Sorina, fetiţa cu un căţel alb

Prima dată când am văzut-o pe Sorina era ajutor de asistentă şefă. Stătea pe un scăunel mic, rotund, lângă măsuţa de la intrarea în Secţia de Neurologie Pediatrică de la Spitalul V. Gomoiu. Era exact ca un spiriduş. Ţopăia literalmente. De pe scaun la uşa secţiei care se deschide cu cartelă de acces. La primul ţâr, sărea de pe scaun: „mă duc eu să deschid, doamna Adina!”.

Și tot doamna Adina ne-a făcut cunoştinţă:

„Ea e Sorina, e în clasa a patra şi o să se facă doctoriţă. Are propriul ei caiet de programări şi chiar parafă (cadoul ei de la medicii de pe secţie)”.

Pe Sorina o ştiam din povestirile Adinei, dar mi-o imaginasem diferit de cum o vedeam atunci, faţă în faţă.

O copilă zâmbăreaţă, foarte inteligentă, de o profunzime care te izbeşte. O profunzime ivită din ani de luptă, de suferinţă. Căci, cam aşa a fost viaţa Sorinei de la puţină vreme de când s-a născut şi până acum, la cei 11 ani.

Diagnosticată cu monucleoză infecţioasă, o suferinţă caracterizată prin faptul că măduva osoasă nu permite o imunitate competentă, viaţa Sorinei a fost altfel decât a celor mai mulți copii de vârsta ei.

Spitalizări dese, tratamente şi intervenţii dureroase, solicitante, epuizante.

Ce m-a impresionat cel mai mult la Sorina?

Altruismul ei!

Sorina și Lucy

O fetiţă cu un căţel alb, pe nume Lucy, părticică esenţială a universului ei, Sorina m-a rugat să-i desenez o cană.

- „Să o aibă pe ea pe Lucy, doamna Ana”, mi-a zis.

Cele mai multe dintre persoanele care-mi cer să le desenez o cană sunt adulţi. Vor o cană pentru ei sau pentru cineva drag.

Sorina este primul copil care m-a rugat să-i fac o cană. 

Doar că nu pentru ea. 

Pentru tatăl ei!

„O să fie ziua lui şi vreau să-i fac cadou o cană cu mine şi cu Lucy”, mi-a spus Sorina.

Dacă ar fi să o întrebăm pe Sorina de ce ar avea nevoie, ar răspunde că de mai multe agende pentru programări (ce dacă sunt din anii trecuţi). Şi poate mai multă vreme să se joace cu Lucy, să citească...

Dacă ar fi să-i întrebăm pe medicii care au grijă de Sorina şi de mulţi alţi copii ca ea de ce ar avea nevoie, probabil ne-ar spune că ar avea nevoie de mai multe resurse financiare pentru a acoperi investigaţii medicale foarte costisitoare şi care nu sunt decontate decât parţial prin sistemul asigurărilor de sănătate.

Nu o să vă îndemn să ajutăm pe Sorina invocând cuvinte pe care le auzim atât de des: „să-i dăm o şansă la viaţă”, „să o ajutăm să-şi îndeplinească visul”. Sunt adevărate, dar eu nu reuşesc să le lipesc de imaginea pe care Sorina o are în mintea mea.

Pot însă să vă îndemn să-i fim alături în lupta ei, pe care o duce cu o profunzime şi o maturitate pe care le regăsim rar şi la oamenii mari.

Cum putem să facem asta concret?

Contribuind la alimentarea fondurilor Asociaţiei Neurocare prin donaţii sau prin direcţionarea celor 2% din impozitul anual.

Durează câteva zeci de secunde să completăm formularul care se găseşte aici. 

Doar la un click distanță 

http://neurocare.ro/Formular230_2016_Neurocare.pdf

Un lucru atât de mărunt pentru noi, dar infinit important pentru Sorina, fetiţa cu un căţel alb.

Ana-Maria Cătănuş

Voluntar Neurocare

Oameni care fac diferenţa

Aseară, după o zi de muncă fără succese notabile, am decis că e nevoie de o pauză. De citit eram sătulă. De colorat căni nu aveam chef. Ce aveam la îndemână? Să mă uit la televizor sau să umblu brambura pe net căutând ceva important (sigur că da!!!). Din fericire, am ales altceva: am mers la Maratonul de sănătate organizat de Secom. Văzusesm cu câteva ore înainte pe FB (normal, FB!) anunţul şi aveam două motive să mă duc. Primul, să o văd pe prietena mea Adina (avem un talent fantastic să ne vedem rar!), al doilea, să o ascult pe doamna doctor Raluca Teleanu vorbind despre Impactul media asupra dezvoltarii neurocognitive a copilului. Da, știu! Era despre copii iar eu nu am. Și, deși am prieteni care au copii, nu mi se pare potrivit să-mi dau tocmai eu cu părerea despre cum îi cresc... Dar chiar și fără copii m-am dus...

M-am dus pentru că știu de la Adina ce persoană specială este doamna doctor. M-am dus pentru că era un prilej să fiu cu oameni pe care-i cunosc și cu alții pe care nu-i cunosc. Și m-am mai dus pentru că și eu sunt un copil (ce-i drept mai mare), care se simte afectat de avalanșa de gadgeturi, de informație, de viteza prea mare cu care se desfășoară totul în mintea și în jurul meu.

Și am fost inspirată să mă duc!

Pentru că două ore m-am simțit bine, am aflat o groază de lucruri pe care nu le știam și pe care le pot împărtăși și părinților interesați, am interacționat emoțional cu cei prezenți acolo și, mai ales, am reușit să înțeleg un pic mai bine ce se întâmplă în propria minte când aleg să-mi spăl creierul citind tot felul de chestii pe facebook sau jucând angry bird, chipurile să mă relaxez...

Prezentarea doamnei doctor nu a fost una împotriva gadgeturilor sau a uitatului la televizor, ci a fost o pledoarie pentru măsură, pentru echilibru. 

Dr. Raluca Teleanu,
sef sectie neurologie pediatrica
Spitalul V. Gomoiu

Lumea în care trăim este într-adevăr aceasta, a internetului, a vitezei, o lume care oferă resurse extraordinare, dar care ne și poate îndepărta de ceilalți și chiar de noi înșine.

Doamna doctor a explicat pe înțelesul tuturor ce se întâmplă în creierul unui copil atunci când este lăsat în neștire să se uite la televizor sau să butoneze un gadget, atunci când părinții nu comunică suficient cu ei, nu petrec timp, nu se joacă, nu ies în natură. Iar ce am înțeles eu este că făcând dintr-un ecran companionul copiilor poate avea consecințe nefaste: de la întârzierea vorbirii până la acumularea unor probleme emoționale, înstrăinare, incapacitate de relaționare sau integrare. Ultimele cred sunt valabile și pentru adulți.

Așa că ieri am mai înțeles o dată în plus (căci, da, repetiția e mama învățăturii!) că putem învăța o mulțime de lucruri uitându-ne la un ecran, dar niciodată gama de experiențe, de senzații, de trăiri nu va fi egală cu cele pe care le căpătăm interacționând cu cei din jurul nostru. Oferind și primind.