Printre nori

Se întâmplă câteodată să fii pus în situaţii care te sperie. Nu vă gândiţi la catastrofe, la lucruri groaznice. Pentru unii e de a dreptul înfricoşător să treacă pe lângă câini, pe alţii îi sperie ideea unui păianjen Alţii, sunt destabilzaţi doar la ideea de a pierde controlul... Şi aici vorbesc despre oameni mari, adulţi, de la care se aşteaptă - în mod nedrept, aş spune - să fie tot timpul neînfricaţi, puternici, lipsiţi de teamă. 

Ce mai e specific adulţilor, însă nu şi copiilor, este că oamenilor mari nu le place să spună atunci când se tem. E ruşinos, e o dovadă de slăbiciune. Pe scurt: nu se face! Strică la imagine!

Printre nori...
Foto: Ana Catanus

Şi iată-mă un adult, căruia îi este teamă "să umble printre nori" şi, în plus, căruia îi este teamă să fie singur printre nori. Şi aici intrevine paradoxul: pentru că şi atunci când pleci undeva fără a fi însoţit de o persoană apropiată, de fapt, NU eşti singur. Eşti înconjurat de alte câteva zeci de oameni, unii relaxaţi, alţii la fel de speriaţi ca tine (dar care mimează mai bine siguranţa). Şi mai e ceva atunci când zbori şi ţi-e frică (şi aici vorbesc din nou din perspectivă personală): mai e teama că cel de lângă tine o să-şi dea seama că e ceva în neregulă cu tine, cine ştie ce o să gândească sau, mai rău, nu o să te ajute nici măcar cu un cuvânt. 

De unde vine teama? Poate din obişnuinţa de a crede că celorlalți nu le pasă. Şi de multe ori aşa şi este. Doar că nu întotdeauna. Şi tocmai de asta, excepţiile au ceva extraodinar de frumos în ele. Câteodată nici nu ne dăm seama cât valorează un gest simplu, o privire plină de simpatie îndreptată către un necunoscut.

Uneori oamenii oferă daruri. Nu, nu e vorba doar despre lucruri. Uneori oferă în dar amintiri, entuziasm, bună dispoziţie şi, uneori, da, uneori, ÎNCREDERE.

Faceți cunoștință cu Bogdan! 
Bogdan Andrei Criciotoiu
Sursa foto:
http://www.thsv-eisenach.de/aktuelles/bundesliga-news/-/detail/news
/entwarnung-bei-branimir-koloper-und-bogdan-criciotoiu-11035

Unii oferă daruri în mod conştient, voit, alţii o fac fără să-şi dea seama, dintr-un soi de reflex. Este pur şi simplu modul lor de a fi. Şi de multe ori, probabil, nici nu-şi dau seama cât de mult valorează darul lor pentru ceilalţi.

Iar pentru mine, o conversaţie de două ore într-un zbor spre Berlin valorează mult. 

În primul rând, dintr-un motiv egoist: pentru că nu am mai avut timp să-mi derulez prin minte toate scenariile catastrofice pe care le-am gândit înainte de plecare (şi credeţi-mă, când e vorba de scenarii catastrofice, aş putea să iau Oscarul!).

În al doilea rând, dar nu mai puţin important, pentru că am descoperit un tânăr frumos la suflet, drăguţ şi foarte atent faţă de un străin.

Iar pentru două ore, acest tânăr, să-i spunem pe nume, Bogdan, mi-a oferit în dar puţină încredere. Că o să fie ok, că nu se întâmplă nimic.... că nu pică avionul...

Ştiu, pentru unii din voi poate să pară ridicol... Pentru mine însă a fost important şi sunt recunoscătoare pentru asta.

Sunt recunoscătoare şi, într-un fel, bucuroasă şi mândră pentru darul primit. 

Şi sunt convinsă că aceeaşi încredere Bogdan le-o oferă şi colegilor de echipă, pentru că, ah! nu v-am spus!, Bogdan este handbalist, joacă la campiona României, HCM Constanţa, şi la NAŢIONALA ROMÂNIEI!

Aşa că: Bogdan, mulţumesc!

Şi, HAI ROMÂNIA! Măcar la handbal!

Up into the clouds!

Update:

Azi, la întoarcere, am stat lângă o doamnă drăguţă, dar care, în mod evident, traversa o stare dificilă. Nu se simţea bine, părea să resimtă o anxietate destul de puternică (ştiu ce vorbesc). M-am gândit să o întreb dacă pot să o ajut cu ceva. Să-i spun că înţeleg şi că e în regulă. Nu am făcut-o. Îmi pare rău.

Update la update :)

Bogdan joacă acum în Germania la TSG Ludwigshafen-Friesenheim.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Oraşul care nu te vrea în el

Nu-mi place Bucureştiul! Ştiu, e deja un truism. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc îmi spun asta. Este un oraş gri, plin - nu, arhiplin-, de maşini, fără trotuare, murdar, fără copaci, fără poveşti. Aşa şi este, însă mie nu de asta nu îmi place. Mie nu îmi place din cauza a ceea ce-mi transmite. Şi asta e o stare de tristeţe, tristeţe adâncă, durere şi furie, multă, multă furie. 

