Drumul...

Iulianei C.

Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare. 

Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.

Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.

Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.

Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.

„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”

Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza

Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.

Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.

Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri. 

Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.

Ne anesteziem!

Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar. 

Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.

Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.

Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"

"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".

Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.

Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.

Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.

Trebuie să găsim soluții! Rapid!

Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.

Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.

Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum

Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.

Nu apare pe GPS. 

Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun-
satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/

Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!

Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?

Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.

Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.

Mulţumeşti şi porneşti.

Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.

N-ai încotro şi porneşti la drum.

Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.

Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.

Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe. 

Încet, cu grijă.

Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.

Drumul nu e drept. Mergem  ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă. 

Nu se poate. 

Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.

Călătoria nu e uşoară,  nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".

Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.

E important să nu fii singur.

Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.

Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.

Ce te face fericită?

Acum câteva zile, într-un puternic acces de negativitate, gri (ce, mai, negru de-a binelea), îi expuneam unei prietene nefericirile, tristeţile, golurile mele. 

Multe...

Nu vă imaginaţi că făceam un inventar. 

Nu, nicidecum. 

Le luam una câte una şi le analizam până la sânge, până nu mai rămânea fir de îndoială, până ce negrul devenea negru definitiv.

Şi ea mă asculta, şi mă citea, şi deodată, aşa cu o natureleţe inimaginabilă îmi spune: "da' trei lucruri care te fac fericită poţi să-mi spui"?

Ştiţi cum e momentul în care ceva te loveşte fix în faţă? Eu nu am experimentat, dar cred că aşa se simte.

M-am blocat. Efectiv, m-am blocat!

Ca să câştig timp zic: "să mă gândesc un pic". Şi caut, şi sap în minte, zgândăr cu unghiile mintea, doar doar apar exemplele de fericire.

Mă simt ca la examen când n-am învăţat nimic.

Nu! E mai rău. Nu-mi iese nici improvizaţia.

Pentru că nu mă dumiresc şi pentru că nici nu pot să rămân aşa îi scriu, îi cer detalii, exemple.

Cu aceeaşi naturaleţe mă "loveşte" din nou: "păi, uite, de exemplu, pe mine mă face fericită mirosul de gogoşi"....

Din nou blocaj. Maxim!

Ce mă face fericită? 

Ce, naiba, mă face fericită?

Fireşte că au fost multe momente în care am fost fericită. Doar că acum, din anumite motive, mintea mea este blocată într-un gri spre negru care pare să nu se mai termine şi nu accesează bucuriile, chiar dacă există.

Le trece la şi altele...

Şi azi, după o zi în care m-am îmbăiat serios în acelaşi gri, cineva mi-a trimis o poză. Culmea o poză făcută în mijlocul perioadei gri. Mă uit la ea şi, din nou, culmea, îmi dă o stare de bine. Tocmai ce stabilisem că într-adevăr totul e negru spre gri.

Seamănă cu fericirea. S-ar şi putea să fie un moment de fericire, pe lângă mirosul de pateuri calde, zmeură, miros de mare albastră, de vopseluri şi de atâtea lucruri pe care acum le-am împins într-o debara a creierului meu...

O altă poveste despre anxietate

"Mă trezesc câteodată dimineaţa şi deschid ochii încet, cu teamă. Mă dau jos din pat, tiptil, şi umblu, metaforic, pe vârfuri, doar-doar n-oi trezi golul ăla imens din stomac, făcut dintr-un ghem de gânduri şi de teamă. Mă duc şi-mi pun ibricul pe foc să-mi fac o cafea. Par ok, sunt doar eu cu mine, doar că, în mod paradoxal îmi este teamă. De o parte din mine... Ştiu cum sună, dar, credeţi-mă nu sunt bipolară, n-am personalitate dublă... Sunt doar o persoană care duce cu sine o anxietate foarte mare. Mai pe scurt, îmi e teamă de mintea mea".

O cheamă M. 

