A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.
În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor.
Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.
Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că nimeni nu vorbea despre asta.
 |
Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/ |
Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:
- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.
Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât!
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă".
Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.
Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.
"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură. Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.
"- Deci pe unde? Stânga sau dreapta? Stânga!"
O luă pe nişte străduţe întortocheate, urmărind cu ochi iscoditori orice semn care ar fi putut să-i îndrepte paşii spre minunata licoare.
După o perioadă, ajunse într-o piaţă imensă ticsită de oameni. Negustori, artişti sau simpli gură-cască făceau ca piaţa să fie un furnicar în continuă mişcare. Năucită de vuiet şi de aglomeraţie, fata se trase mai la margine. De acolo, putea distinge clar o grămăjoară de oameni în jurul a ceva, nu era clar ce anume. Din locul unde se afla fata era imposibil de văzut. Aşa că îşi făcu loc prin mulţime şi înălţată pe vârfuri se strădui să vadă despre ce era vorba.
 |
| Foto: Ana Cătănuş ©2015 |
Un artist picta cu o viteză neobişnuită ceva. Înmuia pensulele în borcănele colorate, trăgeau tuşe rapid pe hârtie, sufla ca să se usuce şi o lua de la capăt. Încet încet o mare roşie prindea contur. O mare nesfârşită de maci. Fata privea fascinată. Grămada de oameni se mişca, se schimba, numai ea rămânea nemişcată, privind cum, mac după mac, marea cea roşie acoperea totul.
Şi, deodată, ceva neaşteptat se întâmplă: pictorul se ridică brusc, luă ceva de pe masă, se îndreptă spre fată, îi luă mâna şi-i aşeză în palmă un mac.
"- Ia-l, e pentru tine, spuse pictorul."
După care, fără alt cuvânt se aşeză la masă şi îşi reluă munca.
Fata luă macul şi îl întoarse pe toate părţile.
"- Să fie oare un simplu mac sau mai mult? Să fie oare un semn? Licoarea fermecată era aproape iar macul asta îi spunea?
-Cu siguranţă aşa este!, gândi fata.
N-am timp de pierdut! Mai departe, deci! Dar pe unde?"
Închise ochii şi se gândi:
"- Licoarea fermecată este a mea, iar paşii mă vor duce cu siguranţă spre ea ."
Simţi răcoarea vântului de toamnă, mirosul frunzelor îngălbenite gata să lase copacii dezgoliţi în faţa iernii. Din depărtare vântul aducea fărâme din acordurile unei muzici nemaiauzite. Fata deschise ochii: într-acolo trebuia să meargă! Şi o luă din nou pe străduţe, încordându-şi toate simţurile, încercând să se apropie cât mai repede de locul de unde izvora minunata muzică.
Merse preţ de câteva zeci de minute fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, fără măcar să-şi umezească buzele cu o picătură de apă. Merse de-a lungul unui curs de apă, până ce simţi că se apropie de locul de unde se auzea muzica.
La câţiva paşi în faţa ei se deschidea un pod un pic ciudat, care pe cât era de mic, pe atât era de ticsit cu prăvălii. Dar nu orice fel de prăvălii, ci locuri care adăposteau operele celor mai iscusiţi bijutieri din Oraşul Albastru.
Fascinată de strălucirea preţioaselor obiecte, fata zăbovi la fiecare prăvălie în parte. Fire de aur, pietricele colorate, bijuterii lucrate parca de mâini neomeneşti păreau că-i fură minţile. Raţiunea care-i mai rămăsese îi striga din răsputeri: "eşti aici pentru licoarea fermecată, nu mai pierde vremea, hai mai departe"! Dar glasul înţelept era prea slab pentru a ţine piept minunăţiilor strălucitoare.
Ca într-o transă, fata trecea pe lângă fiecare prăvălie, cerceta cu atenţie şi pleca mai departe. Părea că ar fi căutat ceva anume, dar ce oare?
 |
| Foto: Ana Cătănuş |
Şi deodată, fata se opri în faţa unei planşe imense, plină cu bijuterii. De data asta nu mai cerceta fiecare obiect în parte, ci rămase cu privirea fixată într-un loc. Nici nu-l auzi pe vânzătorul care o îmbia să încerce ceva. Ochii lipiţi de un obiect mic nu vedeau altceva. Ca prin vis simţi cum cineva îi luă mâna şi îi aşeză în căuşul palmei un fluture mic, albastru.
Atât îi spuse negustorul: "ia-l, e pentru tine!", şi, rapid, îşi îndreptă atenţia către ceilalţi muşterii.
Fata zâmbi: "asta era! un alt semn. Deci sunt aproape de licoarea fermecată". Şi zicând asta porni din nou la drum.