Bucureştiul este ca un copil sfios, care la un moment dat, ce-i drept demult, a părut că poate creşte frumos, corect, drept. Ar fi rămas fratele mai tăcut, poate mai sărăcuţ, al oraşelor-capitală din est sau mai dinspre vest. Nu a fost să fie! 

Zona Piaţa Matache, cu mai multă vreme în urmă....

Au venit oamenii care au dorit o altfel de societate. Şi au impus-o cu forţa. Să le spunem comunişti (dacă nu am să mă lansez aici în dezbateri despre ideologii este din cauză că acest text nu este despre regim politic, ci despre oraş şi despre noi, cei care-l locuim). Şi furia distructivă s-a dezlănţuit! Zone întregi au fost demolate, justificat sau total aiurea, case construite de arhitecţi celebri sau nu, bijuterii arhitectonice au ajuns pe mâna unor oameni care nu ştiau să trăiască în ele. Au fost puţini cei care au îndrăznit să-l apere sub comunism. Era greu, ne era frică, iar frica este un sentiment cât se poate de puternic şi de adevărat. 

Oraşul a supravieţuit! Cu greu, cu răni adânci, trăgându-şi cu greu răsuflarea, aşteptând libertatea. 

Şi libertatea a venit! Greu, cu sânge, dar a venit. Era şansa reconstrucţiei sau măcar a opririi măcelului. 

Nu a fost să fie nici de această dată!

Modul de viaţă pe care ei, cei noi, cei aleşi de noi de data asta, vor să ni-l construiască cere şosele largi, cât mai largi, turnuri înalte, cât mai înalte, şi copaci în ghivece. 

"Bucureştiul suferă, spun aleşii. Trebuie schimbat. Nu poate să respire! Are nevoie de un suflu nou! Bucureştiul are viitorul în faţă!"

O fostă casă superbă....
Zona parcului Luigi Cazzavillan, Bucureşti.

Nu ştiu cum vine asta, dar ce ştiu este că Bucureştiul, încet, încet nu mai are trecut. Vor spune unii: "are poveşti, domne', uite, tocmai am organizat la nu ştiu ce local de tradiţie, şi, culmea vechi domne', vechi, o întâlnire unde am spus poveşti despre Bucureşti". 

Se prea poate. Şi e foarte bine că se întâmplă.  Vom fi nişte oameni mai citiţi, mai cultivaţi, mai elevaţi. 

Dar nu vom fi nişte oameni care vor iubi oraşul care-i găzduieşte. Pentru că oamenii nu protejează şi nu respectă ceea ce nu iubesc, ceea ce nu simt că le aparţine.

Un oraş plin deja de cicatrici, Bucureştiul este zi de zi asediat, umilit, călcat în picioare. Dreptul sfânt la proprietate face ca zeci de case să fie lăsate în paragină, să moară, chiar să li se dea o mână de ajutor să moară mai repede, pentru ca în locul lor să se ridice blocuri, clădiri de birouri sau magazine. N-are a face că noua construcţie, plantata în ce a mai rămas din cartierele sfârşitului de secol XIX, zgârie retina şi bunul-simţ. Se numeşte viitor sau economie de piaţă.

Ceas de ceas, Bucureştiul îşi mai pierde o fărâmă din trecut, din istorie, din valori. Nu ar avea cum să fie altfel, pentru că tot ceas de ceas, noi, cei care-l administram/locuim/beştelim, noi cei care aşteptăm atât de multe de la el, contribuim, direct sau nu, la sluţirea lui.

Ne place sau nu, felul în care arată un oraş spune ceva despre oamenii care trăiesc acolo: ce valori au, ce preţuiesc, cum se raportează la trecut şi, mai ales, cum îşi văd viitorul lor şi al copiilor lor.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

"Absurdistan"

Cuvântul acesta defineşte, din punctul meu de vedere, cel mai bine ce se petrece în aceste zile în România [o mică precizare pentru "plagiat-hunters": titlul acestei postări reia, în ghilimele, titlul cărţii lui Gary Shteyngart, însă nu o face din perspectiva vreunei legături cu subiectul cărţii, ci pentru că senzaţia pe care o încerc în ultimele zile avea nevoie de un nume şi acesta se potrivea ca o mănuşă].

Cei care vizitează blogul meu, nu foarte mulţi, au constatat probabil că textele mele nu reprezintă luări de poziţie vizavi de ceva, ci sunt mai mult gânduri, reflecţii personale, pe scurt, modul meu de a împărtăşi celorlalţi ceva din mine. Fireşte, sunt atentă la realitatea de zi cu zi, doar o trăiesc!, sunt la fel de înfuriată, de indignată de lucrurile care se petrec aici, la noi acasă, în România. Încerc să schimb ce pot, cât pot, dar nu prin scris, nu pe bloguri. Este alegerea mea! 

În ultimele zile însă încerc o stare de rău [eufemistic] teribilă. Acesta este un motiv pentru care scriu. Un alt motiv, la fel de egoist, desigur, pentru care scriu acest post, este unul foarte personal: mi-ar fi extrem de ruşine de mine însămi dacă aş alege să ţin aceste gânduri doar pentru mine.

Singurul nume care o să apară în acest text este cel al lui Adrian Năstase, omul Adrian Năstase, nu fostul prim-ministru, nu fostul lider de partid. Aici este vorba despre omul Adrian Năstase. Este o separare pe care în calitate de om foarte simplu îmi permit să o fac. Este, din nou, alegerea mea! 

