O altă poveste despre anxietate

"Mă trezesc câteodată dimineaţa şi deschid ochii încet, cu teamă. Mă dau jos din pat, tiptil, şi umblu, metaforic, pe vârfuri, doar-doar n-oi trezi golul ăla imens din stomac, făcut dintr-un ghem de gânduri şi de teamă. Mă duc şi-mi pun ibricul pe foc să-mi fac o cafea. Par ok, sunt doar eu cu mine, doar că, în mod paradoxal îmi este teamă. De o parte din mine... Ştiu cum sună, dar, credeţi-mă nu sunt bipolară, n-am personalitate dublă... Sunt doar o persoană care duce cu sine o anxietate foarte mare. Mai pe scurt, îmi e teamă de mintea mea".

O cheamă M. 

În timp ce îmi spune lucrurile astea o privesc cu atenţie, cu nedumerire. Vorbeşte calm, rar, şi câteodată schiţează un zâmbet discret. Este o femeie cu un soi de eleganţă care nu vine din haine scumpe, la modă sau din machiaj, ci din naturaleţea cu care poartă lucruri simple, nepretenţioase. Femeia din faţa mea emană siguranţă, cunoaştere, hotărâre. Iar imaginea pe care o văd eu nu se lipeşte nicidecum cu imaginea clasică despre persoanele anxioase: despletite, indiferente cu aspectul lor, cu unghiile roase, vocea tremurândă şi ochii înroşiţi de plâns. 

Mă mai uit o dată. Şi de data asta văd. Ochii, privirea ei, n-au nicio legătură cu restul. Vocea calmă, tonul clar, zâmbetul discret nu acoperă tristeţea adâncă din ochii ei. 

La rândul ei, mă observă, mă priveşte în ochi şi-mi spune cu aceeaşi voce calmă:

"Din fericire, puţini oameni văd în ochii celuilalt. Asta îmi permite să păstrez aparenţele într-o lume care nu tolerează foarte uşor slăbiciunile, vulnerabilităţile, sensibilităţile, mai ales cele mentale. Chit că, dacă e să ne luăm după statistici oficiale, suntem deja mulţi care împărtăşim acest tip de problemă".

O privesc în continuare... 

Eu ar trebui să preiau frâiele discuţiei, să o întreb, să o îndrum, să-i ofer soluţii...Cumva, nu pare pregătită să mă asculte deocamdată, aşa că o las pe ea să spună. 

Avem timp.

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/327425835382041735/?lp=true

"Ştiu că pare că le ştiu pe toate. S-ar putea să şi ştiu destul de multe lucruri. În anii ăştia de când mă însoţesc conştient cu anxietatea am citit o groază, am consultat psihiatri, psihologi. Am aflat multe despre ea. Îi ştiu mecanismele, ştiu cum funcţionează, câteodată pot să-mi dau seama şi ce o generează. Şi, cu toate astea, mă înspăimântă la fel de tare şi nu e mai puţin chinuitoare".

Poţi să-mi descrii cum e?

"Cum e ce?"

Cum e atunci când eşti în starea asta, ce simţi, cum te simţi, ce gândeşti...

"Ce simt? În primul rând o teamă. E un ghemotoc de teamă în stomac, care creşte, şi tot creşte... Curând nu mai e un ghemotoc, devine o frică teribilă care te cuprinde cu totul, ca şi cum ar fi căpătat braţe care te ţin captiv, te înlănţuie. Fiecare muşchi e întins ca un arc, maxilarele blocate îţi îngheaţă faţa într-o expresie crispată. Valuri de căldură şi gheaţă îţi traversează corpul succesiv. Din când în când, o repriză de plâns zguduie corpul ăsta aproape imobil. E o descătuşare. Ştii, e ca atunci când tai asfaltul cu flexul acela uriaş şi din când în cînd arunci cu apă peste freză, să nu se încingă prea tare..."

Fac ochii mari. Nu pare genul care să ştie chestii d-astea cu freze şi asfalt...

Râde.

"Era o figură de stil. Pur şi simplu voiam să te fac să înţelegi cum este în interior."

Şi te ajută să plângi, te simţi mai bine după aceea? Eliberată, liniştită?

"Nu! Este doar o pauză. Ca aia de răcire, ca şi când creierul şi trupul meu, ambele epuizate, au nevoie neapărat de o supapă. După care o ia de la capăt".

Şi tu ce faci în situaţia asta?

"Mă lupt. Mă lupt cu avalanşa de gânduri catastrofale despre situaţii care n-au legătură cu realitatea imediată. Mă lupt cu gânduri despre situaţii care ar putea sau nu să se întâmple în viitorul apropiat. Poate nu se vor întâmpla niciodată. Încerc să gândesc raţional, să-mi dau seama de distorsiunile din mintea mea. Fac scheme, disputări şi tot ce am învăţat în toţi anii ăştia. 

Şi? Funcţionează?

"Nu imediat şi, în niciun caz în ritmul în care mi-aş dori eu. 

Odată aflată în vâltoarea unui episod anxios nu reuşesc să mă smulg de acolo. Pentru că nu mai e doar frica. Şi-a chemat deja amicii cei mai buni: vinovăţia şi autodevalorizarea. Toate lucrurile pentru care m-am simţit vinovată că nu le-am făcut sau nu le-am făcut la un anumit moment, eşecurile, greşelile vin şi adaugă o greutate suplimentară pe umerii mei deja căzuţi. 

Mai mult, din off se aude o voce care tot spune: nu eşti în stare să depăşeşti situaţia asta, eşti anormală, faci ce faci şi tot ajungi aici...., eşti incapabilă..., nu valorezi nimic...

Ştii, chestia asta cu anxietatea, să-i spunem patologică, e cam aşa: imaginează-ţi că ai un buton de panică, aşa ca la bancă. El e făcut ca să fie acţionat doar în situaţii de pericol real. În cazul anxietăţii generalizate, instalate, e ca şi cum cineva ţine apăsat tot timpul butonul ăla, chiar dacă niciun pericol real nu se prefigurează la orizont".

