Feţele tristeţii

Ce de feţe are tristeţea... 

Există tristeţe-durere, venită din suferinţă, din pierdere. Există tristeţe-melancolie, ivită din regret. 

Există tristeţe-iubire, venită din prea multă dragoste, atât de multă că are nevoie de un pic de tristeţe pentru a deveni şi mai adevărata. 

Şi mai există tristeţea-neputinţă. 

Cam asta simt eu acum, zilele astea. Protestele majore care brăzdează societatea noastră de ceva vreme mi-au hrănit tot felul de stări: mirare, înţelegere-neînţelegere, revoltă, dezamăgire şi, acum, tristeţe. 

De ce?

Protestele au scos la iveală ceva extraordinar: capacitatea, aşa de puţin exersată la noi, de a reacţiona în faţa răului, în faţa deciziilor negândite suficient sau prost intenţionate.

Doar că valul acesta de energie a scos la iveală şi altceva: radicalism, intoleranţă, ură pură, pe alocuri.

Oameni pe care credeam/speram că-i cunosc au intrat în acest iureş, lăsând să iasă la iveală comportamente/atitudini/cuvinte dure. 

Ca într-un război, taberele s-au separat categoric, iremediabil: 

Cei care sunt/gândesc/se exprimă ca noi. 

Şi ceilalţi. 

https://ro.pinterest.com/pin/119486196336108932/

Iar ceilalţi sunt duşmanii noştri, nu trebuie toleraţi. Foştii noştri prieteni, cunoscuţi, au devenit adversarii noştri. Doar pentru că nu  ne împărtăşesc ideile, nu ne susţin vizibil sau, pur şi simplu, văd lucrurile altfel.

Radicalismul, lipsa de atenţie faţă de celălalt, de empatie, lipsa de dorinţă/incapacitatea de a asculta/înţelege nu lasă nicio şansă dialogului. Iar astfel de comportamente afectează iremediabil relaţiile.

Mă gândesc, când toate acestea se vor fi terminat, cum o să-i mai privesc pe cei la a căror revărsare de intoleranţă, agresivitate am fost martoră. Şi care acum nu au decât certitudini. 

Nici măcar o umbră de îndoială.

Nu ştiu.

Deocamdată, nu e loc decât pentru tristeţe-neputinţă.
Şi dezamăgire.

Update
Azi, am coborât să curăţ un pic zăpada din faţa blocului. La un moment dat, am văzut-o apropiindu-se pe vecina mea, doamna Ciobănescu. O ştiu de mică, şi, tot de atunci, de câte ori o văd am o strîngere de inimă. A fost învăţătoare. Nu ştiu dacă rea sau bună. Întotdeauna o ţinută dreaptă, cu nişte ochi albaştri pătrunzători. Când eram mică, îmi era frică de ea. Nu ştiu de ce. Niciodată nu am schimbat mai mult de două cuvinte. 
Bună ziua!
Bună ziua!
Ştiam de la mama că a fost fiică de chiaburi şi îi ura pe comunişti. Acum e singură. Soţul i-a murit. Sunt câţiva ani de atunci. Băiatul, singurul copil, le-a murit la treizeci şi ceva de ani într-un accident aviatic.
Azi, s-a oprit lângă mine.
"Bună ziua!"
"Bună ziua, zic".
Îmi fac de lucru cu lopata... şi mă gândesc: "Sigur pleacă".
Dar, nu.
Mă întreabă: ce fac părinţii? Sănătoşi?
Nu ştiu unde bate.
Zic: Bine, aşa ca tinerii pensionari. Aşa le zic ei alor mei, deşi nu mai sunt tineri, iar mama, "tânara pensionară", după 30 de ani de muncă, pensionată de la patronul Adamescu, e fericită ca a mai primit la pensie 30 de lei.Acum are 600 lei. Noroc cu tata. Are grupă. De la şantier.
Îmi zice cu amărăciune şi un pic de teamă.
"Ei, pensionarii ăştia..."
Brusc, îmi trece prin cap că pentru că sunt tânără poate îşi imaginează că gândesc asemeni unora (multora?) din zilele noastre...
Îi spun, zâmbind: "Ei, dacă nu erau pensionarii ăştia, acum nu mai stăteam de vorbă".
Se luminează şi-mi zâmbeşte. 
Parcă nu mai sunt duşmanul.
"Ei, aşa e, dar nu vedeţi"?, îmi spune, "toţi au ce au cu pensionarii, să moară odată, să scape de noi"... "Asta e!".
Sănătate la părinţi!
Şi pleacă.
Îmi iau lopata şi curăţ zăpada.
Sunt tristă, dar cumva am au sentiment de bine. 