Textul se va referi la modul în care anumite persoane, instituţii de presă, pro sau contra, au înţeles să reacţioneze vizavi de o anumită situaţie, mă refer aici la tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase. Pe aceştia însă nu îi voi numi din următoarele considerente: în primul rând, o parte dintre aceste persoane, din punctul meu de vedere, merită să rămână "nenumite" [este modul meu de a PROTESTA, fără fular însă!, faţă de felul în care aceştia înţeleg să se manifeste public], în al doilea rând, eu nu pun titluri şi nu inserez anumite nume în text cu scopul de a fi găsite la căutare pe google. Este un lucru pe care doar unii jurnalişti, fireşte, mari, foarte mari, îl fac. Bineînţeles, doar pentru a transmite mesaje de extremă importanţă şi pentru a fi siguri că ajung la destinatari!

Pentru a fi foarte clară: nu discut aici despre condamnarea lui Adrian Năstase, nici nu-mi dau cu părerea despre cât de bun sau rău a fost acesta. Nu îi plâng de milă, însă nu pot să-mi stăpânesc senzaţia de milă pentru noi, ceilalţi, care zi de zi ne afundăm puţin câte puţin într-o soi de indiferenţă ucigătoare. 

În faţa unor manifestări de ură extremă, unele la limita patologicului, fluturate de posturile de televiziune înfometate de rating, întoarcem privirea în altă parte, spunem "asta nu ne priveşte", nu ne afectează, suntem oricum prea mici sau spunem "lasă că a meritat-o". 

Ce m-a şocat în aceste zile nu a fost desfăşurarea masivă de forţe care să relateze minut cu minut ultimele clipe ale lui Adrian Năstase în libertate, ci frenezia bolnavă care a urmat gestului lui Adrian Năstase.

Acuzele de laşitate, de înscenare a sinuciderii, protestul fularelor " însângerate" cu sos de roşii m-au speriat şi mi-au dat măsura subsolului în care am ajuns.

Am văzut oameni susţinând sus şi tare că Adrian Năstase nu avea dreptul să se sustragă justiţiei, nici chiar prin moarte. Scenarii halucinante care să explice cum trebuie să se facă sinuciderea ca la carte, altfel nu se pune!  Apoi, am văzut oameni cu fulare care protestau??  în faţa locuinţei lui Adrian Năstase. Nu ştiu de cine voiau să fie văzuţi. De soţia şi copiii lui Adrian Năstase sau de televiziuni? Bănuiesc că o pancartă pe care să-şi spună părerea ar fi părut ridicol...de decentă, dată fiind situaţia.

Psihologi, politicieni şi fireşte jurnalişti au mestecat şi mestecă şi la această oră semnificaţiile gestului lui Adrian Năstase. Şi fac acest lucru într-un mod profund indecent.

Orice om cu o mimină doză de bun simt şi bună-credinţă ştie că modul în care un individ percepe un eveniment cu potenţial traumatic din viaţa sa poate duce la declanşarea unui şoc psihologic de proporţii.  De aici până la decizia unui act definitiv şi punerea sa în aplicare, nu mai e decât un pas. Nu trebuie să fii doctor în psihologie ca ştii asta! Trebuie doar să fii om şi să experimentezi o doză minimă de empatie. 

Situaţia psihologică în care se găsesc Adrian Năstase şi familia lui este una dramatică. Decent ar fi să-i lăsăm să găsească modalitatea prin care să o depăşească.

Îngenuncherea şi apoi condamnarea lui Adrian Năstase la închisoare cu executare au fost descrise de unele dintre persoanele "nenumite", dar apărătoare fervente ale democraţiei şi statului de drept, ca un triumf al justiţiei. Poate aşa şi este. Atunci, nu ar fi cazul să ne oprim în acest punct? Examinându-i public şi la oră de maximă audienţă, dacă se poate, rănile lui Adrian Năstase, târându-l, eventual pe jos, cu cătuşele la mâni la penitenciarul Rahova ar servi la ceva? Mi-e teamă de răspunsurile pe care le-aş putea primi...

Imaginea pe care am avut-o în ultimele zile vizavi de Adrian Năstase a fost aceea a unui om căzut la pământ, fără puterea de a se mai ridica vreodată, şi căruia necunoscuţi iluştri îi mai aplică un picior, plin de moralitate fireşte, direct în coaste. Aşa, doar ştie el de ce!

Cred că "civilizat" şi "european" [acestea sunt cuvintele preferate de obicei de "nenumiţi"] ar fi să-l lăsăm pe domnul Năstase să-şi ispăşească pedeapsa şi să ţinem mai la distanţă comentariile şi gesturile publice cu trimitere la aspecte foarte personale. Altfel,  aspirăm degeaba la o societate cvasinormală.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Societate in deriva... caut modele....