Şi cine crezi tu că ţine butonul ăla apăsat aşa aiurea?

"Mintea mea. Şiu că ea este, că ea generează gândurile astea. Mintea mea antrenată de mediu, de experienţele de viaţă să gândească aşa".

Pare că ai o bună parte din explicaţii, din răspunsuri. Şi, cu toate astea, eşti aici, stăm faţă în faţă.

"Poate pentru că nu pentru explicaţii sunt aici." 

Dar pentru ce?

"Mă gândeam că după ani de exersat tehnici, scheme, e nevoie să învăţ ceva ce nu am reuşit să învăţ până acum."

?

"Să accept ceea ce se întâmplă, ce mi se întâmplă. Să accept că pot avea controlul doar asupra unei părţi foarte mici din viaţa mea... Poate să învăţ să mă iert, să mă consolez, să nu mă mai port cu mine aşa cum nu m-aş purta nici cu cel mai rău duşman... Pare enorm, nu-i aşa?"

Doar pare, crede-mă. 

De când vrei să începem? 

De mâine?

"Nu. Hai de acum."

Dragul nostru Robin Williams

Mă întristează atunci când aud că actori pe care-i ştiam doar din filme au murit. E un sentiment firesc, de părere de rău, de regret. Un sentiment care durează, de regulă, atât cât durează o ştire. Apoi, revin la problemele mele, cele apropiate existenţei mele sau celor dragi mie. 

Recunosc, sunt o persoană care apreciază mai mult actorii de şcoală veche. Pe o parte din ei nu i-am mai prins în viaţă, alţii erau deja destul de în vârstă şi nu mai jucau. M-am îndrăgostit pe rând de Cary Grant, Gregory Peck şi de ochii de un albastru ireal ai lui Peter O'Toole. Apoi, a venit rândul lui Robert Redford să-mi frângă inima. E firesc. Lumea filmului propune uneori o lume ideală sau ne oferă refugiul/iile de care avem nevoie.

Pe Robin Williams l-am iubit însă altfel. Dacă cei de care am pomenit mai devreme erau "intangibili", pe Robin l-am simţit aproape. Robin era uman, tangibil, cumva puteai să-i atingi sufletul dincolo de ecran. Uneori ne dorim să credem că actorii noştri iubiţi sunt asemeni rolurilor pe care le interpretează. Din nou, este firesc. Dar nu a fost cazul lui Robin Williams. Robin transmitea sensibilitate, fragilitate. Avea un zâmbet minunat, de copil mare, care uneori se transforma într-un zâmbet amar, trist. Aşa cum se pare că a fost o parte din existenţa lui: chinuită de depresie şi de adicţii care pot deriva din ea. 

Robin Williams a fost unul dintre acei oameni frumoşi, care nu apar din nimic, de niciunde. Sunt acei oameni care au structură sufletească aparte. Îmi vine în minte un citat pe care l-am găsit pe o pagină de psihologie şi care descrie din punctul meu de vedere tipul uman pe care-l întruchipa şi Robin Williams:

În traducere, ar suna cam aşa:

"Cei mai frumoşi oameni pe care-i întâlnim sunt cei care au cunoscut înfrângerea, suferinţa, lupta, pierderea şi au reuşit să rămână la suprafaţă. Oamenii aceştia au un mod de a valoriza viaţa, de a o înţelege, care-i face să fie atenţi, să manifeste compasiune şi preocupare profundă pentru ceilalţi."

Ştiţi, de fiecare dată când mă plictiseam de programele idioate de la televizor, aveam o stare proastă, nu aveam chef să fac nimic, spuneam: "hai să caut un film cu Robin Williams. Nu are cum să nu fie bun". La fel, când am citit despre plecare lui dincolo şi despre cum a ales să plece mi-a venit în minte unul din filmele care-mi plac cel mai tare: What dreams may come (O iubire fără sfârşit). Un Robin Williams călătorind în Infern pentru a-şi salva soţia de la chinul veşnic. Cumva, o idee ciudată (a se citi idioată) îmi circula în minte: cum, de ce, un om care lupta cu ardoare într-un film ca să-şi salveze din Iad soţia care se sinucisese alege să-şi ia viaţa. Din fericire, destul de repede mi-am revenit, dându-mi seama cât de ridicol era gândul meu. Nu putem să ştim, nu putem să simţim suferinţele celorlalţi. Cu atât mai puţin putem să (ne) interogăm asupra motivaţiei care a stat în spatele unei alegeri. Căci asta este: o alegere. Moartea este moarte oricum s-ar petrece ea. Şi atât. Doare la fel de tare. Golul este la fel de neacoperit. 

Cred că o perioadă nu mă voi mai putea uita la filme cu Robin Williams. Mă doare să-l ştiu plecat. Apoi, după un timp, nu ştiu cât, mă voi întoarce să-l revăd, să plâng, să râd, să sper alături de dragul nostru Robin Williams.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Povestea peştişorului care vedea lucrurile pe jumătate

Irinei

A fost odată ca niciodată un peştişor pe nume Freddie. Mic, colorat, cam ca aceia pe care-i cumpărăm pentru acvariu.

Freddie trăia într-o mândreţe de lac, cu apă limpede, clară, cu plante care mai de care mai frumoase, cu pietre şi pietricele numai bune de jucat de a v-aţi ascunselea. Pentru un peşte cu un simţ mai dezvoltat al aventurii, lacul Albastru, căci aşa se numea, putea să fie un loc, să spunem, limitator, constrângător.

Căci viaţa în lacul Albastru nu s-ar fi comparat niciodată cu viaţa într-un râu, pentru că unele râuri se varsă în fluvii, unde poţi să cunoşti o cu totul şi cu totul altă lume. Sigur, şi pericolele sunt mai mari, dar peştii aventurieri, sunt prea aventurieri ca să nu şi le asume. Iar dacă ai supravieţuit fluviului, atunci se schimbă treaba. Următorul pas este egal cu libertatea. Căci fluviile se varsă în MARE.

Revenind însă la Freddie...

El e Freddie.