Mergea pe străduţe înguste, care dădeau una într-alta, cu ochii pe sus, căutând un semn, ceva care să-i spună că pe acolo era drumul către licoarea fermecată.
Şi merse, tot merse, până când picioarele începură să i se împleticească şi gândurile la fel.
Obosită se aşeză pe o bordură de piatră. Îşi ţinea capul în mâini şi privirea pironită în caldarâm.
"- Nu am să renunţ!, Nu am cum! Nu pot trăi fără licoarea fermecată!"
Îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Se străduia din răsputeri să nu plângă, dar era în zadar. Lacrimile-i şiroiau pe obraz...
Stătu un timp. Nimeni nu ar putea spune cât. Suficient cât să-şi adune ultimele fărâme de speranţă şi curaj. Trase aer adânc în piept şi îşi ridică privirea. Drept în faţa ei era o tăblie mare, îmbătrânită de vreme, care se bălăngănea sub puterea vântului. Nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi o dată şi încă o dată. Aici să fie? Literele scorojite spuneau că da. Scria clar: ANNA.
- Aici era! Am ajuns! Aici trebuie să fie!
 |
| Foto: Ana Cătănuş |
Şi spunând asta, fata se năpusti pe uşiţa mică, ascunsă în spatele tăbliei. Se trezi în faţa unui coridor lung şi întunecos. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, iar paşii, până atunci grăbiţi, erau înceţi şi greoi.
La capătul holului se găsea o altă uşiţă cu geam, din spatele căruia răzbătea o pâlpâire de lumină.
Cu mâna tremurândă, fata apăsă clanţa. Uşa se deschise cu un scârţâit, lăsând să se vadă o cameră mică. La o măsuţă, un bătrânel meşterea ceva.
La auzul zgomotului, bătrânelul îşi ridică ochii şi privi curios la vizitatoarea sa:
"- Bună seara! Cu ce pot să vă ajut?"
Fata părea că nu aude. Doar se uita roată prin cămăruţa mică şi se gândea:
"- N-ar trebui să fie aici licorile fermecate? Dar nu seamănă deloc cu ce mi-am imaginat eu!
În locul unei camere tapetate cu sticluţe care mai de care mai colorate, adăpostind licoarea fermecată, am găsit o cameră sărăcăcioasă. Dar, stai! Poate că aşa trebuie să fie. La cât de preţioasă e licoarea, cine ar ţine-o aşa, la vedere? Sigur e ascunsă pe undeva!"
Dialogul interior fu oprit de un tuşit cu înţeles:
"- Am spus, bună seara! Pot să vă ajut cu ceva?"
Smulsă din vârtejul gândurilor, fata murmură:
"- Mda. Bună seara! Aici este...? De fapt, caut un loc despre care... Nu, nu, caut pe cineva care are o licoare.... "
Şi se opri brusc. Dialogul interior începu din nou:
"- Cum să-i spun ce caut? Poate o crede că sunt nebună! Auzi, licoare fermecată! Pe de altă parte, dacă e aici şi eu o pierd doar pentru că mi-e teamă să întreb? Sigur trebuie să fie aici! Am văzut semnul, scria negru pe alb".
Simţi cum cineva o privea insistent. Era bătrânelul, din ce în ce mai nedumerit.
Trase aer în piept. Asta avea să fie!
"- Ştiţi, începu fata- am făcut un drum foarte lung până la Dvs., în căutarea licorii fermecate."
Bătrânelul făcea ochii din ce în ce mai mari.
"- Licoarea pentru mine. O aveţi, nu-i aşa? Doar scrie pe uşă..."
Bătrânelul privea din ce în ce mai încurcat. Era evident că nu pricepea nimic.
"- Licoarea, continuă fata, o aveţi nu? Spuneţi-mi că da! Licoarea fermecată, cea care să mă ajute să-mi uit tristeţile, să sper mai mult, să văd viaţa în culori vii, să fiu fericită... E aici! Uitaţi-vă, am urmărit toate semnele. Şi scotocindu-se în buzunar, fata scoase macul, fluturele albastru şi le aşeză pe masă.
- Şi mai este numele, tăblia...Spuneţi-mi că e aici!"
Dintr-odată, păru că bătrânul înţelegea de ce o fată străină de Oraşul Albastru se afla în cămăruţa lui sărăcăcioasă. Zâmbi trist. Nu avea ce să facă decât să-i spună adevărul.