Cred ca asa ar trebui sa sune un anunt la mica publicitate dat de "numita" Societatea romaneasca, aflata in deriva si deloc in cautare de modele, cel putin pentru moment.
De ce spun asta? Pentru ca ea, societatea, si cand spun asta ma refer la ansambul celor care o formeaza, nu prea pare in cautare de modele menite sa o salveze. Zi de zi ne sunt infatisati oameni de succes, cei care au reusit sa acumuleze bani si notorietate. Ei sunt modelele lui "astazi". Nu conteaza ca nici 0,0001 %nu si-au dobandit averea prin afaceri cinstite, dublate de bun simt, nu, conteaza ca sunt celebri, au bani de "spart" in cluburi si isi pot cumpara produse de lux. Nu conteaza ca nu pot vorbi corect limba romana. La ce le-ar folosi???Modelele lui "astazi" sunt fotbalistii si bombele lor sexi, politicianul incult, insa cu tupeul aferent, afaceristul care a mai prins un contract cu statul si, nu in ultimul rand, manelistul cu lantul gros cat incheietura mainii si cu BMW X... (cat mai mare) in dotare, si, daca se poate, negru si cu geamuri fumurii....
Acestea sunt modelele lui "astazi". Avem vreo sansa ca modelele lui "maine" sa fie diferite?
Poate doar printr-o minune!
Cum poti culege ceva ce nu ai semanat? Cum poti sa sadesti convingerea ca, muncind cu adevarat, vei reusi, atata vreme cat oamenii de succes ai momentului iti dovedesc ca munca nu este neaparat ingredientul direct legat de reusita? La ce bun?
Cu cateva zile in urma priveam imaginile transmise la TV de la manifestarile dedicate zile de 15 martie. O parte din inima mea s-a revoltat la vederea manifestarilor lor din tara mea:"astia vor sa ne ia tara!". Restul a privit cu invidie felul in care acesti oameni au simtit nevoia sa-si manifeste identitatea, in primul rand de maghiari si, mai apoi, de romani. Imediat mi-au venit in minte petrecerile cu fasole si ciolan de 1 decembrie. Noi stim "sa ne sarbatorim", nu ca altii...
Suntem o societate in deriva care nu e in stare sa aduca in fata modele veritabile, nu pentru ca duce lipsa de ele, ci pentru ca nu produc suficient de multi bani.
Nu ne intereseaza discursurile frumoase, graite in limba romana, pe un ton calm, prietenesc. Noi vrem sange, urlete in direct, drama: "mama, ce i-a zis-o Crinu' lui Base sau invers", conflictul Zavorancelor, Bianca lui Bote....
Cred ca, pentru a fi construite niste lucruri, e nevoie de timp. Si mai mai e nevoie de ceva: sa incepi de undeva.
Putem sa facem asta cata vreme nici nu stim cine suntem, cate vreme ne manelizam (si aici ma refer la un comportament, nu la genul de muzica) pe zi ce trece, atata vreme cat nu ridicam ochii din pamant in fata UE sau a SUA decat, eventual, pentru a spune: da, sa traiti!
Intrebarile erau retorice...
Pana una alta ne mai ramane o sansa: anuntul de la mica publicitate. Cine stie, poate raspunde cineva.

Imaginea: Ivan Aivazovski,Vas pe mare, 1895
(http://www.allartclassic.com/author_biography.php?p_number=2)

Eseu despre firesc, bun simt si noi

Randurile pe care urmeaza sa le scriu nu reprezinta nici constatari de ultima ora, nici macar niste concluzii menite sa ma duca la o decizie rationala de tipul: mai bine suporti nesimtirea, intoleranta, indiferenta, prostia unor straini, decat pe aceea a semenilor tai.

Randurile urmatoare nu sunt nimic mai mult decat o dezamagire profunda care a luat forma unor cuvinte. O dezamagire venita din sentimentul ca nu putem face nimic in comun, ca natie, ci doar separat.

Trebuie sa recunosc, demersul meu nu este nicidecum unul lipsit de subiectivitate: sunt atat de suparata pe tot ce vad in jurul meu incat nu-mi pot permite luxul sa nu fiu subiectiva.

Cu siguranta iau lucurile foarte personal... Am sa ma explic.

De ceva vreme, gratie unui idealism pe care unii nu ar pregeta sa-l catalogheze drept naivitate in forma pura, am ajuns la concluzia ca singura sansa de schimbare in tara asta, ar fi daca ea, schimbarea, s-ar petrece de jos in sus, pornind de la fiecare dintre noi... Ma amageam, si probabil ma mai amagesc in continuare, ca fiecare din noi adoptand un tip de comportament, definit sintetic prin onestitate, seriozitate, profesionalism, implicare, am putea schimba o societate caracterizata prin opusul a tot ceea ce am spus mai devreme.

Sincer, citind randurile de mai sus si uitandu-ma in jur, ma intreb daca nu cumva mi s-a filat vreo lampa de la atata citit scrierile disidentilor din perioada comunista (cand spun disidenti, nu ma refer la cei care spuneau bancuri cu Ceausescu, ci la persoane de tipul Havel, Saharov, Doina Cornea, Mihai Botez si altii). Macar oamenii aia luptau, intr-o forma foarte distincta, impotriva comunismului...

Noi, impotriva ce sau cui luptam?

Si asta ma aduce inapoi, la noi. Nu voi vorbi despre Romania, ci despre romani si nu despre toti romanii, ci despre majoritatea lor.

De ce? Pentru ca nimeni, nicaieri nu se raporteaza la minoritati. Ca vorbim noi despre valorile noastre, cele care ne reprezinta pe afara, ca stim noi ca undeva, cineva, face lucruri extraordinare fara sa astepte nimic in schimb, decat eventual sa "nu i se dea la cap"? , asta este o forma de a spune, a ne spune: "hai domne', mai exista o speranta"!

