
Şi merse, tot merse, până când picioarele începură să i se împleticească şi gândurile la fel.
Obosită se aşeză pe o bordură de piatră. Îşi ţinea capul în mâini şi privirea pironită în caldarâm.

"- Nu am să renunţ!, Nu am cum! Nu pot trăi fără licoarea fermecată!"

Îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Se străduia din răsputeri să nu plângă, dar era în zadar. Lacrimile-i şiroiau pe obraz...
Stătu un timp. Nimeni nu ar putea spune cât. Suficient cât să-şi adune ultimele fărâme de speranţă şi curaj. Trase aer adânc în piept şi îşi ridică privirea. Drept în faţa ei era o tăblie mare, îmbătrânită de vreme, care se bălăngănea sub puterea vântului. Nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi o dată şi încă o dată. Aici să fie? Literele scorojite spuneau că da. Scria clar: ANNA. 
- Aici era! Am ajuns! Aici trebuie să fie!
Foto: Ana Cătănuş
Şi spunând asta, fata se năpusti pe uşiţa mică, ascunsă în spatele tăbliei. Se trezi în faţa unui coridor lung şi întunecos. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, iar paşii, până atunci grăbiţi, erau înceţi şi greoi. 
La capătul holului se găsea o altă uşiţă cu geam, din spatele căruia răzbătea o pâlpâire de lumină.
Cu mâna tremurândă, fata apăsă clanţa. Uşa se deschise cu un scârţâit, lăsând să se vadă o cameră mică. La o măsuţă, un bătrânel meşterea ceva.
La auzul zgomotului, bătrânelul îşi ridică ochii şi privi curios la vizitatoarea sa:

"- Bună seara! Cu ce pot să vă ajut?"

Fata părea că nu aude. Doar se uita roată prin cămăruţa mică şi se gândea:

"- N-ar trebui să fie aici licorile fermecate? Dar nu seamănă deloc cu ce mi-am imaginat eu!
În locul unei camere tapetate cu sticluţe care mai de care mai colorate, adăpostind licoarea fermecată, am găsit o cameră sărăcăcioasă. Dar, stai! Poate că aşa trebuie să fie. La cât de preţioasă e licoarea, cine ar ţine-o aşa, la vedere? Sigur e ascunsă pe undeva!"

Dialogul interior fu oprit de un tuşit cu înţeles:

"- Am spus, bună seara! Pot să vă ajut cu ceva?"

Smulsă din vârtejul gândurilor, fata murmură:

"- Mda. Bună seara! Aici este...? De fapt, caut un loc despre care... Nu, nu, caut pe cineva care are o licoare.... "

Şi se opri brusc. Dialogul interior începu din nou:

"- Cum să-i spun ce caut? Poate o crede că sunt nebună! Auzi, licoare fermecată! Pe de altă parte, dacă e aici şi eu o pierd doar pentru că mi-e teamă să întreb? Sigur trebuie să fie aici! Am văzut semnul, scria negru pe alb".

Simţi cum cineva o privea insistent. Era bătrânelul, din ce în ce mai nedumerit.
Trase aer în piept. Asta avea să fie!

"- Ştiţi, începu fata- am făcut un drum foarte lung până la Dvs., în căutarea licorii fermecate."

Bătrânelul făcea ochii din ce în ce mai mari.

"- Licoarea pentru mine. O aveţi, nu-i aşa? Doar scrie pe uşă..."

Bătrânelul privea din ce în ce mai încurcat. Era evident că nu pricepea nimic.

"- Licoarea, continuă fata, o aveţi nu? Spuneţi-mi că da! Licoarea fermecată, cea care să mă ajute să-mi uit tristeţile, să sper mai mult, să văd viaţa în culori vii, să fiu fericită... E aici!  Uitaţi-vă, am urmărit toate semnele. Şi scotocindu-se în buzunar, fata scoase macul, fluturele albastru şi le aşeză pe masă.
- Şi mai este numele, tăblia...Spuneţi-mi că e aici!"

Dintr-odată, păru că bătrânul înţelegea de ce o fată străină de Oraşul Albastru se afla în cămăruţa lui sărăcăcioasă. Zâmbi trist. Nu avea ce să facă decât să-i spună adevărul.
Era rândul lui să tragă aer în piept:

"- Nu ştiu să existe o licoare fermecată, începu bătrânelul. Fireşte, am auzit poveşti când eram tânăr. Poveşti despre o licoare fermecată pe care dacă o bei îţi uiţi tristeţile, trăieşti mai mult şi mai bine, vezi viaţa în culori mai vii. Dar adevărul este că nu am găsit-o. Iar de la un moment dat am încetat să o mai caut. Mi-am dat seama că irosesc ceva mult mai preţios." Şi zicînd asta, deschise mâna şi îi arătă fetei lucrul la care meşterea: un ceas de buzunar, mic, rotund.

Foto: Ana Cătănuş
"- Ce legătură are ceasul ăsta vechi cu ce caut eu?", spuse îmbufnată fata.

