Se afișează postările cu eticheta Gabi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gabi. Afișați toate postările

duminică, 17 noiembrie 2019

Povestea ei, povestea noastră

Dintre noi două ea era mai bună: învăţa mai bine, era tot timpul lăudată la şcoală, avea un fel aparte de a atrage oamenii înspre ea, mai ales băieţii, fermecaţi de ochii ei negri, mari, părul bogat şi talia mică, de o puteai cuprinde cu două palme.
Tot ea era temperamentala, cea care solicita imperativ, rebela, veşnic nemulţumită. 
Nu am apucat să ne împrietenim. 
Când a început adolescenţa mea, a debutat boala ei. Brusc, debusolant, de neînţeles pentru noi.
Primul şoc a fost să o văd pentru prima oară într-o cameră mare, veche, ticsită cu femei, cu geamurile şi uşile dublate de gratii. 
Ea, un copil de 18 ani, într-o cameră mizeră, rece, unde tinereţea, poezia, visurile, identitatea ei erau topite într-o masă mare de carne, şi ţipete, şi cuvinte fără sens, ale celor de la "sub cheie". Aveam 15 ani şi am zbughit-o la fugă pe scările spiralate ale pavilionului care văzuse mii, sute de mii de drame, de vechi ce era.
Eram la începutul anilor 1990. Atunci a început suferinţa ei, şi a noastră, calvarul şi umilinţele. Ale ei şi ale noastre.
Nu ştiu cum s-a văzut dinspre ea viaţa până în 2005, când la 31 ani avea să plece. Ştiu că a iubit, a lucrat cât a putut, s-a aventurat în locuri în care eu nu aş fi avut curaj să merg, a avut măcar o perioadă mulţi pieteni, a râs cu gura până la urechi, s-a jucat şi a visat din tot sufletul la un copil. 
Ce mă doare acum la 14 ani când am mers la medicul ei psihiatru cu o pungă de medicamente scumpe, spunându-i "luaţi-le, daţi-le altcuiva, Mihaela nu mai este",  este că lucrurile în îngrijirea bolnavilor cu patologii psihice grave nu par a se fi schimbat semnificativ.
Poate nu mai e nevoie ca în cazul nostru să mergem în fiecare lună la Casa de Sănătate să ni se aprobe reţeta de Olanzapină, pe 30 de zile numai (chiar dacă uneori luna avea 31). Regula stupidă fusese introdusă ca urmare a unui ordin al ministrului sănătăţii liberal, care, şi mai ruşinos, mai era şi un celebru medic. Reglajele fine urmau să se facă pe parcurs, spunea acesta.
Poate acum nu mai trebuie să ne scotocim adânc în buzunare pentru bani de medicamente scumpe, care nu erau în spital.... Dar după atâţia ani, oameni tot mai mor în secţii de psihiatrie sau îi omoară pe alţii, metodele de calmare nu s-au schimbat aşa de mult, nu există suport pentru familii, care nu au cum să gestioneze singuri manifestările unor patologii extrem de grave, incluzând episoade psihotice care ameninţă viaţa bolnavului, a familiei sau chiar a necunoscuţilor.
La fel, prea puţin s-a avansat pe linia integrării acestora în societate sau măcar a acceptării lor.
Cred sincer că dacă s-a schimbat ceva, atunci este sub nevoile acestor oameni. Iar îngrijirea lor nu ţine doar de aducerea de fonduri pentru unităţile sanitare, ci şi de atenta selectarea şi pregătire continuă a personalului care să lucreze în secţiile astea.
Una din amintirile care mă ard în carne, să fie suflet?, e o zi în care m-am dus să-i duc de mâncare la spital. În urma unui episod psihotic se automutilase destul de rău, dar fără a-i pune viaţa în pericol. Perfect lucidă, fusese închisă la "sub cheie". O uşă masivă din lemn, cu un pătrat de gratii, stătea pavăză între noi. 

