Se afișează postările cu eticheta aşteptări. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta aşteptări. Afișați toate postările

luni, 9 iulie 2018

Drumul...


Iulianei C.


Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare. 
Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.
Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.
Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.
Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.
„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”

Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza
Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.
Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.
Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri. 
Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.
Ne anesteziem!
Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar. 
Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.
Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.
Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"
"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".
Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.
Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.
Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.
Trebuie să găsim soluții! Rapid!
Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.
Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.
Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum
Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.
Nu apare pe GPS. 
Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun-
satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/
Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!
Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?
Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.
Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.
Mulţumeşti şi porneşti.
Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.
N-ai încotro şi porneşti la drum.
Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.
Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.
Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe. 
Încet, cu grijă.
Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.
Drumul nu e drept. Mergem  ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă. 
Nu se poate. 
Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.
Călătoria nu e uşoară,  nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".
Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.
E important să nu fii singur.
Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.
Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.

miercuri, 20 septembrie 2017

Ce te face fericită?

Acum câteva zile, într-un puternic acces de negativitate, gri (ce, mai, negru de-a binelea), îi expuneam unei prietene nefericirile, tristeţile, golurile mele. 
Multe...
Nu vă imaginaţi că făceam un inventar. 
Nu, nicidecum. 
Le luam una câte una şi le analizam până la sânge, până nu mai rămânea fir de îndoială, până ce negrul devenea negru definitiv.
Şi ea mă asculta, şi mă citea, şi deodată, aşa cu o natureleţe inimaginabilă îmi spune: "da' trei lucruri care te fac fericită poţi să-mi spui"?
Ştiţi cum e momentul în care ceva te loveşte fix în faţă? Eu nu am experimentat, dar cred că aşa se simte.
M-am blocat. Efectiv, m-am blocat!
Ca să câştig timp zic: "să mă gândesc un pic". Şi caut, şi sap în minte, zgândăr cu unghiile mintea, doar doar apar exemplele de fericire.
Mă simt ca la examen când n-am învăţat nimic.
Nu! E mai rău. Nu-mi iese nici improvizaţia.
Pentru că nu mă dumiresc şi pentru că nici nu pot să rămân aşa îi scriu, îi cer detalii, exemple.
Cu aceeaşi naturaleţe mă "loveşte" din nou: "păi, uite, de exemplu, pe mine mă face fericită mirosul de gogoşi"....
Din nou blocaj. Maxim!
Ce mă face fericită? 
Ce, naiba, mă face fericită?
Fireşte că au fost multe momente în care am fost fericită. Doar că acum, din anumite motive, mintea mea este blocată într-un gri spre negru care pare să nu se mai termine şi nu accesează bucuriile, chiar dacă există.
Le trece la şi altele...
Şi azi, după o zi în care m-am îmbăiat serios în acelaşi gri, cineva mi-a trimis o poză. Culmea o poză făcută în mijlocul perioadei gri. Mă uit la ea şi, din nou, culmea, îmi dă o stare de bine. Tocmai ce stabilisem că într-adevăr totul e negru spre gri.
Seamănă cu fericirea. S-ar şi putea să fie un moment de fericire, pe lângă mirosul de pateuri calde, zmeură, miros de mare albastră, de vopseluri şi de atâtea lucruri pe care acum le-am împins într-o debara a creierului meu...

miercuri, 2 august 2017

O altă poveste despre anxietate

"Mă trezesc câteodată dimineaţa şi deschid ochii încet, cu teamă. Mă dau jos din pat, tiptil, şi umblu, metaforic, pe vârfuri, doar-doar n-oi trezi golul ăla imens din stomac, făcut dintr-un ghem de gânduri şi de teamă. Mă duc şi-mi pun ibricul pe foc să-mi fac o cafea. Par ok, sunt doar eu cu mine, doar că, în mod paradoxal îmi este teamă. De o parte din mine... Ştiu cum sună, dar, credeţi-mă nu sunt bipolară, n-am personalitate dublă... Sunt doar o persoană care duce cu sine o anxietate foarte mare. Mai pe scurt, îmi e teamă de mintea mea".