Cunosc si eu astfel de persoane, speciale, grupuri mici, "insule de un firesc anormal" in societatea romaneasca, oameni pe care i-ai tine langa tine tot timpul, ti-ai hrani cu ei nevoia de normalitate, de bun simt, de buna-cuviinta. Din pacate, reprezinta minoritatea...

Restul, e acel conglomerat, pe care - cred ca Dan Puric il numea populatie-, caracterizat prin smecherie, indiferenta, nevoie de parvenire, pe scurt, "oameni care stiu sa se descurce". Ii vedem peste tot: pe strada, in piata, in metrou, la televizor. Cei care gasesc o modalitate sa se bage in fata, fie ca e vorba de coada la platit facturi sau coada de la semafor, cei care asculta muzica la maxim, cei care mananca si scuipa resturile pe jos, cei care gasesc intotdeauna o modalitate "sa-l faca pe celalalt, fraierul". O sa spuneti, ei asta e partea necizelata a societatii... Stati linistiti, aici intra si categoria "cizelatilor", cei care mimeaza competenta, cei care se pricep la o arie larga de domenii, trecand cu eleganta de la fotbal, la criza economica, pana, ce sa vedeti, la scutul de aparare strategica.

Dincolo de toate astea, traiesc permanent un sentiment de nedumerire vizavi de poporul asta al nostru, care pare nu doar ca nu merge in nici o directie, ci ca nici macar nu-si doreste sa mearga intr-una. De fapt, ceea ce traiesc este un sentiment al unei "imitatii", dar a unei imitatii cu insertii de originalitate. Suna ca naiba, dar asa este.

Daca ajungem la concluzia ca nu putem face ceva original, de ce nu putem pur si simplu sa importam un model functional si sa-l implementam ca atare? De ce simtim nevoia sa-l romanizam?

Cum se numeste atunci cand tu insuti esti scarbit de ce se intampla in jurul tau, dar atunci cand o spune un strain, sari ca ars, "atins la tricolor"? Cumva patriotism? sau se numeste a matura gunoiul sub pres, ca doar este al nostru?

Ce ma sperie foarte tare este sa constat zi de zi ca traim intr-o societate populata de niste oameni cu o sete teribila de a distruge, fara a construi ceva in loc. Parca am fi un uragan care rade totul. Desfiintam de dragul de a desfiinta, ne pierdem in lucruri marunte, obscure, mici, nu avem capacitatea de a privi mai departe de existenta noastra. Nu este treaba noastra! este a altora!

Traim intr-o societate primitivizata, care involueaza de la o zi la alta, dar care se percepe pe sine total invers, o societate alcatuita in majoritate dintr-o colectie de imparati goi, care isi mascheaza insa goliciunea interioara cu haine de firma, musai de la Zara!

Dificultatea de a alege

Urmaresc de cateva saptamani bune campania electorala pentru alegerile prezidentiale din Romania. Unii ar putea spune: cata patima! Altii: cata jena. Pana la un punct este fascinant sa vezi cu cata convingere isi sustin oamenii candidatii preferati, mai ales stafurile de campanie. Stiu, pana la urma de asta sunt platite. Dar dupa fascinatie, care se termina repede, ramane acel gust amar. Usor, usor constatam cum pana si micile insule pe care le credeam ale noastre, acele insule de normalitate, de bun simt, acele baloane de oxigen, ne sunt confiscate de aceia care au pretentia de a fi alesi de noi, de a ne conduce. Si atunci ne uitam cu si mai multa atentie la ei si zambetul nostru din coltul gurii, atunci cand politicienii o dau in bara, se transforma incet, incet intr-unul had, nu mai seamana cu rasul nostru. "Sinceritatea cu care ne mint" cu care mint in general, perseverenta cu care sustin cele mai stupide, penibile idei, toate astea par desprinse din alta lume. Barierele bunului simt - dar ce vorbesc, si bunul simt a fost confiscat! - au devenit atat de laxe incat "bunul simt se simte prost", se simte jenat, cauta sa-si ascunda chipul.

In mod paradoxal suntem pusi constant in situatia de a alege intre persoane care intr-o "normalitate normala" nu ar avea ce sa caute intre cei alesi. Ceea ce cred eu ca este si mai dureros este faptul ca noi nu suntem chiar nevinovati de faptul ca oamenii astia ajung in situatia de a ne conduce. Ei nu vin de niciunde, vin dintre noi. S-au hranit din indiferenta noastra, din nepasarea noastra, din neputinta noastra, din uitatul nostru in alta parte, din naivitatea noastra....

Asa ca acum, ca de atatea alte ori, suntem pusi in situatia ingrata de a alege si imi este ingrozitor de rusine ca nu pot sustine cu toata convingerea, din tot sufletul pe cineva. Si imi e rusine in avans ca ma voi duce la vot si voi vota nu pentru ca sunt convinsa ca "alesul meu" este in esenta mai bun, ci pentru ca este in esenta mai putin rau decat cel pe care nu-l voi vota.