În timp ce îmi spune lucrurile astea o privesc cu atenţie, cu nedumerire. Vorbeşte calm, rar, şi câteodată schiţează un zâmbet discret. Este o femeie cu un soi de eleganţă care nu vine din haine scumpe, la modă sau din machiaj, ci din naturaleţea cu care poartă lucruri simple, nepretenţioase. Femeia din faţa mea emană siguranţă, cunoaştere, hotărâre. Iar imaginea pe care o văd eu nu se lipeşte nicidecum cu imaginea clasică despre persoanele anxioase: despletite, indiferente cu aspectul lor, cu unghiile roase, vocea tremurândă şi ochii înroşiţi de plâns. 

Mă mai uit o dată. Şi de data asta văd. Ochii, privirea ei, n-au nicio legătură cu restul. Vocea calmă, tonul clar, zâmbetul discret nu acoperă tristeţea adâncă din ochii ei. 

La rândul ei, mă observă, mă priveşte în ochi şi-mi spune cu aceeaşi voce calmă:

"Din fericire, puţini oameni văd în ochii celuilalt. Asta îmi permite să păstrez aparenţele într-o lume care nu tolerează foarte uşor slăbiciunile, vulnerabilităţile, sensibilităţile, mai ales cele mentale. Chit că, dacă e să ne luăm după statistici oficiale, suntem deja mulţi care împărtăşim acest tip de problemă".

O privesc în continuare... 

Eu ar trebui să preiau frâiele discuţiei, să o întreb, să o îndrum, să-i ofer soluţii...Cumva, nu pare pregătită să mă asculte deocamdată, aşa că o las pe ea să spună. 

Avem timp.

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/327425835382041735/?lp=true

"Ştiu că pare că le ştiu pe toate. S-ar putea să şi ştiu destul de multe lucruri. În anii ăştia de când mă însoţesc conştient cu anxietatea am citit o groază, am consultat psihiatri, psihologi. Am aflat multe despre ea. Îi ştiu mecanismele, ştiu cum funcţionează, câteodată pot să-mi dau seama şi ce o generează. Şi, cu toate astea, mă înspăimântă la fel de tare şi nu e mai puţin chinuitoare".

Poţi să-mi descrii cum e?

"Cum e ce?"

Cum e atunci când eşti în starea asta, ce simţi, cum te simţi, ce gândeşti...

"Ce simt? În primul rând o teamă. E un ghemotoc de teamă în stomac, care creşte, şi tot creşte... Curând nu mai e un ghemotoc, devine o frică teribilă care te cuprinde cu totul, ca şi cum ar fi căpătat braţe care te ţin captiv, te înlănţuie. Fiecare muşchi e întins ca un arc, maxilarele blocate îţi îngheaţă faţa într-o expresie crispată. Valuri de căldură şi gheaţă îţi traversează corpul succesiv. Din când în când, o repriză de plâns zguduie corpul ăsta aproape imobil. E o descătuşare. Ştii, e ca atunci când tai asfaltul cu flexul acela uriaş şi din când în cînd arunci cu apă peste freză, să nu se încingă prea tare..."

Fac ochii mari. Nu pare genul care să ştie chestii d-astea cu freze şi asfalt...

Râde.

"Era o figură de stil. Pur şi simplu voiam să te fac să înţelegi cum este în interior."

Şi te ajută să plângi, te simţi mai bine după aceea? Eliberată, liniştită?

"Nu! Este doar o pauză. Ca aia de răcire, ca şi când creierul şi trupul meu, ambele epuizate, au nevoie neapărat de o supapă. După care o ia de la capăt".

Şi tu ce faci în situaţia asta?

"Mă lupt. Mă lupt cu avalanşa de gânduri catastrofale despre situaţii care n-au legătură cu realitatea imediată. Mă lupt cu gânduri despre situaţii care ar putea sau nu să se întâmple în viitorul apropiat. Poate nu se vor întâmpla niciodată. Încerc să gândesc raţional, să-mi dau seama de distorsiunile din mintea mea. Fac scheme, disputări şi tot ce am învăţat în toţi anii ăştia. 