A scos mâna printre gratii şi culegea cartofii prăjiţi din castronelul din plastic.
Am întrebat-o dacă să vorbesc cu asistenta, să-mi deschidă. Mi-a spus: "mai bine, nu". Îi era teamă pentru mine. "Lasă că vii când mă duce la salon". 
Când am plecat mi-a spus să nu mai vin cât timp mai este la "sub cheie". Nu voia să o văd aşa. 
Învinsă de oameni, de boală, rămânea sora mea mai mare şi mă proteja cum putea.
În toţi anii ăştia când a fost la spital, când venea să-mi arate speriată cum s-a automutilat, când o prindeam de mâini, de mijloc sau de picioare, atunci când încerca să se arunce în gol, atunci când mă suna în miez de noapte să-mi spună că s-a decis să moară, cred că nu am plâns nici măcar o dată. O putere pe care acum nu o mai am îmi seca ochii. Nu aveam timp să plâng, trebuia să par sigură, să liniştesc, să caut soluţii să depăşim criza, să fiu stâlp pentru părinţii noştri aşa cum mă pricepeam.
În perioada aia neagră nu  mă rugam. O făcea ea. 
Mergea la biserică, citea enorm literatură religioasă, se ruga cu lacrimi fierbinţi să nu mai ajungă în clipele alea când se desprindea de realitate şi devenea altcineva, un cineva care făcea rău.
Multă furie am strâns atunci în suflet, mult l-am mai urât pe Cel pe care l-am considerat vinovat pentru suferinţa ei şi a noastră.
Cel pe care pe toate ar fi trebuit să le păzească.
Când a plecat, aşa cum s-a întâmplat să plece, câţiva s-au grăbit să o arate cu degetul. Dar un om al Bisericii, cu har, şi suflet, şi înţelepciune s-a miluit de noi şi nu ne-a lăsat fără să-i facă slujbă de înmormântare.
La puţină vreme, cu sufletul zdruncinat şi plin de furie am mers la o mănăstire din Bucureşti. Căutam alinare şi certitudinea (da, certitudinea!) că sufletul ei va fi bine. Un călugăr revoltat mi-a spus că boala ei nu era boală, ci posedare diavolească, iar Dumnezeu nu poate ierta ca cineva să-şi ia viaţa.
Am fugit din biserica mănăstirii Antim cu furie şi lacrimile şiroind pe obraz.
Dumnezeul meu care o supusese la atâtea încercări, şi pe noi de asemenea, şi oare pe câţi alţii, putea să fie atât de crud şi să-i refuze liniştea veşnică?
Furia din mine urla că Da!
Îndoiala pe care am purtat-o întotdeauna în mine urla şi ea că Da!
Doar o luminiţă mică mică de tot, care de abia mai pâlpâia, şoptea că Nu! Dumnezeu e îndurare, e mângâiere, e milă, e iertare. Asta nu înţeleg toţi oamenii.
Au trecut mulţi ani de atunci. Furia s-a înmuiat, a devenit toleranţă, compasiune, înţelegere.
Ani în care în final am înţeles cu greu că atunci când umbrele au copleşit-o Dumnezeu nu o abandonase, ci îndurerat şi el de atâta suferinţă, a decis să o lase să vină la el. Şi-n secundele alea cât o veşnicie, când trupul se lovea de pământ, i-a ţinut sufletul în mâinile sale şi nu l-a lăsat să se izbească de neant.
Gabi, a plecat într-o zi caldă de sfârşit de mai. Povestea ei s-a sfârşit atunci, chiar dacă eu m-am înverşunat să o duc cu mine, în mine, mulţi ani, ca refuz de a o lăsa definitiv să plece, ca vinovăţie, ca o urmă a trufiei mele de a nu accepta mersul lucrurilor.
Din păcate, povestea ei, a noastră, continuă să se multiplice. E trist că oameni trebuie să treacă prin asta. Dar şi mai trist este modul în care sunt trataţi de ceilalţi, normalii, uneori chiar cadre medicale: cu respingere, dezgust, ca şi când ar fi "suboameni". Iar asta spune ceva despre gradul de evoluţie al fiinţei umane...
Pare că generalizez, dar nu e aşa. Faptul că la spitalul X sau Y există oameni minunaţi, care se poartă omeneşte, cu empatie, nu-i ajută cu nimic pe pacienţii de la spitalul Z, umiliţi, legaţi, batjocoriţi, filmaţi dezbrăcaţi şi descrişi ca fiind nişte "draci". Angajaţilor din instituţiile psihiatrice care fac astfel de lucruri ar trebui să le fie ruşine. Dar dincolo de asta, nu ar trebui să li se permită sub nicio formă să lucreze acolo. Clar, nu au ce căuta în astfel de meserii.
Povestea ei, povestea noastră, mă răscoleşte încă. Ştiu că va fi mereu cu mine, dar asta nu mă mai sperie aşa tare. Nu mai încerc să mă ascund de ea, nu o mai acopăr cu straturile de flori pe care de puţin timp am curaj să le plantez în locul în care sufletul ei s-a desprins de pământ.
Nu m-am vindecat, nici nu ştiu dacă se va întâmpla asta vreodată. În mintea mea povestea ei de viaţă continuă să fie umbrită de ultimii ei ani. Ceva, care cel mai simplu ar putea fi explicat prin efect traumatic, îmi opacizează restul amintirilor bune, frumoase.
În realitate, viaţa ei scurtă a fost mult mai mult decât boală.
A fost speranţă, vis, poezie, farmec, ambiţie, culoare, feminitate, aventură, sete de cunoaştere, frumos.
Ea a fost Mihaela Gabriela. 
Sora mea.

