Recunoştinţă

Nu mi-am făcut bilanțul anului din care se scurg ultimele fire de nisip. Nu pentru că n-am avut timp. Ca o divagație, a început să-mi displacă destul de mult formula nu am timp. Mi se pare mai corect, în primul rând față de noi înșine, să spunem nu mi-am făcut timp...

Să revenim...

Nu mi-am făcut niciun bilanț pentru că mi s-a părut complicat, greu, mi-a fost teamă. Nu că o să dea cu minus, ci mi-a fost teamă de emoțiile antrenate de fiecare reamintire a unui eveniment/moment/perioade.

Și mi-a mai fost teamă că bilanțul ducea inevitabil către o pagină albă, care se cerea umplută. Un an nou aștepta nerăbdător în clepsidră, numărând invers momentul când avea să elibereze primul grăunte de nisip.

Sursa foto: FB terapiepentruviata.ro

Sigur că am planuri/obiective/dorințe pentru la anul. Vreau să fiu prezentă mai mult, să scriu mai mult, să lucrez mai mult, să zbor o dată la un om tare drag sufletului meu, să mai zbor o altă dată la alt om drag sufletului meu, să descopăr mai mult, să mă împrietenesc mai mult cu mine, să conduc mai des și cu mai puțină teamă, să merg să ascult muzică mai des, să ajut (nu prea îmi place cuvântul voluntariat).

E ditamai lista. Și asta nu e decât o parte din ea.

Dar dincolo de toate aceste concretețuri, există ceva de care am nevoie, un lucru, de fapt, o atitudine, un comportament, pe care mi-aș dori să-l practic mai mult, zi de zi: recunoștința. Nu pentru că nu există, ci pentru că mi se pare că este insuficient, pentru că mi-aș dori să o transfer mai des din zona câmpului rațional în miezul ăla ca un soare în miniatură care se găsește în noi.

Cred sincer că sursa nefericirilor noastre are rădăcini și în incapacitatea de a practica recunoștința complet, neselectiv. Și nu mă refer la recunoștința pentru ajutorul primit, pentru vorba bună care oblojește răni vechi și adânci, ci recunoștința pentru tot ce avem, ceea ce trăim sau nu suntem nevoiți să trăim.

Întotdeauna vrem mai mult, fie că e vorba despre profesie, relații, viață de familie. Poate e firesc așa. Asociem ascensiunea, succesul, foarte-binele creșterii, evoluției.

Dar nu creștem oare și atunci când ne oprim, respirăm, conștientizăm ce avem deja, ne bucurăm pentru ele și, mai ales, simțim recunoștință?

În anii tinereții crude eram convinsă că eu sunt singura care decide traiectoria vieții mele, că numai de mine depinde ca un „ceva” să se întâmple. Era trufia tinereții, a răzvrătirii. Mă luptam cu tot, cu toate și, mai ales, cu mine însămi. Dar asta nu mi-a adus nici liniște, nici echilibru. Nici nu ar fi avut cum: lupta, zbuciumul continuu rareori duc la împăcare sau armonie.

Sursă foto: https://www.toateblogurile.ro/

Și pe măsură ce am mai crescut, am realizat încet încet că mai există ceva, dincolo de mine. Era ceva-ul care îmi îndrepta pașii într-o direcție, nu în alta (și, nu, nu era intuiția), un ceva care ne închide uși, inclusiv sufletești, dar care nu uită să deschidă altele, lăsându-ne însă decizia de a intra sau nu.

Și, încet încet, trufia a mai scăzut un pic, poate și zbuciumul, și lupta, dar nu suficient cât să-mi fie bine. Acum, cheia pare să fie recunoștința. Pentru tot și toate, inclusiv pentru lucrurile bune pe care reușesc să le fac.

Așa că, anul ăsta, îmi doresc să fie altfel. Îmi doresc să mă întorc la mine, așa cum se întoarce un copil plecat de mult de acasă, să mă cert mai puțin, să mă laud când sunt curajoasă, să mă hrănesc mai mult cu gânduri bune, cu recunoștință, cu acceptare. 

Și, cine știe, poate la un moment dat, pe lângă liane încolăcite din gânduri, pe lângă spini, chiar dacă sunt de la rugii de mure, va apărea și un petec cu flori și mici-mici, si albastre, de nu-mă-uita.

Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.

Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.

Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".

Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.

Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 

Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.

Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".

Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.

Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.

Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?

Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.

Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.

Sunt albe şi soarele le face să strălucească.

Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.

Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:

Dar asta nu e o simplă piatră!

E o inimă. 

Ştiu la cine trebuie să ajungă!

Oameni buni

Eşti un om bun, i-am spus!
S-a uitat la mine mirată. Pe buze îi stătea răspunsul care-i venea de cele mai multe ori când îi spuneai ceva frumos despre ea: ei, sunt pe naiba! În schimb, s-a reţinut. A zâmbit şi a spus: "şi tu eşti un om bun".
N-am zis: ei, pe naiba! Eu nu zic aşa. Când presimt că se apropie un compliment, ocolesc situaţia şi dau brusc în autoironie: "normal că sunt! sunt chiar CEA mai bună!"
În schimb, de data asta, mi-am înghiţit autoironia şi i-am spus pentru prima dată: nu, eu sunt un om care face lucruri/fapte bune din când în când. Tu, în schimb, tu eşti un om bun în esenţa ta.
Părea că nu înţelege. Care e diferenţa? Care e relevanţa? De ce e nevoie de categorii?
Spun: nu e nevoie de categorii (ştiu, voi o să spuneţi: păi, cum zici că nu e nevoie? ce faci tu aici, dacă nu categorisiri...).

Nu, chiar nu e nevoie de categorii. Doar aşa, acum, mintea mea a simţit nevoia să dea un nume unei realităţi diferite de a mea - a omului care face fapte bune într-un mod raţional.
Oamenii buni, cei care au o bunătate intrinsecă, acţionează instinctiv, ca un reflex. Dau, oferă, renunţă în favoarea altcuiva fără a-şi face calcule complicate înainte. O fac pentru că aşa sunt ei, aşa simt în primul rând, şi, de abia apoi, pentru că este bine. Uneori, o fac chiar în detrimentul lor.
Nu, nu-i transform pe aceşti oameni în supraoameni, sfinţi... Au momentele lor de egoism, de vanitate, când îi rănesc pe ceilalţi. Căci până la urmă sunt oameni...
Cum recunoşti oamenii buni de cei care fac fapte bune? Unii ar spune că e total irelevant, câtă vreme binele este înfăptuit.
Aşa şi este!
Revenind...
Cum îi recunoşti? Cum îi vezi?

E suficient să stai în preajma lor. Să-i priveşti când fac fapte bune sau nu. Când sunt trişti sau căzuţi la pământ.
Şi dacă o să ai suficientă răbdare şi dacă te pricepi un pic, vei vedea luminiţa de oameni buni pâlpâind în ei.

Enable GingerCannot connect to Ginger Check your internet connection
or reload the browserDisable in this text fieldEditEdit in GingerEdit in Ginger×

Cum să-ţi controlezi anxietatea. Perspectiva unui anxios

Anxietatea este una dintre cele mai neplăcute realităţi ale lumii moderne. Şi nu vorbesc despre anxietatea, mai bine zis emoţia, teama firească de dinaintea unui examen sau a unei întâlniri. Vorbesc despre teama aceea puternică, paralizantă, care duce la un lucru şi mai neplăcut decât anxietatea : panica.

Subiectul a fost abordat în multe lucrări. Psihiatri şi terapeuţi au explicat pe larg ce cauzează anxietatea şi ce poate fi făcut pentru a-i diminua impactul. Din punctul nostru de vedere, cea mai mare rată de reuşită sau ameliorare în tulburările de anxietate o are terapia cognitiv-comportamentală.

De aceea, textul nostru poartă amprenta puternică a doi teoreticieni şi practicieni ai terapiei cognitive-comportamentale: Albert Ellis şi Steven Hayes.

Însă, oricât de bune sunt cărţile lor, oamenii care suferă de pe urma anxietăţii au nevoie uneori de soluţii rapide. Anxioşii ştiu despre ce vorbesc ! Apoi, nu toţi au răbdare să citească lucrări întregi pentru a găsi răspunsuri, soluţii.

Acesta este motivul pentru care am pus laolaltă câteva metode care pot fi folosite atunci când anxietatea intră pe uşă şi refuză să mai plece. Metodele sunt inspirate de lecturile din Ellis şi Hayes, însă cred că merită subliniată şi contribuţia noastră de a le testa « in vivo ».

Nu crede tot ceea ce gândeşti!