Şi? Funcţionează?

"Nu imediat şi, în niciun caz în ritmul în care mi-aş dori eu. 

Odată aflată în vâltoarea unui episod anxios nu reuşesc să mă smulg de acolo. Pentru că nu mai e doar frica. Şi-a chemat deja amicii cei mai buni: vinovăţia şi autodevalorizarea. Toate lucrurile pentru care m-am simţit vinovată că nu le-am făcut sau nu le-am făcut la un anumit moment, eşecurile, greşelile vin şi adaugă o greutate suplimentară pe umerii mei deja căzuţi. 

Mai mult, din off se aude o voce care tot spune: nu eşti în stare să depăşeşti situaţia asta, eşti anormală, faci ce faci şi tot ajungi aici...., eşti incapabilă..., nu valorezi nimic...

Ştii, chestia asta cu anxietatea, să-i spunem patologică, e cam aşa: imaginează-ţi că ai un buton de panică, aşa ca la bancă. El e făcut ca să fie acţionat doar în situaţii de pericol real. În cazul anxietăţii generalizate, instalate, e ca şi cum cineva ţine apăsat tot timpul butonul ăla, chiar dacă niciun pericol real nu se prefigurează la orizont".

Şi cine crezi tu că ţine butonul ăla apăsat aşa aiurea?

"Mintea mea. Şiu că ea este, că ea generează gândurile astea. Mintea mea antrenată de mediu, de experienţele de viaţă să gândească aşa".

Pare că ai o bună parte din explicaţii, din răspunsuri. Şi, cu toate astea, eşti aici, stăm faţă în faţă.

"Poate pentru că nu pentru explicaţii sunt aici." 

Dar pentru ce?

"Mă gândeam că după ani de exersat tehnici, scheme, e nevoie să învăţ ceva ce nu am reuşit să învăţ până acum."

?

"Să accept ceea ce se întâmplă, ce mi se întâmplă. Să accept că pot avea controlul doar asupra unei părţi foarte mici din viaţa mea... Poate să învăţ să mă iert, să mă consolez, să nu mă mai port cu mine aşa cum nu m-aş purta nici cu cel mai rău duşman... Pare enorm, nu-i aşa?"

Doar pare, crede-mă. 

De când vrei să începem? 

De mâine?

"Nu. Hai de acum."

Şi spune-mi: "ce a fost de bine"?

Pentru nişte ani, întrebarea pe care o anume Irină mi-o punea aproape în fiecare săptămână mă făcea să mă zburlesc. 

Cu cât aşteptam mai cu interes şi nerăbdare întâlnirile noastre, cu atât mă bloca întrebarea care, cum necum, îşi făcea întotdeauna loc la începutul discuţiei noastre.

Mă simţeam realmente ca la şcoală, cam ca la ora de matematică (asta a fost maximum de horror pentru mine!). 

Scotoceam în notiţe să descopăr naiba ceva ce a fost de bine şi care să mă scape din chingile lui "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?".

La început, încercam să o fentez, să mă eschivez şi să spun: da, da, dar să vezi ce chestie nasoală am păţit, ce lucru îngrozitor, enervant....

Nu mergea. 

"Cerberul" cu chip angelic de Irină mă privea îngăduitor şi-mi spunea invariabil: 

Ajungem imediat la asta, dar spune-mi, te rog, aşa pe scurt, ce-a fost de bine. Nu se poate să nu fi fost nimic de bine.

Mă schimonoseam, aşa pe interior, şi începeam să scotocesc pe sub maldărul deja pregătit de chestii super nasoale care credeam eu că mi se întâmplaseră, doar-doar oi găsi ceva de bine. Numai să scap.

Normal, că până la urmă găseam ceva...