Freddie nu era un peşte aventurier. Nici nu ar fi avut cum să fie de vreme ce de când se ştia trăise numai în lac, alături de alţi peşti, care, la fel ca el, trăiseră tot în lac. Lacul Albastru era universul lor. Iar marea, marea era o realitate cu totul necunoscută şi neimaginată de peştii din lac. Căci prin ce mijloace ar fi putut să afle despre ea?

Ce nu v-am spus despre Freddie este că era un peştişor un pic mai special. Nu era unic (sau poate că era în felul său), însă Freddie avea o problemă. Cum să vă spun? Freddie părea că vede lucrurile doar pe jumătate. Nu, nu avea o problemă cu ochii, vedea excelent, doar că - şi asta e un pic mai dificil de explicat - Freddie vedea, sau mai bine zis, mintea sa vedea numai o faţă a lucrurilor pe care le trăia. Poate dacă vă dau mai multe detalii, atunci ar fi mai uşor de înţeles. Freddie era un peştişor normal, raportat la cele mai multe dintre criteriile de normalitate ale peştişorilor - era ager, vioi, se deplasa cu o eleganţă desăvârşită printre plantele acvatice. Reuşea chiar să se ferească de peştii mai mari care, chiar dacă nu l-ar fi mâncat, tot i-ar fi rupt o aripioară, măcar aşa, să-şi demonstreze supremaţia (ştiţi, lumea lacului Albastru semănă un pic cu cea a oamenilor). Freddie avea amici şi petrecea, din când în când, alături de ei. În ciuda tuturor acestor lucruri, Freddie era o fire un pic mai retrasă, îşi făcea tot timpul probleme, era poate un pic melancolic (asta dacă nu e ciudat să spui despre un peşte că e melancolic). Şi mai era această problemă a văzutului pe jumătate. Vedea cu precădere lucrurile triste, dramele (peştişori care căzuseră pradă undiţelor unor pescari), faptul că lacul Albastru începea să fie mai puţin limpede, din cauza resturilor aruncate de oamenii veniţi la picnic. În schimb, atunci când venea vorba despre evocarea unor lucruri bune, frumoase, lui Freddie parcă i se aşeza un văl peste ochi şi-i era cu neputinţă să şi le aducă aminte.

Într-o zi însă, se produse un eveniment neaşteptat, atât de neaşteptat încât vuia lacul. Se pare că într-o zi, la asfinţit, o fetiţă se apropiase de marginea lacului şi dintr-un borcan eliberase un peştişor. Fireşte, toată populaţia piscicolă voia să ştie cine era misteriosul nou venit, aşa că s-au adunat toţi, l-au înconjurat pe noul venit şi s-au pus pe întrebări:

- Cum te cheamă? întrebă Shorty, un peştişor cam mic şi cam îndesat.

- Irene, răspunse nou venitul.

- Şi de unde vii?, continuă Shorty.

- De la mare, răspunse Irene. Tatăl fetiţei m-a prins într-un mic golfuleţ. Fetiţa lui a insistat să mă păstreze. Aşa că o perioadă am locuit într-un borcan, până într-o zi, când fetiţa s-a hotărât să mă elibereze. Şi aşa am ajuns aici.

- Mare? Ce e aia mare? se auzi pe mai multe voci.

Şi Irene începu să povestească despre acea întindere albastră, plină de minunăţii, dar şi de pericole.

Peştişorii din lacul Albastru ascultau plini de uimire, fascinaţi. Vestea că aşa ceva există dincolo de lac îi fascina şi-i speria deopotrivă.

Curând Irene deveni un "stâlp" al comunităţii peştişorilor din lacul Albastru. Asculta pe toată lumea, dădea sfaturi, lua parte la plimbările comune.

Într-o zi remarcă un peştişor un pic mai deosebit. Era Freddie. Se duse lângă el şi intră în vorbă:

-Salut! Eu sunt Irene.

-Îhî, mormăi Freddie.

-Ce faci?

Freddie îşi roti ochii în cap, îşi ţuguie buzele şi spuse fără convingere:

- Mm, mm, bine, să zicem...

Cum răspunsul era total insuficient, Irene insistă:

-Ţi s-a întâmplat ceva rău?

-Nu. Deocamdată. Dar oricând se poate întâmpla...

Irene văzu că nu era cel mai potrivit moment şi lăsă discuţia deoparte. În schimb, îl invită pe Freddie la o plimbare. Mai bine zis, îl invită pe Freddie să-i prezinte mai îndeaproape lacul Albastru. Iar Freddie acceptă. Din plăcere, dar şi dintr-un sentiment ciudat, cumva specific lui. Se simţea onorat că Irene îl alesese tocmai pe el (ha, un anonim) să-i arate lacul. Mai mult de atât simţea o presiune enormă pusă pe aripiorele lui de peştişor: dacă o s-o dezamăgescă pe Irene, dacă o să se gândească ce alegere proastă a putut să facă...

De fapt, lui Freddie îi era teamă ca Irene să nu-l vadă aşa cum se simţea, sau mai bine zis credea că este în realitate: un peştişor ciudat şi total neinteresant.

Aşa că a dus-o pe Irene în cele mai nebănuite cotloane ale lacului, descoperite de el în peregrinările sale.

Irene nu putu să-şi ascundă uimirea:

-Vai, dar cât e de frumos locul ăsta. Minunat!

Freddie răspundea:

- Mda, cred că da, dar nu pentru mult timp. Prevăd că o să fie năpădit de gunoaie...

-Poate, răspunse Irene. Dar cine poate citi viitorul? Cert este că acum, în momentul ăsta, e superb.

-Mda, să zicem, mormăia Freddie.

Încet, încet, Freddie şi Irene au devenit prieteni. Discuţiile lor erau mai lungi, mai dese.

Văzând că Freddie nu avea prea mulţi prieteni, iar pe cei pe care-i avea îi frecventa destul de puţin, Irene îl chestionă:

-Auzi, Freddie, mie mi se pare că tu eviţi să-ţi petreci timpul cu ceilalţi peşti.Poţi sa-mi spui de ce? Nu-ţi place?