O cheamă M. 
În timp ce îmi spune lucrurile astea o privesc cu atenţie, cu nedumerire. Vorbeşte calm, rar, şi câteodată schiţează un zâmbet discret. Este o femeie cu un soi de eleganţă care nu vine din haine scumpe, la modă sau din machiaj, ci din naturaleţea cu care poartă lucruri simple, nepretenţioase. Femeia din faţa mea emană siguranţă, cunoaştere, hotărâre. Iar imaginea pe care o văd eu nu se lipeşte nicidecum cu imaginea clasică despre persoanele anxioase: despletite, indiferente cu aspectul lor, cu unghiile roase, vocea tremurândă şi ochii înroşiţi de plâns. 
Mă mai uit o dată. Şi de data asta văd. Ochii, privirea ei, n-au nicio legătură cu restul. Vocea calmă, tonul clar, zâmbetul discret nu acoperă tristeţea adâncă din ochii ei. 
La rândul ei, mă observă, mă priveşte în ochi şi-mi spune cu aceeaşi voce calmă:

"Din fericire, puţini oameni văd în ochii celuilalt. Asta îmi permite să păstrez aparenţele într-o lume care nu tolerează foarte uşor slăbiciunile, vulnerabilităţile, sensibilităţile, mai ales cele mentale. Chit că, dacă e să ne luăm după statistici oficiale, suntem deja mulţi care împărtăşim acest tip de problemă".

O privesc în continuare... 
Eu ar trebui să preiau frâiele discuţiei, să o întreb, să o îndrum, să-i ofer soluţii...Cumva, nu pare pregătită să mă asculte deocamdată, aşa că o las pe ea să spună. 
Avem timp.

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/327425835382041735/?lp=true

"Ştiu că pare că le ştiu pe toate. S-ar putea să şi ştiu destul de multe lucruri. În anii ăştia de când mă însoţesc conştient cu anxietatea am citit o groază, am consultat psihiatri, psihologi. Am aflat multe despre ea. Îi ştiu mecanismele, ştiu cum funcţionează, câteodată pot să-mi dau seama şi ce o generează. Şi, cu toate astea, mă înspăimântă la fel de tare şi nu e mai puţin chinuitoare".

Poţi să-mi descrii cum e?

"Cum e ce?"

Cum e atunci când eşti în starea asta, ce simţi, cum te simţi, ce gândeşti...

"Ce simt? În primul rând o teamă. E un ghemotoc de teamă în stomac, care creşte, şi tot creşte... Curând nu mai e un ghemotoc, devine o frică teribilă care te cuprinde cu totul, ca şi cum ar fi căpătat braţe care te ţin captiv, te înlănţuie. Fiecare muşchi e întins ca un arc, maxilarele blocate îţi îngheaţă faţa într-o expresie crispată. Valuri de căldură şi gheaţă îţi traversează corpul succesiv. Din când în când, o repriză de plâns zguduie corpul ăsta aproape imobil. E o descătuşare. Ştii, e ca atunci când tai asfaltul cu flexul acela uriaş şi din când în cînd arunci cu apă peste freză, să nu se încingă prea tare..."

Fac ochii mari. Nu pare genul care să ştie chestii d-astea cu freze şi asfalt...
Râde.

"Era o figură de stil. Pur şi simplu voiam să te fac să înţelegi cum este în interior."

Şi te ajută să plângi, te simţi mai bine după aceea? Eliberată, liniştită?

"Nu! Este doar o pauză. Ca aia de răcire, ca şi când creierul şi trupul meu, ambele epuizate, au nevoie neapărat de o supapă. După care o ia de la capăt".

Şi tu ce faci în situaţia asta?

"Mă lupt. Mă lupt cu avalanşa de gânduri catastrofale despre situaţii care n-au legătură cu realitatea imediată. Mă lupt cu gânduri despre situaţii care ar putea sau nu să se întâmple în viitorul apropiat. Poate nu se vor întâmpla niciodată. Încerc să gândesc raţional, să-mi dau seama de distorsiunile din mintea mea. Fac scheme, disputări şi tot ce am învăţat în toţi anii ăştia. 

Şi? Funcţionează?