luni, 24 iunie 2019

Flori albastre cu parfum de Gabi


"Dacă scriu ceva, mă tem să nu se întâmple, 
dacă iubesc prea mult pe cineva, mă tem să nu-l pierd; 
şi totuşi, nu renunţ să scriu şi să iubesc, nu pot...."
Isabel Allende, Paula

Sunt paisprezece ani de când mă lupt cu o fâşie de pământ. 
La început mi-a fost teamă să calc pe ea. Mergeam, asemeni unei balerine care şi-a pus pentru prima dată poantele în picioare, pe o limbă îngustă de bordură care delimita pământul pietros de o altă limbă de ciment.
Contrafobic, în anii ce au urmat am început să calc mai des pe acolo, în drum spre alt petic de pământ, de după colţ, unde rând pe rând, ţi-am sădit ghiocei, apoi zambile, apoi mărgăritare.... Multe. O modalitate de a-mi alina dorul, de a-ţi spune: sunt pentru tine, Gabi!
De peticul celălalt, cel unde firul de viaţă care te ţinea legată de aici s-a rupt brusc, definitiv, nu am avut curaj să mă ating mult timp.
Până anul astă când am săpat cu furie în pământul ca o cărămidă, am împrăştiat seminţe din care nu ştiam ce o să iasă sau dacă o să iasă ceva, le-am udat, le-am oblojit, le-am descoperit cu uimire primele frunzuliţe, primii boboci.

Şi din pământul ăsta sec, hrănit la un moment dat doar cu tine, au răsărit nişte flori albastre, delicate, timide, care nu se lasă văzute decât o parte din zi, pentru ca apoi să se închidă pe neaşteptate în ele, până la următorul moment cu lumină potrivită.
Sunt exact ca tine, Gabi! Un amestec paradoxal de culoare, poezie, exuberanţă, pe de o parte, şi teamă, fugă pentru a te face nevăzută, deznădejde, pe de altă parte.
Nu ştiu cum se numesc florile pe care le-am plantat. Şi nici nu vreau să ştiu.
Pentru mine sunt flori albastre cu parfum de Gabi.
Şi e suficient!

miercuri, 30 mai 2018

Nu te-am uitat


“Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi.
Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, 
sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, 
să ţi-l culci pe palmele tale... 
Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... 
Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”
Ionel Teodoreanu

Nu te-am uitat.
Pentru că nu am cum, pentru că nu pot, pentru că nu vreau. 
Dar nici nu m-am împăcat cu gândul, cu trecutul, cu "aşa a fost să fie".
Nu te-am uitat.
Şi continui să trăiesc pentru mine şi un pic şi pentru tine. Ştiu că nu aşa se face: trebuie să ne trăim viaţa noastră, nu pe a altora. 
Ştiu. 
Dar uneori îmi permit luxul să nu dau doi bani pe "cum se face".
Aşa că zi de zi trăiesc un pic şi pentru tine, greşesc, mă minunez, mă încrunt, mă supăr şi mă-nfurii şi pentru tine.
Şi zi de zi încerc să zâmbesc şi să iubesc. 
Mai mult, mai multe...
Cresc, Gabi, continui să cresc şi să sper că mai eşti şi pe altundeva decât în sufletul meu, să mă vezi şi să te bucuri pentru mine.


