"Casele au suflet". Cu oamenii cum rămâne?

"Casele au suflet" este o frumoasă campanie lansată de Ştirile ProTv. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, atunci o să vă spun că prezintă modul în care au fost refăcute, de fapt, restaurate, case vechi din zonele rurale ale României, cu precădere din Transilvania. Ideea mi se pare minunată. Şi mai minunaţi mi se par însă oamenii, de-ai noştri sau de aiurea - care s-au înhămat la o treabă ca asta. Să iei o casă veche, să o refaci aşa cum a fost odinioară, să trăieşti în ea nu e la îndemâna oricui. Pentru asta e nevoie de resurse financiare serioase. Dar nu e suficient. Mai e nevoie de altceva: de un anumit fel de a fi care cuprinde foarte multă iubire. Iubire pentru lucrurile autentice, pentru propriile rădăcini sau pur şi simplu respect pentru un trecut sau o istorie. Căci, până la urmă, cine suntem fără istorie? Cum ne asumăm apartenenţa la un anumit grup naţional? Trăim în Europa. E adevărat, dar atunci când suntem întrebaţi: ce suntem, de unde venim, atunci... Atunci e nevoie de apelul la rădăcinile noastre. 

Tocmai pentru că există idei frumoase şi oameni care le pun în aplicare mă întristează, mă înfurie de-a dreptul când văd case schilodite. Iar asta văd deseori în Bucureşti.

S-a întâmplat de câteva ori să scriu câte ceva despre Bucureştiul meu vechi, lăsat în paragină, în uitare, în nepăsare. Aş spune că am făcut-o de prea puţine ori în comparaţie cu indignarea pe care o simt de câte ori văd o mândreţe de casă dărâmată, un turn de fier şi sticlă înfipt într-un loc unde bunul simţ îţi spune că nu are ce căuta (ca, de exemplu, turnul hidos de lângă Catedrala Sf. Iosif). Ce m-a înfuriat acum? Un reportaj pe care l-am văzut zilele trecute despre casele din Bucureşti, de fapt despre cum arhitecţii găsesc cele mai bune soluţii pentru a folosi la maxim un spaţiu din ce în ce mai mic. Nimic rău în asta! Doar că exemplu era dată o casă aflată pe Aleea Alexandru, gard în gard cu ambasada Poloniei. O casă mare, cu etaj, veche, căruia arhitectul îi adăugase o mansardă locuibilă. 

Trec des prin zonă, îmi place să privesc clădirile vechi, să descopăr decoraţiile, elementele cu care arhitecţi din altă epocă au înobilat clădirile. De asta nu am rămas indiferentă la reportaj. Ca să revenim însă la casa cu pricina, arhitectul  ne explica, mândrie mare, cum a reuşit el să transforme casa adăugând această mansardă. Rezultatul, în viziunea lui, era o îmbinare armonioasă a trecutului şi viitorului. De fapt, orice om cu bun simţ va remarca în ce hal a fost schimonosită casa, doar pentru că cineva i-a adăugat o şapcă. Da, o şapcă! Dacă nu mă credeţi, priviţi aici:

Am stat să mă gândesc ce a stat la baza unei asemenea soluţii arhitectonice. Dincolo de voinţa proprietarului.  

Personal, nu mă regăsesc printre admiratorii arhitecturii ultimilor decenii. Pentru mine, toate clădirile din sticlă şi oţel arată la fel: neplăcute ochiului. În plus, în Bucureşti, au fost amplasate te miri unde, fără să ţină seamă de specificul arhitectonic al zonei, de regimul de înălţime. Cu toate astea, pot să accept faptul că ele răspund unor nevoi. Ce îmi este imposibil să accept este însă această manieră de a interveni peste clădirile vechi şi de a le distruge pur şi simplu, de a le anula personalitatea.  Iar rezultatul este o struţo-cămilă. Este ca şi cum cineva ar lua o un roman de secol XIX şi ar mai adăuga un capitol science fiction, prezentându-l la final ca pe o mareee realizare.

O altă clădire schilodită se află în zona Piaţa Revoluţiei. Distrusă în mare parte în 1989, aceasta a fost "refăcută" şi arată aşa:

Este evident modul în care se "încadrează" în spaţiul construit, alături de Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Regal, etc. 
Ce mi se pare de necrezut este că această clădire adăposteşte, printre altele, sediul Uniunii Arhitecţilor. Îmi este foarte greu să cred că aceasta nu ar fi găsit fondurile şi specialiştii care să o reconstruiască. În schimb, au ales să păstreze faţada şi să construiască în interior un bloculeţ de sticlă. Dezolant! Sau, poate, dezonorant! 