În tulburările de anxietate, oamenii experimentează tot felul de senzaţii fizice şi psihice : palme transpirate, ameţeli, greaţă, creşterea activităţii cardiace, teama de a nu suferi un atac de cord sau de a înebuni. Dar ce declanşează toate astea ? Răspunsul e simplu, chiar dacă greu de acceptat : modul în care gândim, modul în care reacţionăm faţă de lucrurile care ni se întâmplă sau la care suntem martori.

Ce putem face? Să ne punem la îndoială gândurile!

Sunt ele legate de realitatea imediată sau sunt doar frici, îngrijorări despre lucruri care s-ar putea întâmpla ? Care este probabilitatea ca lucrurile de care ne temem să se şi întâmple în realitate? Putem noi să citim viitorul ? Cel mai probabil că nu !

Pune stop!

Sunteţi într-un moment când mintea vă este pur şi simplu asaltată de gânduri privind lucrurile pe care le aveţi de făcut, lucrurile pe care nu le-aţi făcut, de lucrurile grave, îngrozitoare care se pot întâmpla? Vă simţiţi încolţit? Simţiţi nevoia să vă ascundeţi sau să o luaţi la fugă? Mai bine nu! O să vă bântuie şi mai tare! În schimb, respiraţi şi puneţi stop gândurilor. Chiar aşa: spuneţi STOP! În astfel de momente este foarte important să opriţi ameţitorul flux al gândurilor. Apoi, întreabaţi-vă: trebuie să fac toate aceste lucruri acum, în momentul ăsta? Şi care sunt şansele ca toate lucrurile îngrozitoare la care mă gândesc şi care mă sperie de moarte să se întâmple toate, acum. Cu alte cuvinte, încearcaţi să gândiţi raţional. Cu siguranţă, sunt lucruri care trebuie făcute urgent, altele care suportă amânare şi altele care pot fi delegate sau la care puteţi renunţa.

Scoateţi-vă gîndurile din cap. Puneţi-le pe hârtie !

Câteodată, în tulburările de anxietate este dificil să-ţi dispuţi gândurile iraţionale doar în minte, care oricum este supraglomerată. Atunci, luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi-vă gândurile “negre”. Pe toate! Astfel, va fi mai uşor să identificaţi gândurile care vă provoacă teamă şi să le disputaţi. Şi în timp ce ele, gândurile, zac pe o bucată de hârtie, nu-i aşa că nu mai par aşa de înfricoşătoare?

Luaţi distanţă de gândurile voastre.

Vă amintiţi de Elsa, prinţesa fugară din Regatul îngheţat (Frozen)? Nu vă încurajăm să fugiţi şi să transformaţi lumea într-un loc îngheţat doar ca să vă simţiţi confortabil. În schimb, vă încurajăm să vă uitaţi la gânduri, nu prin gânduri (cf. Steven Hayes).  

Cum vine asta? Simplu: atunci când privim viaţa, evenimentele prin prisma anumitor gânduri vom vedea doar o parte a realităţii. De obicei aceea care ne sperie cel mai tare. Totuşi, atunci când luăm un pic de distanţă vom avea, inevitabil un cadru mai larg, în care vor intra toate aceste lucruri şi multe altele pe lângă ele. Pentru a fi mai uşor de înţeles vom recurge la o analogie foarte interesantă pe care am găsit-o tot la Hayes. Imaginaţi-vă că purtaţi o pereche de ochelari cu lentile galbene. Dacă veţi privi direct prin ei, veţi vedea toate lucrurile galbene, însă dacă-i scoateţi şi îi ţineţi la o anumită distanţă veţi vedea lucrurile în galben, dar şi într-o mulţime de alte nuanţe.

“Priveşte-ţi gândurile drept în faţă”

De obicei, când ne este teamă de ceva instinctul luptă sau fugi se activează automat. Asta se întâmplă şi în cazul gândurilor. Ne sperie în ultimul hal şi de asta credem că dacă ne ascundem de ele, le evităm, ne vor lăsa în pace. Soluţia poate funcţiona, însă pentru scurt timp. Să ne confruntăm cu temerile noastre poate fi dureros, consumator de energie, însă, pe termen mediu şi lung, este singurul mod în care fricile pot fi depăşite, controlate. Deci, eşti într-un moment în care gândurile iraţionale, temerile te încolţesc ? Nu fugi! Mai bine, priveşte-le drept în faţă. Dă-ţi voie să le vezi exact cum sunt sau, mai bine, ce sunt: gânduri ! Iar gândurile nu au puterea să te rănească, decât atunci când eşti convins că pot face asta. Acceptă-le drept ceea ce sunt : gânduri ! Nu te simţi vinovat, vulnerabil pentru că le ai. Acceptă că ele sunt acolo, alături de multe alte gânduri care nu te sperie. Ştiu că nu e uşor, dar se poate.