După un timp, am început să-mi scriu în agendă lucrurile bune care mi se întâmplau sau pe care le făceam. Doar să nu le uit şi la momentul întrebării să mă prezint ca o elevă bine pregătită.

La un moment dat, nu ştiu exact cât a durat până atunci, nu le-am mai scris. 

Le ştiam pe de rost. 

Erau puse pe picior de egalitate cu lucrurile "mai puţin de bine", pe locul pe care ar fi trebuit să şadă de la început.

Sesiunile de "spune-mi ce a fost de bine", mi-au creat obiceiul de a privi în egală măsură cele două părţi ale paharului. Şi să constant că nu era niciodată pe deplin gol, aşa cum eram convinsă.

Iar obiceiul exersat a devenit reflex.

Un reflex foarte folositor atunci când te simţi sau chiar eşti copleşit de lucruri care te epuizează, care te sufocă sau care te înspăimântă.

În perioade din astea, când simt că mă despart doar câţiva milimetri de prăpastia, fie ea şi doar imaginară, mă opresc brusc, mă întreb şi-mi spun: "ce-a fost de bine? Nu se poate să nu fi fost chiar nimic de bine!".

Nu mă mai văd cu Irina de mult, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor să mă întrebe: "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?"

Am sădit răbdare

E martie. Din nou. 

E primăvară. Din nou.

Mă bucură şi mă sperie în egală măsură. Altă primăvară care trece peste mine, prin mine. Mă scutur de gânduri, de frustrări, de nostalgii. E totuşi o primăvară în care sunt aici, o văd, o simt. 

Înseamnă un an în plus, dar este un an câştigat.

Anul trecut, aproximativ pe vremea asta, mă minunam de ghioceii plantaţi de mine, la întâmplare, într-un pământ total neprietenos. Mă minunam că au răsărit, că din mâinile mele, din pământul amestecat cu ciment, din ploaie şi din zăpadă s-au iscat nişte ghiocei.

Doamne, ce bucurie! Scurtă, de moment, dar ce bucurie.

Anul ăsta, i-am urmărit. Am vrut să fiu de faţă zi de zi la ivirea lor. Aşa că, de cum a părut că zăpada începe să cedeze în faţa razelor timide ale domnului Soare, i-am vizitat constant. Mi-am făcut de lucru, numai să am motiv să trec pe lângă ei. I-am zărit făcându-şi loc prin zăpada devenită maronie, căutând lumina, scuturându-se de pământ şi înălţându-se. Mi s-a strâns inima la gândul că o să mi-i rupă careva, dar m-am liniştit gândindu-mă că şi dacă va fi aşa vor răsări din nou la anul. Iar eu, sper, voi fi acolo să-i întâmpin.

Sădesc, încerc de câţiva ani să sădesc, diverse lucruri.

Uneori, sunt flori. În pământ. 

Alteori, bucurie, bunătate, încredere. În sufletele unor oameni.

Uneori, înfloresc. 

Toate aceste lucruri. 

Doar că nu imediat. Nu se poate imediat. Chiar dacă modul în care trăim ne spune că trebuie imediat, acum, există lucruri care cer timp.

Probabil aşa este firesc pentru a ne bucura pe deplin de ele, pentru a fi conştienţi de cât de importante sunt, de cât de norocoşi suntem.

Nu mi-a spus nimeni direct, dar am învăţat singură că lucrurile cu adevărat valoroase, trainice, se obţin în timp, cu efort, cu strădanie, cu dăruire.

La acestea renunţăm cu greu, suferim groaznic când le pierdem. Pentru că în ele am investit sădit timp, timp din viaţa noastră, suflet şi răbdare.

Şi, răbdarea se învaţă. În timp, cu greu. Şi ce profesor mai bun decât natura? Trebuie doar să o priveşti şi să încerci să accepţi că oricât de mult ţi-ai dori ceva, oricât de mult ai avea nevoie de ceva, n-o să se întâmple până când nu va fi momentul, timpul...