"- Nu este vorba despre ceas, ci despre timp", spuse bătrânelul. Şi continuă:
"- Mi-am dat seama că irosesc timpul pe care-l aveam şi am abandonat căutarea, chiar şi gândul la licoarea fermecată".

Fata făcu ochii din ce în ce mai mari. Faţa îi trăda furia, oboseala şi dezamăgirea. Toate deopotrivă.

"- Dar semnul? Numele? Tăblia veche de afară? Ce o să-mi spuneţi despre asta?"

"- Ah, asta? Anna a fost, nu, nu a fost, va fi întotodeauna, soţia mea. A plecat de curând în altă lume. La începutul vieţii noastre împreună mi-am deschis un mic atelier de reparat ceasuri. Şi acum îmi aduc aminte. Parcă a fost ieri. Eram atât de tânăr, iar ea atât de frumoasă!
Îmi aduc aminte când am agăţat tăblia de la intrare. Era nouă, lustruită, strălucitoare. Soţia mea, cocoţată pe vârfuri pe o scară veche de lemn... Se uita la mine cu ochii ei mari şi negri, râzând şi strigând-mi: "nu care cumva să mă laşi să cad"!.
Şi nu am lăsat-o să cadă. E adevărat, ne-am mai împiedicat, ne-am mai împotmolit, dar nu am căzut. Niciodată! "

"- Şi licoarea, întrebă fata? Cu licoarea ce s-a întâmplat?"

"- Cu licoarea? Nimic. Mi-am dat seama că şi dacă ar fi existat licoarea aceea, nu ar fi fost uşor de găsit. Iar căutarea ei m-ar fi costat prea mult timp. Timpul vieţii mele, timpul cu soţia mea, timpul în care să mă bucur, să fac lucruri noi, să cunosc oameni noi. Dacă mi-aş fi dedicat viaţa găsirii licorii şi aş fi găsit-o până la urmă la capătul vieţii, cu preţul a tot ceea ce am avut până acum, la ce mi-ar fi folosit acum să nu mai fiu trist, să sper, să văd viaţa în culori vii?
Am avut o viaţă plină. Am iubit, am făcut o mulţime de lucruri şi asta fără nicio licoare fermecată."

Şi zicând asta bătrânelul închise pumnul, ascuzând în căuşul palmei ceasul mic şi rotund.
Fata îl privea tristă, cu neîncredere. Cu mâna tremurândă adună în grabă de pe măsuţa de lemn macul, fluturele albastru. Se întoarse şi ieşi cu paşi repezi. Tăblia scorojită continua să se bălăngăne în vântul de toamnă.
Poate până la urmă nu exista niciun semn. În orice caz, nu în afara minţii ei.
Se despărţea de Oraşul Albastru fără să fi găsit licoarea magică. Doar gustul amar al înfrângerii.

***

Era o nouă primăvară în Oraşul Morilor de vânt. Peste tot, pâlcuri de flori colorate, zumzet de albine şi tot felul de insecte.
Totul era ca în urmă cu câteva luni. Aproape totul.
Moara de vânt părăginită, pământul ars nu mai erau acolo.
Claude Monet, Lan de lalele în Olanda, 1886
www.claudemonet.gallery.org
Era în schimb o moară de vânt ce părea nouă, strălucitoare sub soarele călduţ de primăvară. Iar în jurul ei, pe pământul altădată sterp, se înălţau lanuri de flori. O fată îşi făcea de lucru în jurul morii de vânt. Ba mai vopsea ceva, ba mai adăuga o jardinieră, ba mai curăţa florile uscate. Când aproape termină, dădu fuga în şopron şi aduse o scară din lemn mai mare ca ea.
Se cocoţă pe ultima treaptă, se înălţă pe vârfuri şi, într-un echilibru mai mult decât fragil, se apucă că bată în cuie o tăblie pe care se putea citi:

La ANNA. 
ESENŢE FERMECATE DIN PETALE COLORATE.