***

Anxietatea este tare neplăcută şi este legată în primul rând de modul în care gândim despre noi sau despre lucrurile, evenimentele din viaţa noastră. Să o depăşeşti sau să o ţii sub control nu este un lucru uşor. Dar se poate ! Nu peste noapte. E nevoie să acceptăm ceea ce experimentăm, trăirile, senzaţiile fizice negative. Este nevoie totodată de răbdare şi de credinţa că vei învinge. Însă cel mai mult este nevoie să gândiţi raţional, să vă disputaţi gândurile «buclucaşe ».

Monstrul numit anxietate este făcut din gânduri şi temeri. Poate nu-l putem învinge definitiv, dar cu siguranţă putem să-l dresăm.

Articol publicat pe platforma www.psihosolutii.ro

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".

 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".

 "Nu e adevărat", spuse copilul.

"Ei, atunci, ia spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.

Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".

*

Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 

Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Printre nori

Se întâmplă câteodată să fii pus în situaţii care te sperie. Nu vă gândiţi la catastrofe, la lucruri groaznice. Pentru unii e de a dreptul înfricoşător să treacă pe lângă câini, pe alţii îi sperie ideea unui păianjen Alţii, sunt destabilzaţi doar la ideea de a pierde controlul... Şi aici vorbesc despre oameni mari, adulţi, de la care se aşteaptă - în mod nedrept, aş spune - să fie tot timpul neînfricaţi, puternici, lipsiţi de teamă. 

Ce mai e specific adulţilor, însă nu şi copiilor, este că oamenilor mari nu le place să spună atunci când se tem. E ruşinos, e o dovadă de slăbiciune. Pe scurt: nu se face! Strică la imagine!

Printre nori...
Foto: Ana Catanus

Şi iată-mă un adult, căruia îi este teamă "să umble printre nori" şi, în plus, căruia îi este teamă să fie singur printre nori. Şi aici intrevine paradoxul: pentru că şi atunci când pleci undeva fără a fi însoţit de o persoană apropiată, de fapt, NU eşti singur. Eşti înconjurat de alte câteva zeci de oameni, unii relaxaţi, alţii la fel de speriaţi ca tine (dar care mimează mai bine siguranţa). Şi mai e ceva atunci când zbori şi ţi-e frică (şi aici vorbesc din nou din perspectivă personală): mai e teama că cel de lângă tine o să-şi dea seama că e ceva în neregulă cu tine, cine ştie ce o să gândească sau, mai rău, nu o să te ajute nici măcar cu un cuvânt. 

De unde vine teama? Poate din obişnuinţa de a crede că celorlalți nu le pasă. Şi de multe ori aşa şi este. Doar că nu întotdeauna. Şi tocmai de asta, excepţiile au ceva extraodinar de frumos în ele. Câteodată nici nu ne dăm seama cât valorează un gest simplu, o privire plină de simpatie îndreptată către un necunoscut.

Uneori oamenii oferă daruri. Nu, nu e vorba doar despre lucruri. Uneori oferă în dar amintiri, entuziasm, bună dispoziţie şi, uneori, da, uneori, ÎNCREDERE.

Faceți cunoștință cu Bogdan! 
Bogdan Andrei Criciotoiu
Sursa foto:
http://www.thsv-eisenach.de/aktuelles/bundesliga-news/-/detail/news
/entwarnung-bei-branimir-koloper-und-bogdan-criciotoiu-11035

Unii oferă daruri în mod conştient, voit, alţii o fac fără să-şi dea seama, dintr-un soi de reflex. Este pur şi simplu modul lor de a fi. Şi de multe ori, probabil, nici nu-şi dau seama cât de mult valorează darul lor pentru ceilalţi.

Iar pentru mine, o conversaţie de două ore într-un zbor spre Berlin valorează mult. 

În primul rând, dintr-un motiv egoist: pentru că nu am mai avut timp să-mi derulez prin minte toate scenariile catastrofice pe care le-am gândit înainte de plecare (şi credeţi-mă, când e vorba de scenarii catastrofice, aş putea să iau Oscarul!).

În al doilea rând, dar nu mai puţin important, pentru că am descoperit un tânăr frumos la suflet, drăguţ şi foarte atent faţă de un străin.