Freddie oftă adânc. Nu se simţea mai bine singur, însă îi era teamă ca ceilalţi peşti să nu-l vadă aşa cum se simţea el, sau mai bine zis, cum credea el că este: ciudat şi total neinteresant...

Oricât l-ar fi întrebat Irene de unde ştie că ceilalţi îl credeau aşa, Freddie era de neclintit: era doar evident că aşa stăteau lucrurile.

De la o zi la alta, Irene îşi dădea seama de adevărata problemă a lui Freddie. Nu era doar un peşte melancolic, singuratic, introvertit. Era un peştişor care părea că vede lucrurile doar pe jumătate, întotdeauna jumătatea negativă.

Oricât ar fi încercat Irene să-i prezinte şi cealaltă jumătate, parcă se lovea de un zid.

Câteodată, Irene se enerva atât de tare, încât îi striga lui Freddie:

- Hei, trezeşte-te odată! De ce e nevoie să te fac să înţelegi că există două părţi? Vrei să-ţi desenez? Uite, îţi desenez!

Freddie mormăia încurcat, vinovat:

-Te cred, te cred pe cuvânt, dar eu nu văd. Ce să fac?

După asemenea dialoguri Irene se siţea descumpănită, dar nu putea abandona. Se gândea la propria istorie: viaţa în mare, apoi într-un borcan, iar într-o zi din nou libertatea...chiar dacă într-un lac. Să fi fost doar o întâmplare sau tot parcursul ăsta fusese cu un scop? Putea fi acest scop Freddie? Tocmai de asta Irene se decise să nu abandoneze.

Şi inventivă cum era puse cap la cap un plan. Îl luă pe Freddie de o aripioară şi-l duse într-o zonă a lacului care i se părea cea mai frumoasă, cu pietricele dungate, albe, rotunde sau lunguieţe şi un nisip fin, albastru. Până în acel loc îl puse pe Freddie să meargă cu ochii închişi, iar odată ajunşi acolo îi spuse:

-Şi acum, Freddie, deschide ochii şi spune-mi ce vezi.

Uşor speriat, Freddie deschise ochii. 

-Oh, ce frumos e aici. Chiar nu ştiam de locul ăsta.

-Deci îl vezi?

-Da, normal, doar nu sunt orb, dar....

-Dar ce? întrebă Irene.

-Dar păcat că nu o să dureze, pentru că nimic frumos nu durează. Întotdeauna, dar întotdeauna, apare ceva sau cineva care face ca lucrurile frumoase să dispară.

Irene îl privea cu uşurare, dar şi cu tristeţe. Din fericire, Freddie nu vedea lucrurile pe jumătate, doar şi le amintea aşa. Mintea lui refuza să reţină tot ceea ce văzuse frumos. Era un mecanism perfect de apărare. Aşa nu mai suferea după minunatele lucruri pe care le văzuse, dar care nu mai existau.

-De ce mă priveşti aşa Irene? spuse Freddie dintr-o dată.

-Aşa cum?

-Aşa ca şi cum te-ai uita prin mine.

-Ah, asta. Nu-i nimic. Doar m-am lăsat furată de gânduri.

-Ce gânduri, ce gânduri? Mi le spui şi mie?

Irene oftă adânc.

-Mă gândeam la viaţa mea din mare, la nenumăratele lucruri pe care le făceam, la prietenii mei, la amintirile extraordinare.

-Şi nu te doare să nu le mai ai?

-Ba da, câteodată foarte tare.

-Şi nu ţi-ai dori să le uiţi, nu ştiu, să nu ţi le mai aminteşti. La ce bun să suferi după ceva ce nu mai ai?

-Ah, nu! Atunci din ce-ar mai fi alcătuită viaţa mea? Doar din lucruri triste? Sau să le uit şi pe astea? Ştii, Freddie, mintea noastră funcţionează prin adăugare, nu prin scădere. Ea înregistrează tot. Depinde de noi dacă alegem să "dosim" anumite lucruri în colţuri mai întunecate.

Iar lucrurile bune îmi aduc aminte de perioadele frumoase.

-Chiar dacă ştii că nu vor mai fi urmate de altele?

-Dar vezi, tocmai aici e cheia. Nu ştim nimic cu siguranţă.Nu ştim ce ne va aduce mâine, poimâine sau răspoimâine. Ştim sau mai bine zis trăim acum, aici...

Mâine poate fi o zi grea sau nu. Dar nu putem şti asta. Are atunci rost să-l irosim pe "acum" pentru un mâine incert?

Câteodată îmi este foarte dor de mare, atât de dor că mi se rupe sufletul, dar apoi îmi aduc aminte de viaţa în borcan. Credeam că-mi voi sfârşi zilele acolo.Părea o situaţie fără ieşire. Până într-o zi, când la un asfinţit fetiţa s-a decis să mă elibereze.Nu în marea mea, ci într-un lac. Dar sunt recunoscătoare pentru asta.

Freddie îşi simţi ochii umezi şi privi în altă parte brusc. Nu voia să o întristeze pe Irene. Aceasta continuă însă.

-Ştii, Freddie, mi-am dat seama că în orice situaţie ne-am afla, putem face ceva care să conteze. Pentru ceilalţi sau pentru noi înşine. Timpul pe care-l avem e atât de limitat, încât la ce ne-ar folosi să-l irosim îngrijorându-ne fără motiv.

Ştiu, o să spui că lucrurile frumoase nu durează o veşnicie aşa cum ne-am dori. Dar ştii ce? Nici alea urâte nu durează decât dacă le lăsăm noi.

Mintea noastră alocă exact acelaşi spaţiu şi pentru frumos şi pentru urât. Depinde doar de noi să alegem la care dintre ele ne uităm mai mult.

E destul pentru azi, Freddie. Simt că trebuie să mă opresc aici.

Şi zicând asta Irene se îndepărtă unduindu-se uşor... Iar Freddie rămase nemişcat, privind în gol.Mintea îi era asaltată din toate părţile: de ceea ce-i spusese Irene, de propriile gânduri, de imagini ale trecutului. Stătu aşa nemişcat preţ de o vreme, cu gândurile rotindu-i-se prin cap.