Şi, nu, în ciuda marketingului agresiv, nu putem întotdeauna să creăm noi momentul... 

Trebuie să fie momentul potrivit.

Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 

Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...

Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...

Dar nu. 

Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.

Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.

Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău. 

Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.

Mintea dă din cap că nu încă. 

În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.

Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.

Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.

Sursa foto: http://toft.tk/time/

Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred că trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.

În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 

Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.

Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.

Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/

Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.

Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.

Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.
......................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...

Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 

Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 

Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.

Care este soluţia?

Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 

Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 

Se întâmplă tuturor!

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

............................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.

Foto:Ana Cătănuş

Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 

Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 

Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.

Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Drumul către fericire

Foto: Ana Cătănuş

Ador să merg pe jos. În Bucureşti sau în orice alt oraş aş fi. Şi asta nu pentru că aş avea vreo genă de sportivă ori de maratonistă, au contraire!, ci pentru că îmi place să văd, să privesc îndeaproape clădirile, lucrurile, străzile şi, uneori, oamenii. Este adevărat că în Bucureşti iau la picior vechea zonă. Nu cumva să înţelegeţi că este vorba despre Centrul Vechi, pentru că nu ar fi tehnic posibil. Nu sunt decât terase îngrămădite, trebuie să mergi cu mare atenţie, astfel încât să nu te împiedici de picioarele vreunui amator de Cuba libre! Muzica urlă, la fel şi consumatorii, la concurenţă, fireşte. Prea mult vacarm! Este la fel de adevărat că dacă te trezeşti cu noaptea în cap, chiar şi în Centrul vechi poţi să te bucuri de câte un colţişor. Însă când spun zona veche mă refer la casele din zona Hala Traian, uşor în sus spre Foişorul de Foc, străduţele de la Rosetti, câte un pic din Cotroceni, 11 iunie....

Mersul pe jos şi implicit "culesul" imaginilor, stărilor, este, cred, unul dintre puţinele lucruri care mă relaxează cu adevărat. De multe ori îmi iau aparatul de fotografiat şi fac poze tuturor acelor lucruri care îmi spun ceva. Fie că este o clădire, un fragment din ea, fie că este vorba despre mesaje scrijelite pe un perete. Ce îmi place la ultimele este că aproape instantaneu mă fac să gândesc, să zâmbesc sau să construiesc în mintea mea câte o poveste. O poveste ivită dintr-un mesaj sau, alteori, din mai multe mesaje scrijelite de mâini anonime pe te mai miri unde.

Aşa este cazul şi mesajului de mai sus, scris pe cheiul Dâmboviţei. Aşadar, încotro este drumul către fericire? 

Până la urmă, este o întrebare pe care, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, ne-o punem toţi. Toţi căutăm fericirea, indiferent de ce înţelegem prin ea: familie, bani carieră, prestigiu. Sigur, de cele mai multe ori o numim altfel: satisfacţie, împlinire... Evităm să-i spunem direct fericire. Poate pentru că la nivel raţional cuvântul "fericire" este destinat (pus deoparte pentru) unor evenimente care sunt sau pe care le-am dori extraordinare. 
Este ca şi cum fericirea ar fi o resursă preţioasă şi epuizabilă. De asta trebuie drămuită, chiar şi atunci când vorbim despre ea.
Acum, care este drumul către fericire? Ce reţetă magică stă în spatele ei? Nu aş putea să vă spun. Cunosc oameni care par fericiţi şi alţii care par teribil de nefericiţi. Spun par pentru nu am de unde să ştiu exact cum stau lucrurile. Uneori, nemulţumiţi/nefericiţi cu propriile vieţi, ne uităm în jur şi avem senzaţia că ceilalţi au tot ceea ce ne lipseşte nouă: sunt mai iubiţi, mai senini, mai de succes, au familii mai frumoase, mai armonioase. Cred că până la urmă este doar o chestiune de percepţie, percepţie distorsionată de nişte aşteptări din ce în ce mai mari.
Chiar şi o candidată la nefericire, aşa ca mine, îşi poate da seama, raţional, că, de fapt, trăim mai multe clipe fericite decât am crede. Doar că nu le mai identificăm ca atare. Privind în zare după fericirea absolută şi perpetuă, nu mai găsim resurse pentru a ne bucura de fericirile mici, uneori minuscule, dar cotidiene.
Personal, prefer să cred că nu există un drum la capătul căruia se găseşte fericirea, ci, mai degrabă, că drumul fiecăruia dintre noi este presărat cu particule de fericire. Dacă am fi suficient de atenţi încât să le vedem şi să le luăm cu noi, probabil că la finele călătoriei nu am ajunge cu mâinile goale. 
  