Iar pentru două ore, acest tânăr, să-i spunem pe nume, Bogdan, mi-a oferit în dar puţină încredere. Că o să fie ok, că nu se întâmplă nimic.... că nu pică avionul...

Ştiu, pentru unii din voi poate să pară ridicol... Pentru mine însă a fost important şi sunt recunoscătoare pentru asta.

Sunt recunoscătoare şi, într-un fel, bucuroasă şi mândră pentru darul primit. 

Şi sunt convinsă că aceeaşi încredere Bogdan le-o oferă şi colegilor de echipă, pentru că, ah! nu v-am spus!, Bogdan este handbalist, joacă la campiona României, HCM Constanţa, şi la NAŢIONALA ROMÂNIEI!

Aşa că: Bogdan, mulţumesc!

Şi, HAI ROMÂNIA! Măcar la handbal!

Up into the clouds!

Update:

Azi, la întoarcere, am stat lângă o doamnă drăguţă, dar care, în mod evident, traversa o stare dificilă. Nu se simţea bine, părea să resimtă o anxietate destul de puternică (ştiu ce vorbesc). M-am gândit să o întreb dacă pot să o ajut cu ceva. Să-i spun că înţeleg şi că e în regulă. Nu am făcut-o. Îmi pare rău.

Update la update :)

Bogdan joacă acum în Germania la TSG Ludwigshafen-Friesenheim.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Despre recunoştinţă...

Un articol dintr-o revistă pe care o citesc în mod constant (Psychologies) prezenta beneficiile recunoştinţei, cât de mult contribuie ea la o stare interioară de bine. Cumva, recunoştinţa era înfăţişată drept ceva care se învaţă, un comportament dobândit prin exersare. Cred, într-o anumita măsură, ca asa si este. Dar daca simtiti un gram de indoiala in glasul meu, asta nu se datorează faptului că nu sunt de acord cu explicaţia precedentă, ci, pur şi simplu, sunt o persoană care preferă varianta emoţională a explicaţiilor, în locul celor "dovedite ştiinţific" .

Pentru că eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un sentiment care ţi se strecoară în suflet, pe nesimţite, pentru ca la un moment dat să ţi se ivească drept în faţă şi să nu poţi avea altă reacţie decât de uimire. O uimire inexplicabil de frumoasă...

Am fost şi cred că mai sunt, într-o anumită măsură, o persoană pentru care nimic nu era suficient: nu sunt suficient de înaltă, nu sunt suficient de deşteaptă, nu sunt suficient de iubită....Pe scurt, totul era insuficient!

Atunci când suferi de "insuficienţă cronică" (ştiu că sintagma poate completa cu succes un diagnostic medical, dar aici eu o folosesc ca metaforă pentru nemulţumire cronică) orice reuşită, orice bucurie capătă valoare de punctuleţ într-un şir de punctuleţe care trebuie să ducă undeva, preferabil în sus....

 Lucrurile au tot mers aşa până de curând....când, când....m-am confruntat cu o criză majoră, care a pus sub semnul întrebării multe lucruri. Brusc, nu mai avea importanţă că nu mă simt suficient de înaltă, suficient de iubită sau că nu ştiu suficient de multe limbi străine sau suficient de bine...

Ei bine, când ajungi într-o situaţie din asta eşti bulversat total. Nu contează câţi paşi faci înapoi pentru a evalua cu obiectivitate situaţia. Nu funcţionează şi pace! Blocajul e atât de mare încât rotiţele angrenajului care eşti tu par să nu se mai urnească. În veci!

Şi am tot ţinut-o aşa o perioadă de timp până când, într-o zi, ajunsă acasă după o zi ce părea să dureze o veşnicie, mi-am spus în gând: mulţumesc, Doamne, că am ajuns acasă. Pur şi simplu! După care mi-am dat seama că eu am o casă, spre deosebire de cei care îşi pun problema unde se vor duce a doua zi, am o sănătate acceptabilă, spre deosebire de cei care se chinuie pe un pat de spital şi mai am foarte multe lucruri....printre care şi norocul de a întâlni oameni speciali. I-am întâlnit pe tot parcursul vieţii mele. Am învăţat multe lucruri de la toţi: să comunic, să văd lucrurile şi altfel, să zâmbesc, da, să zâmbesc....

Aşa cum mi-a spus cineva zilele trecute, se pare că "Dumnezeu lucrează prin oameni".