Era rândul lui să tragă aer în piept:
"- Nu ştiu să existe o licoare fermecată, începu bătrânelul. Fireşte, am auzit poveşti când eram tânăr. Poveşti despre o licoare fermecată pe care dacă o bei îţi uiţi tristeţile, trăieşti mai mult şi mai bine, vezi viaţa în culori mai vii. Dar adevărul este că nu am găsit-o. Iar de la un moment dat am încetat să o mai caut. Mi-am dat seama că irosesc ceva mult mai preţios." Şi zicînd asta, deschise mâna şi îi arătă fetei lucrul la care meşterea: un ceas de buzunar, mic, rotund.
 |
| Foto: Ana Cătănuş |
"- Ce legătură are ceasul ăsta vechi cu ce caut eu?", spuse îmbufnată fata.
"- Nu este vorba despre ceas, ci despre timp", spuse bătrânelul. Şi continuă:
"- Mi-am dat seama că irosesc timpul pe care-l aveam şi am abandonat căutarea, chiar şi gândul la licoarea fermecată".
Fata făcu ochii din ce în ce mai mari. Faţa îi trăda furia, oboseala şi dezamăgirea. Toate deopotrivă.
"- Dar semnul? Numele? Tăblia veche de afară? Ce o să-mi spuneţi despre asta?"
"- Ah, asta? Anna a fost, nu, nu a fost, va fi întotodeauna, soţia mea. A plecat de curând în altă lume. La începutul vieţii noastre împreună mi-am deschis un mic atelier de reparat ceasuri. Şi acum îmi aduc aminte. Parcă a fost ieri. Eram atât de tânăr, iar ea atât de frumoasă!
Îmi aduc aminte când am agăţat tăblia de la intrare. Era nouă, lustruită, strălucitoare. Soţia mea, cocoţată pe vârfuri pe o scară veche de lemn... Se uita la mine cu ochii ei mari şi negri, râzând şi strigând-mi: "nu care cumva să mă laşi să cad"!.
Şi nu am lăsat-o să cadă. E adevărat, ne-am mai împiedicat, ne-am mai împotmolit, dar nu am căzut. Niciodată! "
"- Şi licoarea, întrebă fata? Cu licoarea ce s-a întâmplat?"
"- Cu licoarea? Nimic. Mi-am dat seama că şi dacă ar fi existat licoarea aceea, nu ar fi fost uşor de găsit. Iar căutarea ei m-ar fi costat prea mult timp. Timpul vieţii mele, timpul cu soţia mea, timpul în care să mă bucur, să fac lucruri noi, să cunosc oameni noi. Dacă mi-aş fi dedicat viaţa găsirii licorii şi aş fi găsit-o până la urmă la capătul vieţii, cu preţul a tot ceea ce am avut până acum, la ce mi-ar fi folosit acum să nu mai fiu trist, să sper, să văd viaţa în culori vii?
Am avut o viaţă plină. Am iubit, am făcut o mulţime de lucruri şi asta fără nicio licoare fermecată."
Şi zicând asta bătrânelul închise pumnul, ascuzând în căuşul palmei ceasul mic şi rotund.
Fata îl privea tristă, cu neîncredere. Cu mâna tremurândă adună în grabă de pe măsuţa de lemn macul, fluturele albastru. Se întoarse şi ieşi cu paşi repezi. Tăblia scorojită continua să se bălăngăne în vântul de toamnă.
Poate până la urmă nu exista niciun semn. În orice caz, nu în afara minţii ei.
Se despărţea de Oraşul Albastru fără să fi găsit licoarea magică. Doar gustul amar al înfrângerii.
***
Era o nouă primăvară în Oraşul Morilor de vânt. Peste tot, pâlcuri de flori colorate, zumzet de albine şi tot felul de insecte.
Totul era ca în urmă cu câteva luni. Aproape totul.
Moara de vânt părăginită, pământul ars nu mai erau acolo.
 |
Claude Monet, Lan de lalele în Olanda, 1886
www.claudemonet.gallery.org |
Era în schimb o moară de vânt ce părea nouă, strălucitoare sub soarele călduţ de primăvară. Iar în jurul ei, pe pământul altădată sterp, se înălţau lanuri de flori. O fată îşi făcea de lucru în jurul morii de vânt. Ba mai vopsea ceva, ba mai adăuga o jardinieră, ba mai curăţa florile uscate. Când aproape termină, dădu fuga în şopron şi aduse o scară din lemn mai mare ca ea.
Se cocoţă pe ultima treaptă, se înălţă pe vârfuri şi, într-un echilibru mai mult decât fragil, se apucă că bată în cuie o tăblie pe care se putea citi:
La ANNA.
ESENŢE FERMECATE DIN PETALE COLORATE.
© Copyright Anamaria Cătănuş 2015