"Nu imediat şi, în niciun caz în ritmul în care mi-aş dori eu. 
Odată aflată în vâltoarea unui episod anxios nu reuşesc să mă smulg de acolo. Pentru că nu mai e doar frica. Şi-a chemat deja amicii cei mai buni: vinovăţia şi autodevalorizarea. Toate lucrurile pentru care m-am simţit vinovată că nu le-am făcut sau nu le-am făcut la un anumit moment, eşecurile, greşelile vin şi adaugă o greutate suplimentară pe umerii mei deja căzuţi. 
Mai mult, din off se aude o voce care tot spune: nu eşti în stare să depăşeşti situaţia asta, eşti anormală, faci ce faci şi tot ajungi aici...., eşti incapabilă..., nu valorezi nimic...
Ştii, chestia asta cu anxietatea, să-i spunem patologică, e cam aşa: imaginează-ţi că ai un buton de panică, aşa ca la bancă. El e făcut ca să fie acţionat doar în situaţii de pericol real. În cazul anxietăţii generalizate, instalate, e ca şi cum cineva ţine apăsat tot timpul butonul ăla, chiar dacă niciun pericol real nu se prefigurează la orizont".

Şi cine crezi tu că ţine butonul ăla apăsat aşa aiurea?

"Mintea mea. Şiu că ea este, că ea generează gândurile astea. Mintea mea antrenată de mediu, de experienţele de viaţă să gândească aşa".

Pare că ai o bună parte din explicaţii, din răspunsuri. Şi, cu toate astea, eşti aici, stăm faţă în faţă.

"Poate pentru că nu pentru explicaţii sunt aici." 

Dar pentru ce?

"Mă gândeam că după ani de exersat tehnici, scheme, e nevoie să învăţ ceva ce nu am reuşit să învăţ până acum."

?

"Să accept ceea ce se întâmplă, ce mi se întâmplă. Să accept că pot avea controlul doar asupra unei părţi foarte mici din viaţa mea... Poate să învăţ să mă iert, să mă consolez, să nu mă mai port cu mine aşa cum nu m-aş purta nici cu cel mai rău duşman... Pare enorm, nu-i aşa?"

Doar pare, crede-mă. 
De când vrei să începem? 
De mâine?

"Nu. Hai de acum."

luni, 19 iunie 2017

Şi spune-mi: "ce a fost de bine"?

Pentru nişte ani, întrebarea pe care o anume Irină mi-o punea aproape în fiecare săptămână mă făcea să mă zburlesc. 
Cu cât aşteptam mai cu interes şi nerăbdare întâlnirile noastre, cu atât mă bloca întrebarea care, cum necum, îşi făcea întotdeauna loc la începutul discuţiei noastre.
Mă simţeam realmente ca la şcoală, cam ca la ora de matematică (asta a fost maximum de horror pentru mine!). 
Scotoceam în notiţe să descopăr naiba ceva ce a fost de bine şi care să mă scape din chingile lui "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?".
La început, încercam să o fentez, să mă eschivez şi să spun: da, da, dar să vezi ce chestie nasoală am păţit, ce lucru îngrozitor, enervant....
Nu mergea. 
"Cerberul" cu chip angelic de Irină mă privea îngăduitor şi-mi spunea invariabil: 
Ajungem imediat la asta, dar spune-mi, te rog, aşa pe scurt, ce-a fost de bine. Nu se poate să nu fi fost nimic de bine.
Mă schimonoseam, aşa pe interior, şi începeam să scotocesc pe sub maldărul deja pregătit de chestii super nasoale care credeam eu că mi se întâmplaseră, doar-doar oi găsi ceva de bine. Numai să scap.
Normal, că până la urmă găseam ceva...
După un timp, am început să-mi scriu în agendă lucrurile bune care mi se întâmplau sau pe care le făceam. Doar să nu le uit şi la momentul întrebării să mă prezint ca o elevă bine pregătită.
La un moment dat, nu ştiu exact cât a durat până atunci, nu le-am mai scris. 
Le ştiam pe de rost. 
Erau puse pe picior de egalitate cu lucrurile "mai puţin de bine", pe locul pe care ar fi trebuit să şadă de la început.
Sesiunile de "spune-mi ce a fost de bine", mi-au creat obiceiul de a privi în egală măsură cele două părţi ale paharului. Şi să constant că nu era niciodată pe deplin gol, aşa cum eram convinsă.
Iar obiceiul exersat a devenit reflex.
Un reflex foarte folositor atunci când te simţi sau chiar eşti copleşit de lucruri care te epuizează, care te sufocă sau care te înspăimântă.
În perioade din astea, când simt că mă despart doar câţiva milimetri de prăpastia, fie ea şi doar imaginară, mă opresc brusc, mă întreb şi-mi spun: "ce-a fost de bine? Nu se poate să nu fi fost chiar nimic de bine!".
Nu mă mai văd cu Irina de mult, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor să mă întrebe: "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?"

