Dragul nostru Robin Williams

Mă întristează atunci când aud că actori pe care-i ştiam doar din filme au murit. E un sentiment firesc, de părere de rău, de regret. Un sentiment care durează, de regulă, atât cât durează o ştire. Apoi, revin la problemele mele, cele apropiate existenţei mele sau celor dragi mie. 

Recunosc, sunt o persoană care apreciază mai mult actorii de şcoală veche. Pe o parte din ei nu i-am mai prins în viaţă, alţii erau deja destul de în vârstă şi nu mai jucau. M-am îndrăgostit pe rând de Cary Grant, Gregory Peck şi de ochii de un albastru ireal ai lui Peter O'Toole. Apoi, a venit rândul lui Robert Redford să-mi frângă inima. E firesc. Lumea filmului propune uneori o lume ideală sau ne oferă refugiul/iile de care avem nevoie.

Pe Robin Williams l-am iubit însă altfel. Dacă cei de care am pomenit mai devreme erau "intangibili", pe Robin l-am simţit aproape. Robin era uman, tangibil, cumva puteai să-i atingi sufletul dincolo de ecran. Uneori ne dorim să credem că actorii noştri iubiţi sunt asemeni rolurilor pe care le interpretează. Din nou, este firesc. Dar nu a fost cazul lui Robin Williams. Robin transmitea sensibilitate, fragilitate. Avea un zâmbet minunat, de copil mare, care uneori se transforma într-un zâmbet amar, trist. Aşa cum se pare că a fost o parte din existenţa lui: chinuită de depresie şi de adicţii care pot deriva din ea. 

Robin Williams a fost unul dintre acei oameni frumoşi, care nu apar din nimic, de niciunde. Sunt acei oameni care au structură sufletească aparte. Îmi vine în minte un citat pe care l-am găsit pe o pagină de psihologie şi care descrie din punctul meu de vedere tipul uman pe care-l întruchipa şi Robin Williams:

În traducere, ar suna cam aşa:

"Cei mai frumoşi oameni pe care-i întâlnim sunt cei care au cunoscut înfrângerea, suferinţa, lupta, pierderea şi au reuşit să rămână la suprafaţă. Oamenii aceştia au un mod de a valoriza viaţa, de a o înţelege, care-i face să fie atenţi, să manifeste compasiune şi preocupare profundă pentru ceilalţi."

Ştiţi, de fiecare dată când mă plictiseam de programele idioate de la televizor, aveam o stare proastă, nu aveam chef să fac nimic, spuneam: "hai să caut un film cu Robin Williams. Nu are cum să nu fie bun". La fel, când am citit despre plecare lui dincolo şi despre cum a ales să plece mi-a venit în minte unul din filmele care-mi plac cel mai tare: What dreams may come (O iubire fără sfârşit). Un Robin Williams călătorind în Infern pentru a-şi salva soţia de la chinul veşnic. Cumva, o idee ciudată (a se citi idioată) îmi circula în minte: cum, de ce, un om care lupta cu ardoare într-un film ca să-şi salveze din Iad soţia care se sinucisese alege să-şi ia viaţa. Din fericire, destul de repede mi-am revenit, dându-mi seama cât de ridicol era gândul meu. Nu putem să ştim, nu putem să simţim suferinţele celorlalţi. Cu atât mai puţin putem să (ne) interogăm asupra motivaţiei care a stat în spatele unei alegeri. Căci asta este: o alegere. Moartea este moarte oricum s-ar petrece ea. Şi atât. Doare la fel de tare. Golul este la fel de neacoperit. 

Cred că o perioadă nu mă voi mai putea uita la filme cu Robin Williams. Mă doare să-l ştiu plecat. Apoi, după un timp, nu ştiu cât, mă voi întoarce să-l revăd, să plâng, să râd, să sper alături de dragul nostru Robin Williams.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Învierea

Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".

Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...

Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.

Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:

"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)

Hristos a înviat!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.