Deodată, auzi un strigăt:

- Ajunge! Gata! Linişte!

Era vocea lui, care încerca să acopere iureşul de gânduri.

Rupt de oboseală şi apăsat de gânduri Freddie se îndreptă spre casă. Era deja noapte, iar stelele oglindite în lac păreau nişte felinare care să-i facă mai uşor drumul spre casă.

Freddie aluneca uşor pe "cărăruile" luminate. Părea că lacul Albastru fusese năpădit de o mulţime de pietricele preţioase.

Freddie închise ochii şi se gândi: cât e de frumos. Aş rămâne aici pentru totdeauna.Dar nu se putea. În câteva ore sosea dimineaţa, iar felinarele înstelate se vor stinge unul câte unul...

Cu ochii închişi aluneca uşor printre "felinare", unduindu-se graţios în sus şi în jos, descriind curbe care mai de care mai îndrăzneţe.

Fără să-şi dea seama ajunse pe fundul lacului şi se văzu înconjurat de mici nestemate, de fapt pietricelele din lac asupra cărora se răsfrângea lumina lunii. Fără să stea pe gânduri întinse o aripioară şi luă o pietricică.

-Am să o păstrez, gândi Freddie. Şi de câte ori mă voi uita la ea, îmi voi aminti de această noapte minunată, de faptul că a existat, că am fost martor la ea, dar şi de senzaţia de bine şi de frumos pe care am încercat-o aici, acum.

Din acea noapte Freddie se hotărî să facă un lucru. De câte ori va trăi ceva frumos, va face ceva frumos, va culege o pietricică şi o va duce acasă.

*

Mintea oamenilor, dar se pare că şi a peştilor are capacităţi nelimitate de crea provocări. Dar tot ea are capacitatea de a produce soluţii.

Pentru Freddie, peştişorul care părea că vedea lucrurile doar pe jumătate, soluţia a fost să adune dovezi că lucrurile frumoase există. Căci pusă în faţa unui morman de pietricele/lucrurile frumoase şi bune, nici chiar mintea lui Freddie nu mai putea "dosi" realitatea

Întâlnirea cu Irene i-a dat lui Freddie impulsul de care avea nevoie pentru a schimba ceva. Nu vă imaginaţi că Freddie e acum cu totul şi cu totul alt peşte.

Schimbări din astea radicale nu se întâmpla nici cu oamenii, darămite cu peştii.În ambele cazuri, e nevoie de timp, de mult timp.

În schimb, Freddie a câştigat puţină linişte şi credinţa că lucrurile bune există, chiar dacă nu durează la nesfârşit.

*

Nu demult, cineva mi-a spus că l-a văzut pe Freddie. Se plimba prin lacul Albastru. Era singur. Zâmbea. Acel cineva mi-a spus că i s-a părut că într-o aripioară părea că ţine o pietricică. I s-a părut ciudat. Nu înţelegea de ce.

Am zâmbit. Eu înţelegeam.

***

Freddie există. L-am "pescuit" dintr-un bol aflat în mijlocul unui magazin. "Locuia" în Veneţia. Se afla într-o mulţime de alţi peştişori de sticlă. Vânzătoarea mi-a spus: pick the one you like! Şi l-am ales pe el. Până acum o lună nu avea nume. Şi într-o zi, când făceam curat (a se citi: aruncam lucruri dintr-o parte în alta) mi-au zburat ochii la el. 

Tu o să fii Freddie, i-am spus. Şi din acel moment povestea lui a început să se ţeasă în mintea mea...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Despre acceptare...

Aţi văzut vreodată pe stradă oameni care sunt foarte încruntaţi, îşi mişcă buzele, fără a lăsa să se audă cuvintele, ca şi când ar avea un dialog alert cu cineva...Sau oameni care gesticulează? Nu mă refer la oameni cu probleme psihice, ci la oameni care acaparaţi, asaltaţi de o anumită problemă continuă să o dezbată în minte chiar şi atunci când merg pe stradă. Nu se pot desprinde de ea. Par prinşi într-o lume separată, în care încearcă cu încăpăţânare să-şi rezolve problema. Fie că este vorba despre un conflict, despre o problemă la serviciu sau una în viaţa personală...

Ligia Macovei, Fată din Sicilia

Cam aşa sunt eu acum. Prinsă parţial într-o lume în care caut explicaţii pentru o serie de lucruri care se întâmplă, mie sau celorlaţi, soluţii pentru cum ar putea fi gestionate astfel încât să lase cât mai puţine "zgârieturi"... 

Până acum, soluţii nu am găsit. Poate, doar o explicaţie. De asta, acum o sa scriu câte ceva despre acceptare. 

E ciudat cum un cuvânt pe care-l folosim curent, care descrie un comportament, o atitudine, pe care o asumăm, mai des sau dimpotrivă, poate fi cheia rezolvării atât de multor nefericiri, tristeţi şi uneori spaime...

Pot să spun că în viaţa mea am avut parte de momente triste, unele dramatice (nici pe departe atât de multe sau dramatice ca în cazul altor persoane, însă semnificative pentru mine şi evoluţia mea, ca să zic aşa). 

M-am luptat cu ele, am încercat să le depăşesc şi am încercat din răsputeri să le accept. Nu pentru că acceptarea ar fi dus la o vindecare mai firească sau mai sănătoasă, ci pentru că nu am avut încotro. Toţi cei din jurul meu mi-au spus asta, chiar şi eu mi-am spus-o...

În realitate, în cazul meu, însă acceptarea nu s-a produs decât în foarte puţine cazuri şi aş îndrăzni să le numesc nesemnificative. În rest, nu am reuşit. Nu cred că încăpăţânarea a fost de vină, ci, mai degrabă, neputinţa şi frica în faţa lucrurilor care se (ţi se) întâmplă. Nu le înţelegi, au un final total inacceptabil şi, cu toate astea, nu poţi face nimic, dar absolut nimic, pentru a le împiedica. Nu stă în puterea ta. Şi totuşi, trebuie să accepţi... 