*
Iar azi, la cimitir, o doamnă fistichie tare ne-a oferit un trandafir, să-l pun cu mâna mea pe piatra ta. 
Şi, culmea, m-a făcut să zâmbesc în felul în care mi-a mulţumit că m-a scos Dumnezeu în calea ei, "să-i dau" lumină ca să aprindă la morţii ei. 
Ea nu ştia că de fapt tu i-ai dat-o. 
Cu mâna mea...

miercuri, 31 mai 2017

Cutii, geamantane pline ochi, cufere și alte lucruri pe care le cărăm cu noi de a lungul vieții

Nu, nu mă refer la cutiile pe care le umplem când ne mutăm. Sau la geamantanele pline de haine și bucurii pe care le aducem cu noi din vacanță și pe care le cărăm cu cea mai mare plăcere. 
Tot timpul.
Nu. Acum mă refer la cuferele grele cu balast emoțional pe care viața, familia, mediul, întâmplarea ni le-au umplut grăunte cu grăunte.
Uneori a fost sub forma unei mâini de nisip. Alteori, au fost pietroaie de-a dreptul. Cufărul nu a venit odată cu noi pe lume. Și nici nu e acel ceva care în cultura creștină se numește crucea dată de Dumnezeu, pe care fiecare o are de dus.
Cufărul cu balast emoțional este acel ceva pe care, conștient sau nu, alegem să-l cărăm cu noi de-a lungul vieții.
Ce conține?
De toate. 
Frustrările acumulate, respingerile, momentele în care nu ne-am simțit iubiți, în care am fost abandonați.
Amintirea traumelor pe care le-am trăit.
Visele pierdute, spulberate de noi înșine sau de alții.
Nu-urile care ne-au făcut să ne simțim mici, respinși.
Pe scurt, toate acele lucruri care ne-au rănit profund.
Zi de zi cărăm cufărul pe umerii sufletului nostru. 
Este din ce în ce mai greu, nu putem respira, dar, uneori, nici nu ne putem opri pentru a mai arunca o mână de balast și a face povara mai suportabilă. 
Poate unii ar spune: e o alegere! 
Dacă ți-ai dori suficient de mult, ai azvărli cât colo cufărul sau măcar ai arunca jumătate din conținut în ocean.
Așa ar spune înțelepții, cei care le știu pe toate. 
Ceilalți, care nu sunt nici pe departe așa, ar ști că între grăuntele de balast și cel care-l poartă e o legătură invizibilă. Cei doi sunt legați cu fire nevăzute. 
Că nu e suficient să te trezești într-o dimineață și să spui nu!, nu mai vreau! și să arunci cufărul de să-l faci țăndări.
O soluție ar fi poate ca, din când în când, să mai luăm în mână câteva grăunțe de balast, poate chiar și un pietroi, să le privim cu atenție, să ne dăm seama că nu au legătură cu noi, pentru că nu mai suntem aceiași, și să le lăsăm deoparte.
Să le privim cu atenție, să acceptăm că durerile trecute, suferințele nu mai trebuie să ne însoțească tot timpul. Le-am trăit deja la vremea lor! Am purtat durerea cu noi chiar și după ce timpul i-a trecut de mult.
Și că la colecția de nu-uri din trecut le-am putea lesne contrapune o sumedenie de da-uri trăite, dorite sau care abia așteaptă să se împlinească.
Dacă am putea înțelege, accepta, că trecutul e important pentru ca l-am trăit, e al nostru, dar e de neschimbat, poate ne-am mai elibera de teama repetării lui și am reuși să evadăm dintr-o captivitate parțial impusă.
Și, atunci, nu doar cufărul ar deveni mai ușor de cărat, dar și spatele ne va fi mai drept, privirea mai plină de speranță și sufletul mai deschis să îmbrățișeze ziua de azi.


Pentru tine, Gabi.
Pentru ziua în care amintirea timpului petrecut împreună va fi mai puternică decât amintirea zilei în care ai plecat.