În finalul acestui text, aş vrea să spun câteva lucruri. Nu sunt arhitect şi nu am studii în domeniu. S-ar putea spune: uite, domne, cum îşi dă cu părerea câtă vreme nu se pricepe! Nu cred că este aşa. Oraşul este al nostru, al tuturor celor care trăim în el. Şi oricât ne-ar displăcea ideea progresului imobiliar, trebuie să o acceptăm. Este mersul lucrurilor! Dar asta nu înseamnă totuşi să nimicim ceas cu ceas lucrurile care sunt legate de trecutul nostru. Făcând asta, nu facem altceva decât să ne ştergem urmele ca popor şi să pierdem şi ultima brumă de identitate care ne-a mai rămas.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Oraşul care nu te vrea în el

Nu-mi place Bucureştiul! Ştiu, e deja un truism. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc îmi spun asta. Este un oraş gri, plin - nu, arhiplin-, de maşini, fără trotuare, murdar, fără copaci, fără poveşti. Aşa şi este, însă mie nu de asta nu îmi place. Mie nu îmi place din cauza a ceea ce-mi transmite. Şi asta e o stare de tristeţe, tristeţe adâncă, durere şi furie, multă, multă furie. 

Bucureştiul este ca un copil sfios, care la un moment dat, ce-i drept demult, a părut că poate creşte frumos, corect, drept. Ar fi rămas fratele mai tăcut, poate mai sărăcuţ, al oraşelor-capitală din est sau mai dinspre vest. Nu a fost să fie! 

Zona Piaţa Matache, cu mai multă vreme în urmă....

Au venit oamenii care au dorit o altfel de societate. Şi au impus-o cu forţa. Să le spunem comunişti (dacă nu am să mă lansez aici în dezbateri despre ideologii este din cauză că acest text nu este despre regim politic, ci despre oraş şi despre noi, cei care-l locuim). Şi furia distructivă s-a dezlănţuit! Zone întregi au fost demolate, justificat sau total aiurea, case construite de arhitecţi celebri sau nu, bijuterii arhitectonice au ajuns pe mâna unor oameni care nu ştiau să trăiască în ele. Au fost puţini cei care au îndrăznit să-l apere sub comunism. Era greu, ne era frică, iar frica este un sentiment cât se poate de puternic şi de adevărat. 

Oraşul a supravieţuit! Cu greu, cu răni adânci, trăgându-şi cu greu răsuflarea, aşteptând libertatea. 

Şi libertatea a venit! Greu, cu sânge, dar a venit. Era şansa reconstrucţiei sau măcar a opririi măcelului. 

Nu a fost să fie nici de această dată!

Modul de viaţă pe care ei, cei noi, cei aleşi de noi de data asta, vor să ni-l construiască cere şosele largi, cât mai largi, turnuri înalte, cât mai înalte, şi copaci în ghivece. 

"Bucureştiul suferă, spun aleşii. Trebuie schimbat. Nu poate să respire! Are nevoie de un suflu nou! Bucureştiul are viitorul în faţă!"

O fostă casă superbă....
Zona parcului Luigi Cazzavillan, Bucureşti.

Nu ştiu cum vine asta, dar ce ştiu este că Bucureştiul, încet, încet nu mai are trecut. Vor spune unii: "are poveşti, domne', uite, tocmai am organizat la nu ştiu ce local de tradiţie, şi, culmea vechi domne', vechi, o întâlnire unde am spus poveşti despre Bucureşti". 

Se prea poate. Şi e foarte bine că se întâmplă.  Vom fi nişte oameni mai citiţi, mai cultivaţi, mai elevaţi. 

Dar nu vom fi nişte oameni care vor iubi oraşul care-i găzduieşte. Pentru că oamenii nu protejează şi nu respectă ceea ce nu iubesc, ceea ce nu simt că le aparţine.

Un oraş plin deja de cicatrici, Bucureştiul este zi de zi asediat, umilit, călcat în picioare. Dreptul sfânt la proprietate face ca zeci de case să fie lăsate în paragină, să moară, chiar să li se dea o mână de ajutor să moară mai repede, pentru ca în locul lor să se ridice blocuri, clădiri de birouri sau magazine. N-are a face că noua construcţie, plantata în ce a mai rămas din cartierele sfârşitului de secol XIX, zgârie retina şi bunul-simţ. Se numeşte viitor sau economie de piaţă.

Ceas de ceas, Bucureştiul îşi mai pierde o fărâmă din trecut, din istorie, din valori. Nu ar avea cum să fie altfel, pentru că tot ceas de ceas, noi, cei care-l administram/locuim/beştelim, noi cei care aşteptăm atât de multe de la el, contribuim, direct sau nu, la sluţirea lui.

Ne place sau nu, felul în care arată un oraş spune ceva despre oamenii care trăiesc acolo: ce valori au, ce preţuiesc, cum se raportează la trecut şi, mai ales, cum îşi văd viitorul lor şi al copiilor lor.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.