Şi cred că aici intervine problema: credinţa/dorinţa/aşteptarea (iraţională, e drept) că putem controla lucrurile din viaţa noastră, că putem face astfel încât lucrurile să fie bine, în regulă... Şi că, dacă ne vom da silinţa suficient, va fi bine... Vom fi feriţi de tragedii, de suferinţele noastre sau ale celor din jur, de depresii... 

Doar că în viaţa reală nu putem fi feriţi de toate astea sau, mai bine zis, nu ţine de noi, nu stă nici în puterea noastră, nici în controlul nostru... decât într-o măsură foarte mică. Cea mai mare parte ţine de genetică, de predispoziţie, de întâmplare... Iar odată ajuns aici, se pune problema "cum supravieţuiesc, cum trec mai departe". 

Ligia Macovei,
Fată din Sicilia (detaliu)

Soluţia mea de până acum a fost lupta+împotrivirea încrâncenată. A funcţionat, în sensul în care am supravieţuit, am mers, chiar şi dacă parţial, mai departe. Dezavantajul unei astfel de soluţii ţine însă de consumul de resurse. Este epuizant să te împotriveşti tot timpul, chiar şi emoţional (sau mai ales emoţional). 

Nu a fost sau mai precis nu este o soluţie ivită dintr-un soi de trufie... Acceptarea părea, pur şi simplu, o cedare, un pas care te aducea mai aproape de înfrângere... acceptarea părea sinonim cu a te lăsa copleşit (de durere, de dificultatea situaţiei cu care te confrunţi).

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru acceptare, mai ales că, sincer, nu ştiu cum poţi să ajungi la ea, însă este un lucru la care m-am tot gândit în ultima vreme. Pentru că o "acceptare sănătoasă" ar putea fi baza pentru o refacere mai sănătoasă.

Însă, cum transformi acceptarea dintr-un deziderat raţional, să-i spunem, într-o realitate emoţională? 

Şi să nu-mi răspundeţi: "cu înţelepciune", că o să vă răspund şi eu, citând pe cineva, "de asta nu avem!". Adaug, deocamdată.

Eu o să continui să caut formula. Nu am certitudinea că o s-o găsesc, dar, măcar, promit să mă gândesc la ea.

Update:
Acceptarea, resemnarea, tristetea, bucuria, iubirea, uimirea, nedumerirea, uitarea,  pierderea, regăsirea...Toate sunt aici.


© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Învierea

Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".

Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...

Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.

Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:

"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)

Hristos a înviat!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?

Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 

Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 

Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.

Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".

Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.

Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 

Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 

Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 

Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Drumul către fericire

Foto: Ana Cătănuş

Ador să merg pe jos. În Bucureşti sau în orice alt oraş aş fi. Şi asta nu pentru că aş avea vreo genă de sportivă ori de maratonistă, au contraire!, ci pentru că îmi place să văd, să privesc îndeaproape clădirile, lucrurile, străzile şi, uneori, oamenii. Este adevărat că în Bucureşti iau la picior vechea zonă. Nu cumva să înţelegeţi că este vorba despre Centrul Vechi, pentru că nu ar fi tehnic posibil. Nu sunt decât terase îngrămădite, trebuie să mergi cu mare atenţie, astfel încât să nu te împiedici de picioarele vreunui amator de Cuba libre! Muzica urlă, la fel şi consumatorii, la concurenţă, fireşte. Prea mult vacarm! Este la fel de adevărat că dacă te trezeşti cu noaptea în cap, chiar şi în Centrul vechi poţi să te bucuri de câte un colţişor. Însă când spun zona veche mă refer la casele din zona Hala Traian, uşor în sus spre Foişorul de Foc, străduţele de la Rosetti, câte un pic din Cotroceni, 11 iunie....

Mersul pe jos şi implicit "culesul" imaginilor, stărilor, este, cred, unul dintre puţinele lucruri care mă relaxează cu adevărat. De multe ori îmi iau aparatul de fotografiat şi fac poze tuturor acelor lucruri care îmi spun ceva. Fie că este o clădire, un fragment din ea, fie că este vorba despre mesaje scrijelite pe un perete. Ce îmi place la ultimele este că aproape instantaneu mă fac să gândesc, să zâmbesc sau să construiesc în mintea mea câte o poveste. O poveste ivită dintr-un mesaj sau, alteori, din mai multe mesaje scrijelite de mâini anonime pe te mai miri unde.

Aşa este cazul şi mesajului de mai sus, scris pe cheiul Dâmboviţei. Aşadar, încotro este drumul către fericire? 

Până la urmă, este o întrebare pe care, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, ne-o punem toţi. Toţi căutăm fericirea, indiferent de ce înţelegem prin ea: familie, bani carieră, prestigiu. Sigur, de cele mai multe ori o numim altfel: satisfacţie, împlinire... Evităm să-i spunem direct fericire. Poate pentru că la nivel raţional cuvântul "fericire" este destinat (pus deoparte pentru) unor evenimente care sunt sau pe care le-am dori extraordinare. 
Este ca şi cum fericirea ar fi o resursă preţioasă şi epuizabilă. De asta trebuie drămuită, chiar şi atunci când vorbim despre ea.
Acum, care este drumul către fericire? Ce reţetă magică stă în spatele ei? Nu aş putea să vă spun. Cunosc oameni care par fericiţi şi alţii care par teribil de nefericiţi. Spun par pentru nu am de unde să ştiu exact cum stau lucrurile. Uneori, nemulţumiţi/nefericiţi cu propriile vieţi, ne uităm în jur şi avem senzaţia că ceilalţi au tot ceea ce ne lipseşte nouă: sunt mai iubiţi, mai senini, mai de succes, au familii mai frumoase, mai armonioase. Cred că până la urmă este doar o chestiune de percepţie, percepţie distorsionată de nişte aşteptări din ce în ce mai mari.
Chiar şi o candidată la nefericire, aşa ca mine, îşi poate da seama, raţional, că, de fapt, trăim mai multe clipe fericite decât am crede. Doar că nu le mai identificăm ca atare. Privind în zare după fericirea absolută şi perpetuă, nu mai găsim resurse pentru a ne bucura de fericirile mici, uneori minuscule, dar cotidiene.
Personal, prefer să cred că nu există un drum la capătul căruia se găseşte fericirea, ci, mai degrabă, că drumul fiecăruia dintre noi este presărat cu particule de fericire. Dacă am fi suficient de atenţi încât să le vedem şi să le luăm cu noi, probabil că la finele călătoriei nu am ajunge cu mâinile goale. 
  