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru, doar ca în ultima vreme prea multe lucruri triste l-au brăzdat. Oameni de la care mi-am luat rămas bun pentru totdeauna, situaţii neplăcute, prea multe gânduri si uneori prea negre. De asta mi-a fost greu şi încă îmi este să mă adun, să scotocesc înauntrul meu şi scot la suprafaţă lucruri bune şi frumoase. Poate chiar îndărătnicia de a găsi neapărat astfel de lucruri nu mă lasă să scriu. Cuvintele nu se leagă, ideile nici atât, nici tristeţea nu mai e ce a fost: o stare de melancolie, dar cu tuşe de speranţă. Este goală, incoloră şi fără orizont. Aşa că până o să reuşesc să o "dovedesc", o să o las acolo într-un colţ, poate, poate s-o plictisi şi o pleca de bunăvoie.

Pe curând.

Fericirea celuilalt

Vi s-a întâmplat vreodată să priviţi cu jind înspre fericirea celorlalţi? Prieteni, amici... Nu cu invidie, ci cu un soi de neîmplinire, ca şi cum aţi spune: dacă aş fi şi eu aşa fericit ca X sau Y... Ce extraordinară ar fi viaţa mea!

 Cred că asta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi sunt "programaţi" sau mai corect zis se "autoprogramează" în a identifica sursele de fericire ale celorlalţi şi a neglija aproape cu totul sursele personale.

Privind la fericirea, până la urmă aparentă a celorlalţi, ne dezgolim lipsurile sau ceea ce percepem ca fiind lipsurile noastre şi oftăm adânc a ne-fericire...

Pentru că indiferent de ce am avea, nu putem avea totul, întotdeauna rămâne ceva.

Am carieră, am o situaţie excelentă, dar sunt tot timpul stresat. Jinduiesc la liniştea celuilalt, chiar dacă celuilalt îi lipsesc multe alte lucruri...

The grass is greener on the other side of the fence, spun americanii....

Ciudat e că dacă brusc ne-am trezi de cealaltă parte a gardului, asta nu ne-ar face nici mai fericiţi, nici mai împliniţi, pentru că, ghici ce, plasaţi de o parte a gardului avem vedere clară spre cealaltă parte.... şi goana după fericire începe din nou.

Cei mai fericiţi oameni sunt cei care privesc în jur doar pentru a învăţa, a se îmbogăţi ca trăire, nu pentru a-şi compara gradul de fericire cu al celorlaţi. Ştiu, sună banal, însă aşa este. Aceştia sunt oamenii cei mai liniştiţi, cei mai împăcaţi cu ei însuşi.

Pentru că până la urmă nicio viaţă nu seamănă cu alta şi nici nu s-a inventat un tipar unic pentru fericire. Şi atunci la ce bun să privim cu jind la fericirea celuilalt...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Iubirea şi cele 1000 de chipuri ale sale

Are oare iubirea 1000 de chipuri? Nu ştiu, nu am avut niciodată curiozitatea să le număr. E posibil să aibă mai multe, aşa cum e la fel de posibil să aibă mai puţine. Depinde de cine le numără! 