Nufăr. Borisova Gradina, Sofia.
Foto: Ana Maria Cătănuș

luni, 30 mai 2016

11 ani fără tine


Nu-ți mai știu mirosul. Îmi forțez nările și mintea, încerc să-l simt. Nu mai pot. Răscolesc în fundul șifonierului, unde într-o pungă este o rochie albastră, lungă, demodată. O scot și-mi înfund nasul în ea. Miroase a tu. De 11 ani stă într-o pungă. N-o scot la aer, n-o spăl. Din când în când, mă fac că dau peste ea (știu tot timpul că este acolo). O scot, o pipăi, o miros. De fiecare dată, sper să te mai găsesc acolo. Doar că nu mai ești. Și deodată, brusc, timpul  mă duce fix acum 11 ani. Mintea se rupe de prezent și-ncepe să mestece: este ora 9. Îngrozitor de cald. La ora asta încă trăiește. 
Este ora 13. La ora asta nu mai... 
Nu știu când ai murit, nu știu decât când m-au sunat să-mi spună că nu mai ești. Nu știu decât că ai murit singură, fără să fie nimeni lângă tine. Nimeni care să te iubească, nimeni care să înțeleagă cât te-ai chinuit mai mult de jumătate din viață, nimeni care să aibă idee câte vise, câte speranțe, au murit sufocate în toți anii ăia.
Este ora 13 iar eu nu știu de ce nu m-ai sunat să vin. Nu înțeleg de ce nu m-ai sunat să vin. Poate pentru că ai știut că asta ar fi însemnat să-ți mai prelungești încă un pic chinul. Sau poate pentru că ne iubeai prea mult ca să îți permiți să pleci în prezența vreunuia din noi.
Și atunci, eu, cea tare, eu care nu te plâng niciodată în public, încep să urăsc. O ură ucigătoare care ține loc de durere și care ar pârjoli tot. Urăsc bolile, și spitalele, și oamenii ignoranți și răutatea lor, îl urăsc pe Dumnezeu pentru că nu am pe altcineva pe care să dau vina, și pe mine că n-am înțeles mai din timp și că n-am făcut ce nu puteam să fac.
Și urăsc durerea fără de capăt a doi oameni gârboviți care se duc săptămână de săptămână să pună lumină și flori la o bucată de piatră unde scrie că ai fi tu. 
Și urăsc și vorbele de duh că ce se naște e musai să și moară... 
Și după atâta urât preț de câteva minute care par o veșnicie, împăturesc rochia, cu grijă, să nu-ți piardă mirosul, şi o pun la loc. Mă-ntorc în acum şi la viaţa care pulsează peste tot în jurul meu. Şi mi se pare îngrozitor de nedrept...


Nu ştiu cum e la tine, dar sper să fie aşa.



miercuri, 20 ianuarie 2016

Am o haină albastră...

Am o haină albastră. De fapt, e mai mult o geacă. Nu e frumoasă, nici vreo croială extraordinară nu are, nici excesiv de călduroasă nu este. Ai putea spune că e chiar ternă. Am purtat-o atât de mulţi ani, încât am şi uitat câţi. Şi cu toate astea, continuă, de fapt, se încăpăţânează să rămână bună.De câţiva ani mă gândesc să renunţ la ea, să o dau unor oameni fără adăpost. Doar că mi-e foarte greu. Nu este a mea! Dacă ar fi fost, nu aş fi avut nicio problemă să mă descotorosesc de ea. Dar e a EI, a fost a ei, a lui Gabi. Unul din multele lucruri pe care le-am "împrumutat definitiv" de la ea. Căci aşa fac surorile mai mici, împrumută de la cele mai mari: haine, pantofi, cercei, uneori şi rujul. Iar surorile mari le ceartă câteodată pe ele, cele mici, le ocărăsc, dar le lasă să le împrumute în continuare lucrurile, pentru că ele sunt mai mici...
Mihaela Gabriela Lascu-Ceapo
Dacă ar mai fi trăit, poate aş fi dat cu mai multă uşurinţă haina albastră. E doar o cârpă, aş fi zis. Şi aşa ar fi şi fost. Acum, însă, nu mai poate fi doar o cârpă. E ceva, unul dintre puţinele lucruri palpabile pe care le mai am de la ea. Alături de cerceii albaştri, mari, pe care nu-i voi purta niciodată, pentru că ei îi plăceau cerceii mari şi mie nu. Ştiu, o să-mi spuneţi că am amintiri, poze. Dar amintirile mă ustură prea tare, chiar dacă a trecut deja un deceniu, iar pozele nu le pot privi fără mare greutate. Îmi rămâne atingerea, doar că atingerea nu mai e posibilă aşa cum mi-aş dori eu. Am o haină albastră...M-am gândit să o dau. Nu o mai port. E agăţată într-un cui, atunci când  nu e în fundul unui dulap. Oriunde ar fi, ştiu tot timpul unde este. Am o haină albastră pe care m-am gândit să o dau unui om al străzii. Nu voi îmbrăca un copac cu ea şi nici nu-i voi face poză. O voi aşeza frumos aici, la mine în cartier, într-un loc unde vin oameni fără adăpost. Poate va fi un lucru bun, poate va încălzi chiar pentru câteva zile spinarea îngheţată a unui om amărât. În mod paradoxal, nu mă bucură gândul. Mintea îmi spune că aşa ar fi omeneşte, creştineşte. 

