Cine suntem? O poveste a lui Mar...

Mi se întâmplă îngrozitor de des în ultima vreme să ma întreb asta: cine suntem? cine suntem cu adevărat? 

Recunosc, întrebarea pleacă dinspre mine înspre restul lumii, nu invers.  

Cât anume din ceea ce afişăm la un moment dat, din imaginile, rolurile pe care ni le asumăm au legătură cu noi, ăia care suntem, şi cât anume cu ceea ce ne dorim să vadă ceilalţi în noi?
Oricât aş dori să nu fie aşa, mă bântuie de-a dreptul imaginea "uniformităţii în perfecţiune": slujbe ok, familii perfecte, stăpânire /mulţumire de sine... reuşite pe toată linia şi, în plus, fără victime colaterale. Toate devenite un fel de "must have", asta ca să simţim sau măcar să ne prefacem că suntem parte din marea armată a oamenilor care ştiu încotro merge viaţa lor, care şi-au reglat vieţile cu precizie, asemeni unor ceasuri elveţiene. 

Bineînţeles că din dorinţa de a aparţine, de a face parte din armata învingătorilor, m-am antrenat cu sârguinţă... Armura mea însă nu este una magică, ci e protejată de un strat invizibil de ...aparenţă.

La exterior, armura mea este identică cu a celorlalţi: bine lustruită, strălucitoare şi, mai ales, impenetrabilă. Bătăliile duse n-au lăsat urme , ci doar un plus de glorie. Privită din exterior, mă încadrez! 

De la mine însă, armura pare subţire, ca o coajă de ou, peste tot se zăresc atât de multe puncţii încât în orice moment mă gândesc cu groază că o să crape. Iar despre bătălii ce să mai spun? Oricât aş sorta cicatricile, zgârieturile, nu-mi mai aduc aminte de unde le-am căpătat. Aşa cum nu-mi le mai aduc aminte nici pe toate cele pe care le-am provocat altora. 

Nu e nevoie nici măcar de cine ştie arme sofisticate... Un "cuvât-săgeată" şi gata cu armura...

Mă gândesc... dacă am lua la bani mărunţi toată armata asta, câte fisuri am găsi? Câte suferinţe ascunse, câte regrete, câte frustrări, câte războaie pierdute, câte lucruri aruncate în uitare, toate ascunse cu grijă sub un strat magic de ....aparenţă? 

Oricât de bine am da la exterior, s-ar putea ca unii dintre noi să descopere că victoria nu stă în numărul de reuşite, ci în capacitatea de a fi autentic, de a-ţi însuşi toate lucrurile care te compun pe tine ca persoană . Şi asta ar înseamna bucurii amestecate cu regrete, gânduri bune şi resentimente, zâmbete şi tăceri ,cuvinte spuse, nespuse sau pe care nu ai  cui să le mai spui, oameni care nu vor să te mai asculte şi oameni cărora nu mai vrei să le mai vorbeşti.

Din prea multă nevoie/dorinţă de perfecţiune selectăm conştient numai lucrurile bune din noi, din viaţa noastră. Probabil, aşa avem sentimentul că suntem în rândul lumii, că suntem buni, că suntem ca ceilalţi, ca majoritatea... Uităm însă că răul face parte şi el din noi, că nu trebuie neapărat să ia forme monstruoase, dar că poate lua forma indiferenţei, nepăsării... 

Şi că dacă nu ar fi el - răul - atunci ce motivaţie am mai avea să încercăm să fim mai buni.

În seara asta nu am să-mi mai lustruiesc armura. Am s-o agăţ undeva sau ,cine ştie, poate am să o arunc pe un scaun,ş i am să o las acolo până mâine când o să mă hotărăsc dacă o iau sau nu cu mine în noua călătorie a zilei de mâine.