Oameni buni

Eşti un om bun, i-am spus!
S-a uitat la mine mirată. Pe buze îi stătea răspunsul care-i venea de cele mai multe ori când îi spuneai ceva frumos despre ea: ei, sunt pe naiba! În schimb, s-a reţinut. A zâmbit şi a spus: "şi tu eşti un om bun".
N-am zis: ei, pe naiba! Eu nu zic aşa. Când presimt că se apropie un compliment, ocolesc situaţia şi dau brusc în autoironie: "normal că sunt! sunt chiar CEA mai bună!"
În schimb, de data asta, mi-am înghiţit autoironia şi i-am spus pentru prima dată: nu, eu sunt un om care face lucruri/fapte bune din când în când. Tu, în schimb, tu eşti un om bun în esenţa ta.
Părea că nu înţelege. Care e diferenţa? Care e relevanţa? De ce e nevoie de categorii?
Spun: nu e nevoie de categorii (ştiu, voi o să spuneţi: păi, cum zici că nu e nevoie? ce faci tu aici, dacă nu categorisiri...).

Nu, chiar nu e nevoie de categorii. Doar aşa, acum, mintea mea a simţit nevoia să dea un nume unei realităţi diferite de a mea - a omului care face fapte bune într-un mod raţional.
Oamenii buni, cei care au o bunătate intrinsecă, acţionează instinctiv, ca un reflex. Dau, oferă, renunţă în favoarea altcuiva fără a-şi face calcule complicate înainte. O fac pentru că aşa sunt ei, aşa simt în primul rând, şi, de abia apoi, pentru că este bine. Uneori, o fac chiar în detrimentul lor.
Nu, nu-i transform pe aceşti oameni în supraoameni, sfinţi... Au momentele lor de egoism, de vanitate, când îi rănesc pe ceilalţi. Căci până la urmă sunt oameni...
Cum recunoşti oamenii buni de cei care fac fapte bune? Unii ar spune că e total irelevant, câtă vreme binele este înfăptuit.
Aşa şi este!
Revenind...
Cum îi recunoşti? Cum îi vezi?

E suficient să stai în preajma lor. Să-i priveşti când fac fapte bune sau nu. Când sunt trişti sau căzuţi la pământ.
Şi dacă o să ai suficientă răbdare şi dacă te pricepi un pic, vei vedea luminiţa de oameni buni pâlpâind în ei.

Enable GingerCannot connect to Ginger Check your internet connection
or reload the browserDisable in this text fieldEditEdit in GingerEdit in Ginger×

Cum să fii Moş Crăciun? Un ghid.

Ştiu, titlul sună aşa ...ca de revista Cosmopolitan, însă faceţi un efort, depăşiţi-l şi citiţi un pic mai departe. Probabil ştiţi până acum că nu-mi plac clişeele: verbale, comportamentale, de niciunele... Încerc să le evit, ba aş putea spune că fug de ele ca "necuratul de tămâie". Nu ţuguiaţi buzele şi nu spuneţi, vă rog, "ha, ha, păi uite că tocmai ai comis-o, asta cu Moşu'"! Până la urmă, nu e vina mea că toată lumea, chiar toatăăă lumea!, l-a "arestat" pe Moşu, l-a "înhămat" şi l-a pus să tragă din greu la sania marketingului (aproape) mondial.

Însă, de data asta, eu nu vă cer să cumpăraţi nimic, ci să intraţi un pic în atmosfera reală a sărbătorilor de Crăciun. Şi cum altfel am putea să facem asta, dacă nu dăruind un pic din ceea ce avem deja.

Aşa că, dacă aveţi pe acasă jucării, jocuri, hăinuţe, gadget-uri bune, însă de care copiii voştri s-au plicitisit şi nu mai vor să le vadă, fiţi generoşi! Nu le lăsaţi să zacă în cutii de la IKEA, debarale, boxe, subsoluri... 

Faceţi o faptă bună şi donaţi-le!

Fiţi generoşi şi învăţaţi-i şi pe copiii voştri să fie la fel.

Sunt o mulţime de copii care s-ar bucura să primească şi să folosească toate aceste lucruri. Printre ei, sunt şi copiii de la secţia de neurologie de la Spitalul Gomoiu din Bucureşti. În cazul în care puteţi să faceţi asta, scrieţi-ne:

Adina Istrate sau Ana Cătănuş

Eu cred că printre voi sunt mulţi Moşi Crăciun, Zâne, Spiriduşi sau Spiriduşe care aşteaptă doar un semn să iasă la iveală. 

Şi ce Crăciun grozav vom avea toţi dacă în Ajun, când facem bradul, împachetăm ultimele cadouri şi ciugulim pe furiş bomboane de pom, ne vom gândi că undeva, poate acasă sau într-un pătuţ de spital, un copil se bucură cu şi din tot sufletul pentru ceva ce a primit de la noi!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.