Tind să cred asta cu tărie, altfel cum am putea explica întâlnirile care ne "ating" viaţa? Întâmplări? Parcă sună prea sărac. Şi pentru că de prea multe ori vorbesc în general, de data asta am să şi scriu cui sunt recunoascătoare, recunoscătoare pentru că i-am întânlit pe Oana, Simona, George, Mircea, Camelia, Victor şi mulţi, mulţi alţii.

Eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un lucru generat de altruismul celuilalt. Un fel de cadou pe care îl facem celorlalţi, dar şi nouă înşine.

Cum ar arăta lumea dacă ne-am face mai des asemenea cadouri?

Povestea lui Eu si Tu

Un zambet nu costa nimic! E gratis! La fel si amintirile, desi, de ce sa nu recunoastem, avem tendinta sa ne amintim mai repede lucrurile neplacute decat cele placute.

Si cu toate astea, undeva, intr-un colt al creierului, altii ar spune intr-un un colt al sufletului (si cred ca ar fi mai potrivit asa) se afla amintirile bune, frumoase, cele pe care le accesam atunci cand ne este greu, sau din contra atunci cand ne este foarte dor. Dor de ceva bun, dor de ceva frumos, dor de ceva care este parte din noi.

De asta scriu si eu acum: de dor.

Mi-e dor de starea de bine pe care obisnuia sa mi-o dea prezenta ta fizica.

Mi-e dor de increderea ca ceva-ul ala bun va iesi la iveala chiar dintr-un lucru mai putin bun.

Mi-e dor sa plang ca proasta pentru nimicuri si mi-e dor sa ma asculti, mi-e dor sa spun: ghici cu cine m-am intalnit azi? si mi-e dor sa rad cu pofta si mi-e dor sa ma infurii pe tine.

Cateodata stau si ma gandesc si imi este greu sa imi aduc aminte cum eram cu multi ani in urma. Nu ma mai pot imagina... S-au intamplat prea multe lucruri in viata mea si prea putine in care sa nu fii tu.

Eu si tu suntem o realitate de nedescris in cuvinte. Pentru ca eu refuz sa o descriu.

Este! Si atat!

Noi suntem eu si tu pentru ca probabil asa a trebuit sa fie.

Daca ar fi sa caut esenta a ceea ce caracterizeaza relatia noastra ar insemna sa revin la inceputul acestui text destul de chinuit. De ce chinuit? Pentru ca cel mai greu este sa scrii, sa arunci fie si in spatiul virtual, ceva care este foarte personal, ceva numai al tau. Dar revenind la esenta....

Esenta se reduce la un zambet, pe care cineva, la un moment dat, l-a oferit altcuiva fara sa astepte neaparat unul inapoi. Intamplarea sau altcineva a facut sa primeasca unul inapoi. Si asa a inceput povestea lui Eu si Tu.

Morala?

Un zambet nu costa nimic! E gratis! Primiti-l si dati-l mai departe!

Sunt ceea ce sunt pentru ca....

Sunt toti oamenii pe care i-am intalnit! Parca asa suna o reclama foarte la moda acum... Si sa nu uitam toate melodiile pe aceeasi tema...

Suntem suma experientelor traite, a oamenilor pe care i-am intalnit, a celor care care ne-au ajutat sa ne schimbam viata, sa descoperim in noi lucruri despre care nu stiam ca exista, bune sau mai putin bune?

Suntem toti oamenii pe care i-am intalnit, iubit, urat, ignorat? Suntem toti oamenii care au avut aceleasi trairi ca noi, toti oamenii in care ne-am regasit?

Pentru toti cei obisnuiti cu raspunsuri transante nu cred ca ar fi o mare problema sa raspunda la atat de multe intrebari, care pana la urma se reduc...la una singura. Cine suntem? Cum suntem?

Cred ca nu suntem, nu putem fi suta la suta originali, iar asta uneori ne raneste orgoliul atat de tare... Suntem putin parintii nostri, fratii sau surorile noastre, putin prietenii nostri, putin idolii nostri... Si mai suntem un "pic din noi", un pic din noi facut dintr-o farama de suflet, o farama de Dumnezeu si inca o farama "de bine si de frumos". Suntem toate aceste mici farame, amestecate, asa ca intr-o licoare magica, si care in final ne fac sa fim ceea ce suntem: Noi, cu alegerile noastre, cu temerile noastre, cu iubirile noastre. Doar noi.