miercuri, 1 martie 2017

Am sădit răbdare

E martie. Din nou. 
E primăvară. Din nou.
Mă bucură şi mă sperie în egală măsură. Altă primăvară care trece peste mine, prin mine. Mă scutur de gânduri, de frustrări, de nostalgii. E totuşi o primăvară în care sunt aici, o văd, o simt. 
Înseamnă un an în plus, dar este un an câştigat.
Anul trecut, aproximativ pe vremea asta, mă minunam de ghioceii plantaţi de mine, la întâmplare, într-un pământ total neprietenos. Mă minunam că au răsărit, că din mâinile mele, din pământul amestecat cu ciment, din ploaie şi din zăpadă s-au iscat nişte ghiocei.
Doamne, ce bucurie! Scurtă, de moment, dar ce bucurie.
Anul ăsta, i-am urmărit. Am vrut să fiu de faţă zi de zi la ivirea lor. Aşa că, de cum a părut că zăpada începe să cedeze în faţa razelor timide ale domnului Soare, i-am vizitat constant. Mi-am făcut de lucru, numai să am motiv să trec pe lângă ei. I-am zărit făcându-şi loc prin zăpada devenită maronie, căutând lumina, scuturându-se de pământ şi înălţându-se. Mi s-a strâns inima la gândul că o să mi-i rupă careva, dar m-am liniştit gândindu-mă că şi dacă va fi aşa vor răsări din nou la anul. Iar eu, sper, voi fi acolo să-i întâmpin.
Sădesc, încerc de câţiva ani să sădesc, diverse lucruri.
Uneori, sunt flori. În pământ. 
Alteori, bucurie, bunătate, încredere. În sufletele unor oameni.
Uneori, înfloresc. 
Toate aceste lucruri. 
Doar că nu imediat. Nu se poate imediat. Chiar dacă modul în care trăim ne spune că trebuie imediat, acum, există lucruri care cer timp.
Probabil aşa este firesc pentru a ne bucura pe deplin de ele, pentru a fi conştienţi de cât de importante sunt, de cât de norocoşi suntem.
Nu mi-a spus nimeni direct, dar am învăţat singură că lucrurile cu adevărat valoroase, trainice, se obţin în timp, cu efort, cu strădanie, cu dăruire.
La acestea renunţăm cu greu, suferim groaznic când le pierdem. Pentru că în ele am investit sădit timp, timp din viaţa noastră, suflet şi răbdare.
Şi, răbdarea se învaţă. În timp, cu greu. Şi ce profesor mai bun decât natura? Trebuie doar să o priveşti şi să încerci să accepţi că oricât de mult ţi-ai dori ceva, oricât de mult ai avea nevoie de ceva, n-o să se întâmple până când nu va fi momentul, timpul...
Şi, nu, în ciuda marketingului agresiv, nu putem întotdeauna să creăm noi momentul... 
Trebuie să fie momentul potrivit.

joi, 26 ianuarie 2017

Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 
Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...
Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...
Dar nu. 
Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.
Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.
Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău
Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.
Mintea dă din cap că nu încă. 
În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.
Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.
Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.
Sursa foto: http://toft.tk/time/
Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.

sâmbătă, 7 martie 2015

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.
În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 
Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.
Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.
Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/
Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.
Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.
Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.

"- Deci pe unde? Stânga sau dreapta? Stânga!"
O luă pe nişte străduţe întortocheate, urmărind cu ochi iscoditori orice semn care ar fi putut să-i îndrepte paşii spre minunata licoare.
După o perioadă, ajunse într-o piaţă imensă ticsită de oameni. Negustori, artişti sau simpli gură-cască făceau ca piaţa să fie un furnicar în continuă mişcare. Năucită de vuiet şi de aglomeraţie, fata se trase mai la margine. De acolo, putea distinge clar o grămăjoară de oameni în jurul a ceva, nu era clar ce anume. Din locul unde se afla fata era imposibil de văzut. Aşa că îşi făcu loc prin mulţime şi înălţată pe vârfuri se strădui să vadă despre ce era vorba. 
Foto: Ana Cătănuş ©2015
Un artist picta cu o viteză neobişnuită ceva. Înmuia pensulele în borcănele colorate, trăgeau tuşe rapid pe hârtie, sufla ca să se usuce şi o lua de la capăt. Încet încet o mare roşie prindea contur. O mare nesfârşită de maci. Fata privea fascinată. Grămada de oameni se mişca, se schimba, numai ea rămânea nemişcată, privind cum, mac după mac, marea cea roşie acoperea totul.
Şi, deodată, ceva neaşteptat se întâmplă: pictorul se ridică brusc, luă ceva de pe masă, se îndreptă spre fată, îi luă mâna şi-i aşeză în palmă un mac.