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru, doar ca în ultima vreme prea multe lucruri triste l-au brăzdat. Oameni de la care mi-am luat rămas bun pentru totdeauna, situaţii neplăcute, prea multe gânduri si uneori prea negre. De asta mi-a fost greu şi încă îmi este să mă adun, să scotocesc înauntrul meu şi scot la suprafaţă lucruri bune şi frumoase. Poate chiar îndărătnicia de a găsi neapărat astfel de lucruri nu mă lasă să scriu. Cuvintele nu se leagă, ideile nici atât, nici tristeţea nu mai e ce a fost: o stare de melancolie, dar cu tuşe de speranţă. Este goală, incoloră şi fără orizont. Aşa că până o să reuşesc să o "dovedesc", o să o las acolo într-un colţ, poate, poate s-o plictisi şi o pleca de bunăvoie.

Pe curând.

Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 

Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...

Probabil ca asa este.

Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.

Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Fericirea celuilalt

Vi s-a întâmplat vreodată să priviţi cu jind înspre fericirea celorlalţi? Prieteni, amici... Nu cu invidie, ci cu un soi de neîmplinire, ca şi cum aţi spune: dacă aş fi şi eu aşa fericit ca X sau Y... Ce extraordinară ar fi viaţa mea!

 Cred că asta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi sunt "programaţi" sau mai corect zis se "autoprogramează" în a identifica sursele de fericire ale celorlalţi şi a neglija aproape cu totul sursele personale.

Privind la fericirea, până la urmă aparentă a celorlalţi, ne dezgolim lipsurile sau ceea ce percepem ca fiind lipsurile noastre şi oftăm adânc a ne-fericire...

Pentru că indiferent de ce am avea, nu putem avea totul, întotdeauna rămâne ceva.

Am carieră, am o situaţie excelentă, dar sunt tot timpul stresat. Jinduiesc la liniştea celuilalt, chiar dacă celuilalt îi lipsesc multe alte lucruri...

The grass is greener on the other side of the fence, spun americanii....

Ciudat e că dacă brusc ne-am trezi de cealaltă parte a gardului, asta nu ne-ar face nici mai fericiţi, nici mai împliniţi, pentru că, ghici ce, plasaţi de o parte a gardului avem vedere clară spre cealaltă parte.... şi goana după fericire începe din nou.

Cei mai fericiţi oameni sunt cei care privesc în jur doar pentru a învăţa, a se îmbogăţi ca trăire, nu pentru a-şi compara gradul de fericire cu al celorlaţi. Ştiu, sună banal, însă aşa este. Aceştia sunt oamenii cei mai liniştiţi, cei mai împăcaţi cu ei însuşi.

Pentru că până la urmă nicio viaţă nu seamănă cu alta şi nici nu s-a inventat un tipar unic pentru fericire. Şi atunci la ce bun să privim cu jind la fericirea celuilalt...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Grăunţe de speranţă

Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, îl pipăi cu grijă până ce simţi că grăunţele erau acolo Trase aer în piept şi apoi răsuflă uşurată: nu le pieduse!

Pentru câteva clipe Mar simţise cum e să-i fugă pământul de sub picioare. Nici măcar nu-şi putea imagina cum ar fi fost să piardă grăunţele. Cum ar fi continuat viaţa ei fără ele. Mai respiră o dată, profund, şi porni la drum.

Totul e în ordine! Totul e în ordine! Cuvintele i se roteau prin minte. Se agăţa de ele doar doar ar fi revenit la starea de siguranţă de dinainte.

- Am să respir, am să repet cuvintele magice (şi ce dacă sună ciudat, până la urmă nu ştie nimeni ce e în mintea mea) şi am să ma amestec printre ceilalţi. Arăt la fel ca ei şi dacă mă străduiesc, doar un pic, pot părea chiar mai normală decât ei

Privi cu atenţie în jur şi îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei pieţe enorme. Era înconjurată de un furnicar de oameni, o forfotă nemaiîntâlnită, culori şi mirosuri care mai de care mai ciudate.

Cu greu îşi făcu loc şi reuşi să se tragă mai la margine. De acolo putea vedea ceea ce nu văzuse mai devreme: piaţa era rotundă, ca un inel, iar tarabele, copacii, băncile formau nişte cercuri enorme. Din afară furnicarul nu mai părea aşa dezorganizat, ci din contră. Fiecare om, fiecare produs, fiecare culoare avea locul ei.

Închise ochii şi lăsă marea de zgomote să o invadeze.Curând, sunetele fără noimă s-au transformat în unele desluşite iar Mar putea să le sorteze, să le dirijeze pe fiecare către un loc anume.Chiar şi vocea piţigăiată a unei precupeţe îşi găsi locul în "cutiuţa muzicală" a lui Mar.

Îmbătată de atâtea sunete Mar nici nu simţi când de ea se apropie cineva şi îi puse o mână pe umăr. Speriată, lăsă rapid deoparte culorile, sunetele şi tot ce mai era în jur şi îşi concentră toată atenţia asupra misteriosului nou venit.

La prima vedere, Mar fu un pic mirată. Omul de lângă ea era de fapt un tânăr. Dacă n-ar fi fost blugii ponosiţi, lui Mar i-ar fi fost greu să-şi dea seama cu cine are de-a face. Şapca, trasă adânc pe frunte, îi ascundea ochii, umbrindu-i obrazul exagerat de fin.

După o scurtă, foarte scurtă evaluare, Mar dădu verdictul: 

- Acest tânăr este ciudat! Trebuie să fie. Altfel, ce fel de om se furişează aşa, nitam nisam, pe la spatele tău? Ca să ce?