© Copyright Anamaria Cătănuş 2015







luni, 19 decembrie 2011

Fericirea celuilalt

Vi s-a întâmplat vreodată să priviţi cu jind înspre fericirea celorlalţi? Prieteni, amici... Nu cu invidie, ci cu un soi de neîmplinire, ca şi cum aţi spune: dacă aş fi şi eu aşa fericit ca X sau Y... Ce extraordinară ar fi viaţa mea!
 Cred că asta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi sunt "programaţi" sau mai corect zis se "autoprogramează" în a identifica sursele de fericire ale celorlalţi şi a neglija aproape cu totul sursele personale.
Privind la fericirea, până la urmă aparentă a celorlalţi, ne dezgolim lipsurile sau ceea ce percepem ca fiind lipsurile noastre şi oftăm adânc a ne-fericire...
Pentru că indiferent de ce am avea, nu putem avea totul, întotdeauna rămâne ceva.
Am carieră, am o situaţie excelentă, dar sunt tot timpul stresat. Jinduiesc la liniştea celuilalt, chiar dacă celuilalt îi lipsesc multe alte lucruri...
The grass is greener on the other side of the fence, spun americanii....
Ciudat e că dacă brusc ne-am trezi de cealaltă parte a gardului, asta nu ne-ar face nici mai fericiţi, nici mai împliniţi, pentru că, ghici ce, plasaţi de o parte a gardului avem vedere clară spre cealaltă parte.... şi goana după fericire începe din nou.
Cei mai fericiţi oameni sunt cei care privesc în jur doar pentru a învăţa, a se îmbogăţi ca trăire, nu pentru a-şi compara gradul de fericire cu al celorlaţi. Ştiu, sună banal, însă aşa este. Aceştia sunt oamenii cei mai liniştiţi, cei mai împăcaţi cu ei însuşi.
Pentru că până la urmă nicio viaţă nu seamănă cu alta şi nici nu s-a inventat un tipar unic pentru fericire. Şi atunci la ce bun să privim cu jind la fericirea celuilalt...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

duminică, 16 ianuarie 2011

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?
Asta mi s-ar părea o întrebare legitimă. Nu contează că e pusă de un copil, ba, poate este cu atât mai relevantă. Pentru că, copiii, în inocenţa lor văd lucrurile mult mai simplu, mai normal, mai firesc. Împărţirea abstract/concret devine astfel total irelevantă, aşa că ei văd ceea ce-i înconjoară utilizând instrumentele pe care le au la îndemână. În cazul ăsta, culorile.
Aşadar, ce culoare are fericirea?
Dacă aş intra în acest joc şi nu mi-ar păsa de "rigorile" (fixurile) mele de adult, aş spune că fericirea e ...albastră. Pentru mine, are o mulţime de tonuri de la albastru ca cerneala la albastru pal şi, câteodată, un albastru verde, aşa ca marea.
Ca adulţi am învăţat (ne-am învăţat) să categorisim fericirea drept stările excepţionale pe care le trăim numai în anumite momente. Din cauza asta, poate, ne declarăm atât de rar fericiţi. Copiii, în schimb, fără a-şi declara fericirea, o simt mult mai des şi din cauze absolut de neînţeles pentru noi, adulţii.
Pentru că, până la urmă, fericirea se ascunde în lucrurile mărunte pe care facem, le primim, le oferim. Fericire e şi atunci când primim atenţie, mai ales când avem nevoie de ea, dar şi atunci când o oferim gratis şi din tot sufletul.
Fericirea poate fi orice, atâta vreme cât o simţim. Fiecare în parte, fiecare în felul nostru.

vineri, 3 septembrie 2010

Un dans pentru doi

Una dintre cele mai raspandite discutii intre prieteni, amici, cunostinte se refera la relatiile cu partenerul. Poate fi partenerul existent sau poate fi cel preconizat/dorit/asteptat.
Concluzia aproape generala ar fi ca o relatie nu este un lucru usor de mentinut si ca, dincolo de sfaturile de tip "Cosmopolitan", nu exista o reteta garantata si general valabila pentru a face un cuplu functional sau, sa spunem, multumitor pentru fiecare partener.
Adevarul este ca fiecare cuplu trebuie sa-si gaseasca propria reteta si asta se face doar atunci cand cele doua parti isi doresc sa continue impreuna si cand sunt dispuse sa faca si eforturile aferente. Pentru ca, indiferent de teoriile existente, un cuplu este un dans in doi sau pentru doi. Nu e nevoie de dansatori profesionisti, insa e nevoie ca fiecare partener sa-si adapteze miscarile din mers, astfel incat dansul sa capete imaginea aceea de alunecare lina, nu de miscare chinuita in care partenerii se calca pe picioare.
Eu am trait multa vreme cu impresia ca un cuplu inseamna in primul rand Responsabilitati, Obligatii. Majusculele se impun si apar pentru a sublinia ca, uneori, concentrarea numai pe Responsabilitati si Obligatii arunca pe umerii nostri o povara grea care se traduce in dificultatea de a fi "in doi".
Cuplul ar putea fi un joc, in care partenerii descopera placerea de a se juca impreuna. Si cand spun joc, o spun chiar din perspectiva jocului copiilor, care nu-si pun atat de multe intrebari, ci, pur si simplu, savureaza fiecare moment, asa cum ar savura o tableta de ciocolata.
Pentru o persoana obisnuita sa vada lucrurile in alb si negru, cuplul poate parea ca fiind alcatuit din doi trapezisti de la circ, pentru care o evolutie reusita inseamna sa se prinda unul pe celalalt in zbor si sa nu-l lase pe celalalt sa cada, chiar daca dedesubt au o plasa de siguranta.
Din fericire, nu traim tot timpul suspendati in gol. Nu spun ca nu e de dorit sa fii prins atunci cand risti sa cazi, spun doar ca intr-un cuplu ai mai multe sanse sa cazi in picioare.

miercuri, 31 decembrie 2008

O poveste despre nemurire

Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.

De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:
"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".
Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.
Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".
Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".
Si atat.