"Land of choice" sau despre cum punem noi carul inaintea boilor

Este paradoxal cum un lucru sau un loc absolut minunat poate sa genereze atata tristete, dezamagire.
Am fost o saptamana la Sighisoara. Un loc absolut fantastic. O evadare in timp de care multi oameni au nevoie, macar din cand in cand.
Cetatea, oamenii, peisajul merita tot timpul din lume. Si daca ai vreme si dorinta de a sta si a privi pe indelete, de a cerceta fiecare coltisor, atunci rasplata este pe masura. Pentru ca dincolo de tot ceea ce se vede la prima vedere - turnurile, cladirile, imaginea de ansambul- ei bine, dincolo de toate astea, sunt detaliile: un colt de cladire, un felinar, o inscriptie sau un ornament pe un perete innegrit de timp. Si asta iti da senzatia aia extraordinara, si bineinteles ireala, dar ce conteaza!, ca ai descoperit ceva ce n-a mai decoperit nimeni inaintea ta.
Si atunci zidurile nu mai sunt simple ziduri reci, de caramida, si drumul pe care mergi nu mai este doar un drum. Totul capata culoare, dar o alta culoare, diferita, pentru ca ochii mei pot sa vada aproape aceleasi lucruri pe care alti ochi le-au vazut acum cateva sute de ani si astfel povestea mea se adauga povestilor lor, a celor de demult, dar si a povestilor pe care oamenii de acum le spun in Cetatea Sighisoarei.
Cum sa faci sa pastrezi in tine toata frumusetea, toata mirarea, toata bucuria fara ca acestea sa fie alterate de restul. Si restul nu este de neglijat, nici pentru mine si cred ca nici pentru sutele de turisti straini care "dau buluc" la propriu in Sighisoara.
Restul este santierul de pe strazile cetatii. In plin sezon, muncitori, mici escavatoare si alte utilaje roiesc printre turisti.
Sa te uiti in sus la Turnul cu Ceas poate fi o aventura.... Oricand iti poti rupe un picior sau, si mai rau, sa dea un utilaj peste tine.
Ati putea spune: "Ei, nici chiar asa, gandeste-te ca oamenii din cetatea asta au rezistat in vechime la mai multe!". Asa este, dar....
Drumul pana la Sighisoara a fost o alta aventura. Cinci ore, oficial, neoficial 6!, de mers cu trenul. Pe canicula, fara aer conditionat, ce vorbesc!?, fara geamuri care sa se deschida in compartiment. Explicatia? Se lucreaza! Noi stim ca asta va dura la nesfarsit, dar straini care ne viziteaza nu stiu. Si e greu sa le explici de ce miroase atat de rau intr-un tren si de ce nu au de unde sa-si cumpere o apa... Ce sa-i faci daca n-au fost prevazatori. N-au decat sa moara de sete!
Si ma intreb, al cui sau care "land of choice" promovam noi? Cum poti promova o tara care nu are drumuri pe care sa-i duci pe turisti dintr-un loc in altul. La ce ne folosesc campaniile facute afara daca noi nu avem sosele, nu avem cai ferate, nu avem nici macar Info point-uri care sa nu functioneze dupa programul 8-12, 16-18....
Cati dintre strainii care vin la noi se simt mintiti, inselati, cati isi doresc sa revina?
Da, romanii sunt draguti, saritori, vorbesc limbi straine, pot sa-ti dea o mana de ajutor, cateodata, dar asta nu e suficient...
Sighisoara este un exemplu concludent... Oamenii sunt cei care dau culoare cetatii, vanzatorii ambulanti, povestile lucrurilor pe care le vand, fetele in costume medievale... Si nu in ultimul rand tobosarul cetatii Sighisoara, Dorin Stanciu (am cautat in adins sa-i retin numele). Ce efect extraordinar poate avea un astfel de personaj asupra turistilor. Fantastic!
Si cu toate astea, nu e suficient. Pentru ca sunt lucruri care nu tin de fiecare dintre noi, ci sunt lucruri care tin de autoritati... Iar ei nu pot sa le faca pentru ca sunt ocupati. Fac campanii! De promovare, de imagine, campanii electorale sau orice alt fel de campanii. La televizor, pe strada, in strainatate.
L-as invita pe domnul Berceanu sau pe alti ministri dinaintea lui sa mearga cu trenul Bucuresti-Satu Mare, dar sa mearga in calitate de Radu Berceanu, nu de ministru cu cohorta e ziaristi dupa el. As invita-o pe doamna Udrea sa faca turism cultural fara coloana oficiala, asa o simpla plimbare pe jos prin Cetatea Sighisoarei, bineinteles echipata corespunzator.
Dar... Nu cred ca va avea vreun efect. Incompetenta, ignoranta, autosuficienta sunt probabil inscrise in codul genetic al celor care se prefac ca ne conduc.
Si de fapt, ce ne lipseste nu este atat competenta, ci bunul simt. E nevoie doar de un pic de bun simt. E paradoxal cum am ajuns sa nu mai putem face nici macar lucruri de bun simt.
Revenim de unde am plecat, de la Sighioara....
Vizitati Romania, dar nu o vizitati ca parte a "land of choice" sau "fabulous spirit" sau "minunata si fascinanta".
Nu este asta!
Romania de acum pare un imens pamant arid din care, pe ici pe colo, a mai supravietuit ceva extraordinar.
Nu stim insa pentru cata vreme. Asa ca: grabiti-va!