"Iubirea cuvânt", "iubirea atingere", "iubirea privire", "iubirea zâmbet" şi atâtea alte "iubiri". 

Iubiri pasagere, iubiri pentru totdeauna, iubiri de o vară... Nu contează că iubim oameni, animale, lucruri...iubim pur şi simplu. Iubim ciudat, constant, inconstant, chiar şi atunci când urâm de fapt iubim, pentru că ce e ura dacă nu o iubire întoarsă pe dos?

Zilele trecute am citit un studiu despre relaţia pe care mamele o au cu copii lor nou-născuţi. De aici de fapt mi-a venit idea acestui text. Dincolo de acele iţe nevăzute care leagă o mamă de pruncul ei, comunicarea verbală dinspre mamă spre copil este suplinită de "comunicarea prin atingere". Nimic nu linişteşte mai mult un copil decât prezenţa mamei, decât atingerea ei care spune "sunt aici, nu-ţi fie frică".

Şi asta nu e valabil doar pentru perioada primei copilării, când comunicarea verbală este limitată, ci se manifestă de-a lungul întregii vieţi. Atingerea face, de multe ori, mai mult decât 1000 de cuvinte. Nu vi s-a întâmplat să fiţi lângă o rudă în suferinţă, un prieten drag sau chiar o persoană necunoscută şi aflată în nevoie? Ce a avut mai mult efect? Cuvintele, explicaţiile raţionale sau gestul înfiorător de simplu de a-l lua pe celălalt de mână? Firescul atingerii e perceput mai rapid decât un gând bun, pentru că înainte de atinge creierul raţional îl atinge pe cel emoţional, sau, într-o formă mai simplă, ne atinge sufletul.

 Atunci când atingem, mângăiem, dezmierdăm îi spunem celuilat, indiferent de cine sau ce este acela, că îl iubim, că ne pasă, că este o părticică din viaţa noastră, chiar dacă pentru o perioadă limitată de timp. Nimic mai simplu!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Poveste despre o testoasa care exersa nepasarea

A fost odată ca niciodată...

De fapt, povestea noastră nu s-a întâmplat aşa demult, însă de dragul poveştii o sa începem aşa.

Deci, a fost odată ca niciodată...o ţestoasă pe care o chema Sol. Avea, ce-i drept un nume predestinat visării...Sol! Spun asta pentru că, deşi era o broscuţă ţestoasă de oraş, Sol se visa o ţestoasă din aceea de ocean, poposind din când în când pe o plajă însorită şi preferabil pustie. Dar era un vis şi Sol ştia asta foarte bine, mai ales că întotdeauna se găsea căte vreo ţestoasă binevoitoare care să-i dea peste nas, spunându-i ba că e idealistă, naivă, ba că-şi imaginează că trăieşte pe altă lume. La drept vorbind, Sol îşi cam dorea să trăiască în altă lume...

Ceea ce nu v-am spus despre Sol este că era o ţestoasă care voia sa mulţumescă pe toată lumea şi pentru asta se străduia din răsputeri. Tot timpul era plină de solicitudine, zâmbea, chiar dacă nu avea chef, dacă se enerva nu-şi permitea să se manifeste prea zgomotos, ci, mai repede, arbora un aer trist...

Sol era convinsă că dacă se purta aşa, celelalte ţestoase o vor privi ca pe o prietenă, cu înţelegere şi chiar bunăvoinţă.

Ce e şi mai interesant e că Sol nici nu-şi dorea să fie prietenă cu toate ţestoasele pe care le cunoştea. Voia doar să fie acceptată şi pentru asta făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu le supere pe restul ţestoaselor.

Doar că a te plia mereu pe dorinţele, aşteptările celorlalţi, a pune nevoile celorlalţi înaintea propriilor nevoi poate fi păgubos.

Şi aşa, într-o bună zi, după ce se trezi cu greu după o noapte mai mult de nesomn decât de somn, Sol se gândi că a venit timpul să fie un pic mai nepăsătoare. Cine ştie, poate aşa se va simţi mai bine în carapacea ei...