Ce-i drept, înainte să o atingă pe umăr, tânărul bolborosise ceva, însă Mar nu auzise. Pesemne cuvintele lui se amestecaseră cu celelalte sunete....

Arborând un aer glaciar, Mar se întoarse spre noul venit care părea un pic cam agitat şi-l întrebă dacă putea face ceva pentru el.

Roşind, tânărul a întrebat-o dacă a văzut cumva nişte grăunţe...mici....albastre. Le ţinea în buzunarul de la piept şi, din cauza îmbulzelii teribile, cusătura buzunarului a cedat....;si...

- Şi....şi?, întrebă Mar.

- Şi..le-am pierdut, spuse cu jumătate de gură tânărul. Mă ajuţi să le găsesc?

Mar se afla într-o dilemă: inima îi spunea să nu mai stea pe gânduri şi să se apuce de căutat, mintea, în schimb, făcea tot felul de calcule: dacă o fi bine, cine ştie în ce mă mai bag... După o luptă strânsă, inima băgă raţiunea în corzi, aşa ca la box, şi Mar se întoarse spre tânăr:

- Hai, ce mai aştepţi? Nu-i timp de pierdut. 
Figura de dură o prindea de minune....Se concentra, strângea toate rezervele de militărie pe care le avea în ea şi se apuca de treabă. Ce mai, ca un general.... Însă, dacă cineva ar fi putut vedea în sufletul ei, ar fi avut o surpriză: generalul nu era mai mult decât un soldăţel înspăimântat.

Au căutat, au tot căutat, însă nici urmă de grăunţe. Din când în când, Mar se mai oprea să-l întrebe:

- Şi cum ziceai că sunt grăunţele alea? Albastre? Hm, cine a mai pomenit grăunţe albastre!

Pe măsură ce căutarea înghiţi mai multe ore, pe Mar o apucă o nelinişte teribilă. De câteva ori chiar se surprinsese ducându-şi mâna la piept, să verifice dacă ea mai avea grăunţele.

Cum seara se apropia cu paşi grăbiţi, tânărul o trase pe Mar deoparte şi îi spuse:

- Uite, nu cred că mai are rost să le mai căutăm. E evident că nu o să le mai văd niciodată. Asta e, o să văd eu ce fac de acum încolo.

Stoarsă de puteri, enervată şi dezamăgită în acelaşi timp, Mar spuse:

- Voi trece peste faptul că nici măcar nu mi-ai spus cum te cheamă, dar poate măcar acum, la final, îmi spui şi mie ce am căutat atâtea ore?

- Grăunţele mele de încredere, spuse tânărul. Şi, apropo, mă cheamă Dar.

- Grăunţe de încredere? spuse Mar neîncrezătoare. Şi la ce aveai nevoie de ele?

La aşa întrebare directă tânărul se blocă. Pe chipul lui se citea încordare şi o anumită doză de nesiguranţă. Buzele i se mişcară de câteva ori, imperceptibil, timid ca bătaia aripilor unui fluture obosit, însă nu reuşi să articuleze niciun cuvânt.

Stătu aşa vreme de câteva minute, timp în care în mintea lui se duse o luptă strânsă. Ceva din el îi spunea să aibă încredere în fata din faţa lui. Aşa că îşi strânse toate puterile pe care le mai avea şi începu să vorbească:

- Ştii, eu nu am fost niciodata o persoană care să aibă foarte multă încredere, nici în el însuşi şi nici în ceilalţi iar grăunţele astea, pe care le-am purtat dintotdeauna cu mine, m-au ajutat. Dacă vrei, erau aşa ca un talisman.Acum că ţi-am spus asta, poţi să râzi de mine. Nu te sfii, sunt obişnuit.

La auzul acestor cuvinte, Mar înghiţi în sec. Nu doar că nu-i venea în minte nicio replică isteaţă, însă, mai mult, nici măcar nu mai avea chef să caute vreuna.

În faţa ei stătea tremurând un tânăr care-i mărturisise cel mai adânc secret al lui. Era la fel ca ea, cu singura deosebire că ea, Mar, nu ar fi recunoscut niciodata asta: nu avea încredere nici măcar cât o grăunţă.

Mar se cufundă într-o tăcere adâncă. Nu mai scotea niciun cuvânt şi fixa cu privirea o pietricică de la picoarele ei. Ar fi vrut să spună ceva, să-i povestească tânărului istoria ei, să-l încurajeze.

- Trebuie să plec, spuse tânărul. Mulţumesc pentru ajutor.

Mar rămase fără aer. Cuvintele tânărului o izbiseră direct în plex. Ce-i drept, tânărul nu avea niciun motiv să rămână, însă Mar nu ar fi vrut să-l vadă plecat aşa dezamăgit.

Îşi duse mâna la piept, scoase ceva din buzunar şi-l întinse tânărului.

Când pumnul strîns se deschise, tânărul putu să vadă, ghemuite în căuşul palmei, câteva grăunţe mici, firave...albastre.

- Nu sunt grăunţe de încredere, spuse Mar. Sunt de speranţă! Le port cu mine dintotdeauna. Aşa, în caz că mi se termină rezervele. Pe astea ţi le dau ţie. Îmi mai rămân şi mie câteva.

Faţa tânărului se lumină şi în colţul buzelor răsări un zâmbet. Fără să spună vreun cuvânt luă cu grijă grăunţele din mâna lui Mar. Se întoarse şi plecă. Fără un cuvânt.

Mar rămase ca zăpăcită. Nici nu se dezmetici bine şi văzu că în căuşul palmei avea o grăunţă....mică, albastră... Nu era însă una din grăunţele ei de speranţă. Era diferită, diferită într-un mod de care numai Mar putea să-şi dea seama. Era o grăunţă de încredere.

O luă la fugă pe urmele tânărului.

- Hei, hei, uite, am găsit o grăunţă de încredere! Ia-o! Uf, ce am mai alergat....

Zâmbind, tânărul se întoarse spre Mar:

- E pentru tine. În timp ce căutam împreună grăunţele, am descoperit că mai aveam una. Vreau să o păstrezi tu. Eu am acum o rezervă consistentă de speranţă.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011.