Despre libertate

Stiu, suna atat de pompos titlul, dar fiti fara grija, nu am de gand sa scriu nimic extraordinar, nimic filozofic. Totul este in acelasi ton cu viata pe care o traiesc aici, in Romania. Stiu, toate lucrurile pe care le scriu trebuie sa sune mai mult decat frustrant, dar deocamdata doar din astea am, pana am sa reusesc sa-mi fac curaj sa plec de aici (if ever!) sau pana am sa gasesc forta sa ma resemnez. Nu am sa ma ascund dupa deget sa spun: stiti, de fapt, eu iubesc foarte mult locurile astea si nu as pleca niciodata, pentru ca nicaieri nu e ca acasa... Stiu, din nou urla frustarea in mine... De fapt este mai mult decat frustrare, este disperarea legata de faptul ca zi de zi ma simt mai coplesita, simt ca incep sa nu mai cred deloc ca lucrurile pot fi altfel, ca vor fi vreodata altfel. Simt ca ma sufoc, simt ca nu exista nici o perspectiva pentru o viata normala, nu perfecta, normala, cu N mare.

Ma uit in jur si ceea ce vad nu ma face sa sper intr-un viitor mai bun, pentru ca viitorul sta si in oameni, iar oamenii....oamenii, unii sunt prea vlaguiti ca sa mai lupte, altii, putini, se lupta cu morile de vant, iar cei mai multi nu traiesc decat pentru ei, in felul lor.

Ca sa existe o speranta de schimbare ar trebui macar sa avem senzatia ca balanta inclina mai mult spre bine decat spre ne-bine, mai mult spre decenta, bun simt, spirit civic. Paradoxal, scriind cuvintele astea ma simt prost. Am ajuns sa ma intreb daca ceva nu s-a defectat in mintea mea si daca nu cumva am inceput sa vad numai mizeria, nepasarea, toparlania, nesimtirea...si nu mai am capacitatea sa vad nimic altceva. Adevarul este ca incerc cu disperare sa gasesc "o insula de altceva" si nu o gasesc. Adevarul este ca imi doresc al naibii de tare sa pot trai intr-un loc in care sa simt ca ceva ma impinge de la spate sa fiu mai buna. Adevarul este este ca mi-as dori sa traiesc intr-un loc unde sa existe reguli si unde sa se aplice reguli.

Ma gandesc asa la chestia asta cu eliminarea frontierelor...in ce proportie a facut bine si in ce proportie a facut rau. Se pare ca la noi posibilitatea de a calatori liber a functionat doar intr-o masura foarte mica in sens pozitiv. La ce ma refer? Ma refer la faptul ca daca o parte mai mare din toti oamenii astia care au avut ocazia sa iasa din tara si sa vada si altceva s-ar fi intors acasa cu dorinta de a schimba ceva si la ei, si in locul in care stau, si in jurul lor poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar este prea greu. Civilizatia se prinde greu, mai greu ca o rana la un bolnav de diabet. Ne-am obisnuit sa oftam si sa ridicam din umeri a neputinta. Viata merge mai departe. Degeaba ne ridicam ziduri in jurul nostru, incercand sa conservam "insulele de altceva", atata vreme cat calcam pe coji de seminte si ne manelizam in cel mai dulce stil.

Ma intreb acum, la final, care este legatura dintre titlu, fotografie si continutul acestui text. Si raspund: nici una, nici macar una. Pentru ca libertatea pe care o traim noi nu e libertate, pentru ca fotografia asta a fost facuta pe o strada din alta tara si pentru ca noi nu avem nici o legatura cu lucrurile astea.

Atat.

Cumpar o farama de viata

Cumpar o farama de viata. Cumpar o farama de speranta de toti banii pe care îi am.

Stiu, asocierea viata-speranta-bani este una extrem de nefericita. Din pacate este atat de reala la noi. Poate si in alta parte, dar deocamdata eu traiesc aici, la noi, in Romania, unde viata, speranta costa...bani. Sunt convinsa ca atat de multi oameni stiu ce inseamna spitalele din Romania, atat de multi oameni au cunoscut disperarea, neputinta, groaza, incat ...

Nu-mi propun sa stabilesc binele si raul, nu-mi propun sa arat cu degetul la doctorii care "iau", asistentele, infirmierele, bodyguarzii care "cer". Nu-mi propun nimic. Am sufletul prea obosit, prea gol, prea greu, prea impregnat de durerea mea si de durerea oamenilor din jur ca sa-mi mai propun ceva. Si imi este teama, ingrozitor de teama si nu mi-e teama pentru mine, imi e teama pentru parintii mei, pentru copilul pe care nu stiu daca am sa-l am vreodata. Atat, mi-e teama. Si imi e rusine. Imi este atat de rusine de discursurile mele fata de mine insami, "cum ca lucrurile se vor schimba", "cum ca trebuie sa ne implicam", "cum ca trebuie sa reconstruim spiritul de comunitate".... Cum sa reconstruiesti ceva ce nu ai avut niciodata? Si cum sa recunosti ca nu se poate, ca nu putem sa construim nimic, material sau imaterial?

Nu stiu daca in ultimii 20 de ani in Romania s-a construit vreun spital, iar cele care exista.... Imi aduc aminte ca pe timpul "odiosului" operatia mea de apendicita a costat un pachet de cafea, unul de smochine si cateva sute de lei. Si acum costa, mai mult. Una din diferente ar fi aceea ca atunci nimeni nu i-a trimis pe parintii mei sa cumpere algocalmin de la farmacie....sau orice altceva.