Sufletul se încăpăţânează să-mi spună că nu are ce căuta altcineva în haina albastră, în afară de ea şi de mine. 

Am o haină albastră...Probabil că o voi da, chiar dacă mi se rupe sufletul.

*
Astăzi, în drum spre piaţă am lăsat haina albastră în locul unde ştiu că se adună oamenii fără adăpost. Am aşezat-o cu grijă pe margine şi am fugit. M-am oprit, mi-am oprit gândurile, şi am mai aruncat o privire la haina noastră albastră, ternă şi nici aşa de călduroasă. La întoarcere nu mai era acolo. Probabil că fusese luată de cineva care avea nevoie de ea.

Cred că Gabi s-a bucurat.

Mie mi s-a rupt sufletul....

joi, 30 mai 2013

8 ani cât 8 zile

M-am trezit astăzi buimăcită. Buimăceala aia, ameţeala aia, care nu te lasă să-ţi dai seama instantaneu în ce zi a săptămânii eşti. Ştiu că e luna mai, că e pe sfârşite, şi mai ştiu că nu-mi place luna mai pe sfârşite. Încep să mă întreb cu jumătate de gând ce zi e azi şi sper să nu fie 30 mai, dar este. 
Inevitabil, nodul din gât se măreşte, ca o găluşcă pe care am mestecat-o ani şi ani şi care, totuşi, nu vrea să se lasă înghiţită. 
În final, nu am ce face: este 30 mai, ziua în care Gabi a plecat pentru totdeauna. 
8 ani, ca o ceaţă groasă, groasă ca neînţelegerea, ca neacceptarea, ca imposibilitatea resemnării. 
8 ani care par 8 zile. Pentru că furia, frica, groaza de întuneric, teama de uitare nu s-au diminuat, aşa cum ar spune unii că ar fi trebuit să se întâmple... 
Pierderea este singura rană care nu se vindecă niciodată pe deplin, se strânge, se cicatrizează, dar doare al naibii de tare la orice atingere sau  aducere aminte. Iar moartea, dispariţia, "plecarea" arde, ustură aşa cum te ustură ochii la încercarea de a privi soarele în faţă.

duminică, 29 mai 2011

Timpul uitării

Dacă există un timp prezent, unul trecut, unul viitor, de ce n-ar exista şi un timp al uitării? Probabil sunt o groază de oameni gata să mă contrazică, spunându-mi că nu e adevărat, că timpul uitării există şi el. E adevărat, nu se învaţă la gramatică, nici măcar nu se învaţă conştient, pur şi simplu este modul în care creierul nostru alege, numai el ştie cum, să treacă într-o "cameră mai dosnică" informaţii de care nu mai avem nevoie la un anumit moment. Nu am să scriu un articolas despre asta: nu mă pricep şi nici nu este scopul meu acum. Acum scriu despre GABI, sora mea, despre amintiri, despre uitări, despre regrete. Mâine se fac şase ani de când..., de când nu mai e si mirarea mea continuă sa rămână la fel cu cea de anul trecut, de acum doi ani.... 
Cum se poate ca cineva sa nu mai fie..? 
Nu vreau să aud explicaţii de tipul: moartea este ceva ce ni se întâmplă tuturor, este o trecere spre...altceva, ş.a.m.d. Le cunosc, le-am citit, răs-citit, regândit. Cu toate astea, mirarea mea, dincolo de furie, de neputinţă, rămâne aceeaşi. Oricât de crud ar suna, câteodată aş vrea să am un burete magic cu care să şterg o parte din memoria mea. Ba, mai mult, dacă pentru a şterge toţi anii în care s-a chinuit, toată respingerea socială pe care a trebuit să o suporte, ar trebui să-mi şterg întreaga memorie, câteodată mă gândesc că nu ar fi un preţ prea mare de plătit. Doar că, poate din fericire, un asemenea burete magic nu este la dispoziţia noastră. Nu avem decât opţiunea de a ne raporta într-un fel sau altul la evenimentele din viaţa noastră. Şi asta, se pare că nu-i puţin lucru. 
Doar că, uneori, umbra din sufletele noastre este prea mare, durează prea mult iar singura persoană pe care o credeai când spunea "lasă, o să fie bine" nu mai e.