"- Ia-l, e pentru tine, spuse pictorul."
După care, fără alt cuvânt se aşeză la masă şi îşi reluă munca.
Fata luă macul şi îl întoarse pe toate părţile.

"- Să fie oare un simplu mac sau mai mult? Să fie oare un semn? Licoarea fermecată era aproape iar macul asta îi spunea?
-Cu siguranţă aşa este!, gândi fata.
N-am timp de pierdut! Mai departe, deci! Dar pe unde?"

Închise ochii şi se gândi:

"- Licoarea fermecată este a mea, iar paşii mă vor duce cu siguranţă spre ea ."

Simţi răcoarea vântului de toamnă, mirosul frunzelor îngălbenite gata să lase copacii dezgoliţi în faţa iernii. Din depărtare vântul aducea fărâme din acordurile unei muzici nemaiauzite. Fata deschise ochii: într-acolo trebuia să meargă! Şi o luă din nou pe străduţe, încordându-şi toate simţurile, încercând să se apropie cât mai repede de locul de unde izvora minunata muzică.
Merse preţ de câteva zeci de minute fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, fără măcar să-şi umezească buzele cu o picătură de apă. Merse de-a lungul unui curs de apă, până ce simţi că se apropie de locul de unde se auzea muzica.
La câţiva paşi în faţa ei se deschidea un pod un pic ciudat, care pe cât era de mic, pe atât era de ticsit cu prăvălii. Dar nu orice fel de prăvălii, ci locuri care adăposteau operele celor mai iscusiţi bijutieri din Oraşul Albastru.
Fascinată de strălucirea preţioaselor obiecte, fata zăbovi la fiecare prăvălie în parte. Fire de aur, pietricele colorate, bijuterii lucrate parca de mâini neomeneşti păreau că-i fură minţile. Raţiunea care-i mai rămăsese îi striga din răsputeri: "eşti aici pentru licoarea fermecată, nu mai pierde vremea, hai mai departe"! Dar glasul înţelept era prea slab pentru a ţine piept minunăţiilor strălucitoare.
Ca într-o transă, fata trecea pe lângă fiecare prăvălie, cerceta cu atenţie şi pleca mai departe. Părea că ar fi căutat ceva anume, dar ce oare?
Foto: Ana Cătănuş
Şi deodată, fata se opri în faţa unei planşe imense, plină cu bijuterii. De data asta nu mai cerceta fiecare obiect în parte, ci rămase cu privirea fixată într-un loc. Nici nu-l auzi pe vânzătorul care o îmbia să încerce ceva. Ochii lipiţi de un obiect mic nu vedeau altceva. Ca prin vis simţi cum cineva îi luă mâna şi îi aşeză în căuşul palmei un fluture mic, albastru.
Atât îi spuse negustorul: "ia-l, e pentru tine!", şi, rapid, îşi îndreptă atenţia către ceilalţi muşterii. 
Fata zâmbi: "asta era! un alt semn. Deci sunt aproape de licoarea fermecată". Şi zicând asta porni din nou la drum.
Mergea pe străduţe înguste, care dădeau una într-alta, cu ochii pe sus, căutând un semn, ceva care să-i spună că pe acolo era drumul către licoarea fermecată.
Şi merse, tot merse, până când picioarele începură să i se împleticească şi gândurile la fel.
Obosită se aşeză pe o bordură de piatră. Îşi ţinea capul în mâini şi privirea pironită în caldarâm.

"- Nu am să renunţ!, Nu am cum! Nu pot trăi fără licoarea fermecată!"

Îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Se străduia din răsputeri să nu plângă, dar era în zadar. Lacrimile-i şiroiau pe obraz...
Stătu un timp. Nimeni nu ar putea spune cât. Suficient cât să-şi adune ultimele fărâme de speranţă şi curaj. Trase aer adânc în piept şi îşi ridică privirea. Drept în faţa ei era o tăblie mare, îmbătrânită de vreme, care se bălăngănea sub puterea vântului. Nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi o dată şi încă o dată. Aici să fie? Literele scorojite spuneau că da. Scria clar: ANNA. 
- Aici era! Am ajuns! Aici trebuie să fie!
Foto: Ana Cătănuş
Şi spunând asta, fata se năpusti pe uşiţa mică, ascunsă în spatele tăbliei. Se trezi în faţa unui coridor lung şi întunecos. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, iar paşii, până atunci grăbiţi, erau înceţi şi greoi. 
La capătul holului se găsea o altă uşiţă cu geam, din spatele căruia răzbătea o pâlpâire de lumină.
Cu mâna tremurândă, fata apăsă clanţa. Uşa se deschise cu un scârţâit, lăsând să se vadă o cameră mică. La o măsuţă, un bătrânel meşterea ceva.
La auzul zgomotului, bătrânelul îşi ridică ochii şi privi curios la vizitatoarea sa:

"- Bună seara! Cu ce pot să vă ajut?"

Fata părea că nu aude. Doar se uita roată prin cămăruţa mică şi se gândea:

"- N-ar trebui să fie aici licorile fermecate? Dar nu seamănă deloc cu ce mi-am imaginat eu!
În locul unei camere tapetate cu sticluţe care mai de care mai colorate, adăpostind licoarea fermecată, am găsit o cameră sărăcăcioasă. Dar, stai! Poate că aşa trebuie să fie. La cât de preţioasă e licoarea, cine ar ţine-o aşa, la vedere? Sigur e ascunsă pe undeva!"

Dialogul interior fu oprit de un tuşit cu înţeles:

"- Am spus, bună seara! Pot să vă ajut cu ceva?"

Smulsă din vârtejul gândurilor, fata murmură:

"- Mda. Bună seara! Aici este...? De fapt, caut un loc despre care... Nu, nu, caut pe cineva care are o licoare.... "

Şi se opri brusc. Dialogul interior începu din nou:

"- Cum să-i spun ce caut? Poate o crede că sunt nebună! Auzi, licoare fermecată! Pe de altă parte, dacă e aici şi eu o pierd doar pentru că mi-e teamă să întreb? Sigur trebuie să fie aici! Am văzut semnul, scria negru pe alb".

Simţi cum cineva o privea insistent. Era bătrânelul, din ce în ce mai nedumerit.
Trase aer în piept. Asta avea să fie!

"- Ştiţi, începu fata- am făcut un drum foarte lung până la Dvs., în căutarea licorii fermecate."

Bătrânelul făcea ochii din ce în ce mai mari.

"- Licoarea pentru mine. O aveţi, nu-i aşa? Doar scrie pe uşă..."

Bătrânelul privea din ce în ce mai încurcat. Era evident că nu pricepea nimic.

"- Licoarea, continuă fata, o aveţi nu? Spuneţi-mi că da! Licoarea fermecată, cea care să mă ajute să-mi uit tristeţile, să sper mai mult, să văd viaţa în culori vii, să fiu fericită... E aici!  Uitaţi-vă, am urmărit toate semnele. Şi scotocindu-se în buzunar, fata scoase macul, fluturele albastru şi le aşeză pe masă.
- Şi mai este numele, tăblia...Spuneţi-mi că e aici!"

Dintr-odată, păru că bătrânul înţelegea de ce o fată străină de Oraşul Albastru se afla în cămăruţa lui sărăcăcioasă. Zâmbi trist. Nu avea ce să facă decât să-i spună adevărul.
Era rândul lui să tragă aer în piept:

"- Nu ştiu să existe o licoare fermecată, începu bătrânelul. Fireşte, am auzit poveşti când eram tânăr. Poveşti despre o licoare fermecată pe care dacă o bei îţi uiţi tristeţile, trăieşti mai mult şi mai bine, vezi viaţa în culori mai vii. Dar adevărul este că nu am găsit-o. Iar de la un moment dat am încetat să o mai caut. Mi-am dat seama că irosesc ceva mult mai preţios." Şi zicînd asta, deschise mâna şi îi arătă fetei lucrul la care meşterea: un ceas de buzunar, mic, rotund.

Foto: Ana Cătănuş
"- Ce legătură are ceasul ăsta vechi cu ce caut eu?", spuse îmbufnată fata.