Cu ceva vreme in urma am auzit o persoana la a carei parere tin foarte mult spunand despre noi, romanii, ca suntem un popor condamnat, secatuit, care nu mai are rezerve care sa-i asigure Evolutia. Cred din ce in ce mai mult asta. Pentru ca evolutia unei societati poate tine intr-o anumita masura de evolutia individuala, dar cred ca tine, mai ales, de capacitatea de a coagula evolutiile individuale si a le canaliza intr-o directie care sa asigure evolutia societatii in ansamblu. Iar noi nu mai avem de niciunele. Suntem niste oameni care se uita la talkshow-uri si au astfel sentimentul ca participa, ca sunt implicati. Ne uitam la niste oameni care, de cele mai multe ori, habar nu au ce spun, lipsiti de o minima competenta, oameni care ne indruga verzi si uscate, pe care oricum nu-i mai credem, dar asta deja nu mai conteaza. Conteaza ca face parte din "exercitiul democratic"...

Imi este foarte greu sa nu ma gandesc acum la 1984 a lui Orwell. Atata vreme cartea asta a fost considerata o carte de referinta pentru intelegerea a ceea ce insemna totalitarismul.... Bineinteles ca nu am sa sustin ca traim o realitate similara cu cea descrisa in carte, dar ce este paradoxal este ca exista lucruri atat de asemanatoare cu cele pe care le traim noi acum, acum cand ne bucuram de beneficiile democratiei. Si acolo si aici existau oameni care sustineau sus si tare ca lucrurile merg bine si erau oameni care vedeau ca lucrurile nu merg deloc asa, insa doar atat, doar vedeau, simteau pe propria lor piele. Nu puteai sa contrazici Partidul sau pe Fratele cel Mare. Acum nu mai exista nici Partid nici Fratele cel Mare. Exista mai multe partide, mai multi Frati, mai mari sau mai mici si oameni care supravietuiesc adaptandu-se.

Inutil sa spun cat m-am saturat de "toate valorile" care apar la televizor si ne spun cata reforma s-a facut in sanatate, in invatamant sau pe unde o mai fi ramas vreun domeniu. Inutil sa spun cat de jena imi este de oamenii care apar la televizor si ne povestesc despre Romania cum ca nu e chiar asa de rau, ca avem medici buni, tara frumoasa, dar pentru cea mai mica interventie dau fuga la Viena sau Paris, isi trimit copii la studii in strainatate si isi petrec concediile pe Coasta de Azur, promavand, desigur, Romania.

De ce se intampla asa? E de "neinteles de simplu": Ei isi pot cumpara viata-speranta-fericire, dar in cantitati mai mari, pentru ca au mai mult... eu pot sa-mi cumpar, deocamdata, o farama de viata-speranta.... altii nu-si pot permite nici macar acea farama..

Asadar, cumpar o farama de viata, cumpar o farama de speranta, dar cu ce pret?

România mea...

Suntem europeni. Ne-am nascut aici, deci avem acest drept din nastere. Nu l-am capatat pe parcurs, l-am avut de la inceput. Suntem europeni si...liberi. Avem dreptul la masini straine si parfumuri frantuzesti, la un trai civilizat, la respect...
Pe strada, in fata mea, doi tineri mananca cu pofta pateuri. La sfarsit se sterg elegant cu servetelul la gura, nu cumva sa ramana vreo firimitura rebela, mototolesc servetulul si il arunca. Pe jos.
Bulevardul Dacia... Doua batranele tarand un carut cu niscaiva cumparaturi trec strada. Dupa o indelunga asteptare se pune verde pentru masini. Soferii se tin cu greu sa nu apese acceleratia, nervii fierb, batranelele se misca in reluare. Nu pot mai repede. Soferii - epuizati, extenuati sub povara secundelor pierdute la semnafor...
Este martie si se apropie Ziua Femeii...
Soferii dezlantuie asupra femeilor o ploaie. Nu de flori... O ploaie de injuraturi si claxoane.
Suntem europeni! Suntem in randul lumii civilizate.
Avem masini straine, parfumuri frantuzesti. Avem Concept Elysee! Mirosim a Escada si Cerutti. Si cu toate astea nici cele mai originale dintre parfumuri nu pot acoperi mirosul nostru unic...
Oare sa fi fost doar comunismul care a distrus creativitatea, toleranta, bunavointa din noi? Sau e el singurul vinovat de ipocrizia noastra? Ipocrizia de a intoarce privirea, de a tacea?
Doamna neagra de suparare de la ghiseu, soferul nervos si nesimtit, agresivitatea, uratenia gesturilor de nepasare, mizeria este doar "a lor"? A celorlalti? Nu si a noastra?
Ba da, toate astea sunt si ale noastre, atata vreme cat, chiar daca nu le practicam, le lasam sa ne invadeze din exterior.
Simtim ca nu mai putem respira si cu toate astea nu spargem zidurile din jurul nostru. In schimb, ne cumparam "masti de oxigen" si ne umezim batistele cu parfumuri fine.
Ne aparam lumea in acelasi mod in care oamenii Evului Mediu se aparau de ciuma: tinand la nas o batista imbibata in diverse solutii...si alungand, cu gandul, pericolul contaminarii.
Suntem europeni.


Suntem liberi sa fim ceea ce putem fi...