Zis! Cu făcutul a fost mai greu. Pentru că obişnuită să-i pese tot timpul, de absolut orice, să nu-i pese îi venea total peste mână. 

Şi după o viaţă de practicat păsarea (de la a-i păsa am format un cuvânt care nu există în limba română, însă s-ar putea să existe în cea a ţestoaselor), Sol s-a gândit că e timpul să încerce măcar, aşa, din când în când, nepăsarea.

Credeţi că e uşor? Nici gând! E nevoie de concentrare maximă: să nu-i pese că ţestoasa de la etajul trei o salută cu jumătate de gură (poate a greşit Sol cu ceva?), că ţestoasa de la magazin aproape că i-a aruncat restul pe jos, că o amică-ţestoasă, bine intenţionată, fireşte, o tot întreabă când are de gând să aibă şi Sol o familie mai mare, că de, nu mai e chiar aşa tânără...

După încercări şi încercări...unele complet eşuate, însă toate cumplit de obositoare, după strâns din pumni şi zis "Nu ma dau bătută", Sol s-a aşezat pe margine unui lac murdar (aşa sunt lacurile în oraşul lui Sol) şi a început să plângă...

Şi a plâns, a tot plâns, timp în care pe lângă ea treceau alte ţestoase. Unele o priveau cu mirare, altele cu milă, însă niciuna nu s-a oprit să o întrebe dacă putea să o ajute cu ceva.

Asta da lecţie de nepăsare! Voi ajunge şi eu vreodată la o asemenea performanţă, gândi Sol?

Din câte am auzit, Sol a tot încercat (gurile rele spun că şi acum mai încearcă, doar ştiţi că ţestoasele trăiesc un pic mai mult), însă nu a reuşit decât parţial să devină nepăsătoare. 

O ţestoasă care se pare că a întâlnit-o la un  moment dat pe Sol, spunea că nici vorbă de schimbare. Sol e la fel ca înainte. O miorlăită! [Asta e jignirea maximă pentru o ţestoasă!].

Oricum ar sta lucrurile, ramâne totuşi o întrebare: E oare nepăsarea la îndemâna oricui?


© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Un pas si jumatate inainte

Uneori "moştenim" de la apropiaţii nostri structuri de gândire rigide, înţesate de şabloane, prejudecăţi, lucruri care se fac sau care nu se fac, care este drumul corect in viata, cum arata o viata normala, care este traseul... 

Alteori, pe drumul nostru spre desavarsirea ca adulti imprumutam, copiem de la cei din jur reguli, un anumit fel de a fi... 

Pana la un punct este firesc. E ca acel amestec de nisip, scoici, pietricele, alge şi te mai miri ce, pe care îl ia marea, îl "morfoloşte" în măruntaiele sale pentru ca la un moment dat să le arunce înapoi pe mal. Cam asa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cred.

E adevărat, există oameni care cresc de la început drepţi, asemeni unor copaci falnici, alţii cresc haotic poate mai bine zis dezordonat, fără un plan dinainte stabilit, fără cineva care să fie atent tot timpul la ei. Se ridică zi cu zi, se adaptează şi speră la mai bine. Asa, cam ca oţetarii, copăceii ăia care apar unde te aştepţi mai puţin.

Dacă ar fi să continui comparaţia cu copacii, aş spune că nu există copaci buni şi mai puţini buni, judecând după soiul lor. Aşa cum nu există oameni mai buni sau mai puţin buni, judecând tot după soiul lor. Există doar oameni.

Indiferent de cât de bine sau mai puţin bine am pornit la drum, ţine în bună măsură de noi să decidem cum continuăm. La fel cum ţine de noi să descoperim cine suntem, ce anume ne caracterizează, şi să ne acceptăm cu toate lucrurile care ne fac extraordinari. 
© Copyright Anamaria Cătănuş 2011.