"- Nu este vorba despre ceas, ci despre timp", spuse bătrânelul. Şi continuă:
"- Mi-am dat seama că irosesc timpul pe care-l aveam şi am abandonat căutarea, chiar şi gândul la licoarea fermecată".

Fata făcu ochii din ce în ce mai mari. Faţa îi trăda furia, oboseala şi dezamăgirea. Toate deopotrivă.

"- Dar semnul? Numele? Tăblia veche de afară? Ce o să-mi spuneţi despre asta?"

"- Ah, asta? Anna a fost, nu, nu a fost, va fi întotodeauna, soţia mea. A plecat de curând în altă lume. La începutul vieţii noastre împreună mi-am deschis un mic atelier de reparat ceasuri. Şi acum îmi aduc aminte. Parcă a fost ieri. Eram atât de tânăr, iar ea atât de frumoasă!
Îmi aduc aminte când am agăţat tăblia de la intrare. Era nouă, lustruită, strălucitoare. Soţia mea, cocoţată pe vârfuri pe o scară veche de lemn... Se uita la mine cu ochii ei mari şi negri, râzând şi strigând-mi: "nu care cumva să mă laşi să cad"!.
Şi nu am lăsat-o să cadă. E adevărat, ne-am mai împiedicat, ne-am mai împotmolit, dar nu am căzut. Niciodată! "

"- Şi licoarea, întrebă fata? Cu licoarea ce s-a întâmplat?"

"- Cu licoarea? Nimic. Mi-am dat seama că şi dacă ar fi existat licoarea aceea, nu ar fi fost uşor de găsit. Iar căutarea ei m-ar fi costat prea mult timp. Timpul vieţii mele, timpul cu soţia mea, timpul în care să mă bucur, să fac lucruri noi, să cunosc oameni noi. Dacă mi-aş fi dedicat viaţa găsirii licorii şi aş fi găsit-o până la urmă la capătul vieţii, cu preţul a tot ceea ce am avut până acum, la ce mi-ar fi folosit acum să nu mai fiu trist, să sper, să văd viaţa în culori vii?
Am avut o viaţă plină. Am iubit, am făcut o mulţime de lucruri şi asta fără nicio licoare fermecată."

Şi zicând asta bătrânelul închise pumnul, ascuzând în căuşul palmei ceasul mic şi rotund.
Fata îl privea tristă, cu neîncredere. Cu mâna tremurândă adună în grabă de pe măsuţa de lemn macul, fluturele albastru. Se întoarse şi ieşi cu paşi repezi. Tăblia scorojită continua să se bălăngăne în vântul de toamnă.
Poate până la urmă nu exista niciun semn. În orice caz, nu în afara minţii ei.
Se despărţea de Oraşul Albastru fără să fi găsit licoarea magică. Doar gustul amar al înfrângerii.

***

Era o nouă primăvară în Oraşul Morilor de vânt. Peste tot, pâlcuri de flori colorate, zumzet de albine şi tot felul de insecte.
Totul era ca în urmă cu câteva luni. Aproape totul.
Moara de vânt părăginită, pământul ars nu mai erau acolo.
Claude Monet, Lan de lalele în Olanda, 1886
www.claudemonet.gallery.org
Era în schimb o moară de vânt ce părea nouă, strălucitoare sub soarele călduţ de primăvară. Iar în jurul ei, pe pământul altădată sterp, se înălţau lanuri de flori. O fată îşi făcea de lucru în jurul morii de vânt. Ba mai vopsea ceva, ba mai adăuga o jardinieră, ba mai curăţa florile uscate. Când aproape termină, dădu fuga în şopron şi aduse o scară din lemn mai mare ca ea.
Se cocoţă pe ultima treaptă, se înălţă pe vârfuri şi, într-un echilibru mai mult decât fragil, se apucă că bată în cuie o tăblie pe care se putea citi:

La ANNA. 
ESENŢE FERMECATE DIN PETALE COLORATE.



© Copyright Anamaria Cătănuş 2015







marți, 10 septembrie 2013

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...
Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 
Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 
Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.
Care este soluţia?
Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 
Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 
Se întâmplă tuturor!

duminică, 10 februarie 2013

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.
Foto: Ana Cătănuş
Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?
Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.
De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!
Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.
Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.
Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?
Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 
Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 
Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.
Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".
Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.
Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 
Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 
Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 
Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.