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...

Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 

Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 

Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.

Care este soluţia?

Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 

Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 

Se întâmplă tuturor!

Instrumente de scris

Stilouri, pene, peniţe, pixuri, creioane... Le iubesc! Pe toate! Niciodată nu sunt îndeajuns de multe, îndeajuns de colorate, îndeajuns de...

Cred că aş putea să mă numesc colecţionară de instrumente de scris sau mai bine nu. Colecţionarii (în percepţia mea) sunt oamenii care adună lucruri din aceeaşi categorie din pasiune, însă dragostea pentru ele, nevoia de a le proteja îi face să se rezume doar la a le privi, nu a le folosi. De asta, cred, că  nu sunt o colecţionară. Eu le strâng pentru a le folosi. 

Între mine şi pixurile, stilourile, pe scurt condeiele mele există o legătură specială. Ştiu de unde le am, pe fiecare în parte. De fapt, îmi pot aminti cu o precizie aproape înfricoşătoare momentul, contextul, locul din care le-am luat. La fel, oamenii care mi le-au dăruit şi cu ce ocazie. Este şi o modalitate de a ţine, mental, legătura cu toate acele locuri, cu toţi acei oameni. 

Iubesc de-a dreptul, şi credeţi-mă, nu exagerez, să scriu de mână. 
Într-o epocă în care tehnologia face paşi mari în fiecare zi, în care Ipad-ul, Iphone-ul sau Mac-ul au devenit "must have-uri" (asta ca să ne păstrăm în limbajul specific epocii), când comunicarea a devenit mai mult online decât offline (ha!), de ce se încăpăţânează unii să mai scrie de mână?

Să fie oare un refuz al modernităţii? O declaraţie de război sau o sfidare la adresa gadget-urilor? Nicidecum! Nu în cazul meu. Mă pasioneză noul. Chiar dacă nu-mi pot cumpăra cele mai noi gadget-uri, aplicaţii, programe, îmi place să le descopăr, să învăţ să le folosesc... Pentru că îmi place noul şi pentru că e necesar. Lumea în care trăiesc seamănă foarte puţin cu cea în care am crescut, iar adaptarea include şi apelul la noile metode de lucru, comunicare...

Revenind însă la condeiele mele dragi... Ele ascund altceva decât un eventual snobism (cel puţin în cazul celor care scriu cu stiloul se spune că aceştia trădează eleganţă şi snobism în egală măsură).

Între instrumentele mele de scris şi gândurile, sentimentele, stările mele de spirit există o legătură de dependenţă. Se alină unele pe altele, se completează, se determină. La fel cu inspiraţia.

Cele mai multe dintre textele de pe acest blog au fost scrise mai întâi de mână. Pe agende, pe hârtii colorate... Apoi au fost culese în calculator, pentru a-şi găsi drumul către voi.

Ce pierdere de timp, ar putea spune unii!

Poate, dar nu pentru mine. Scrisul de mână mă ajută să-mi adun gândurile, să le sistematizez. Scrisul de mână, de mâna mea, nu e doar ceva personal, ci este o mărturie în timp a ceea ce am fost eu. Trădează momentele de bucurie, atunci când literele sar sprinţare pe foaia de hârtie, tristeţea, supărarea sau enervarea, atunci când sunt apăsate, mai mai să rupă hârtia, sau aliniate milităreşte, dragostea, atunci când sunt rotunjite, ordonate şi adresate persoanelor dragi.

Scrisul de mână te învaţă să aştepţi, să aştepţi ca destinatarul să primească o scrisoare, un cadou, o vedere trimise poştă, să aştepţi o reacţie, un răspuns...

La fel, scrisul de mână are un efect terapeutic. E o modalitate de a încetini iureşul ameţitor al gândurilor noastre, nu întotdeauna pozitive.

Astfel stau lucrurile cu instrumentele mele de scris...

Şi după-amiază, după ce se va fi potolit  zarva unei zile de duminică, voi alege o hârtie colorată şi un stilou care să se potrivească  stării mele de spirit şi, poate, voi mai scrie o poveste...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Oraşul care nu te vrea în el

Nu-mi place Bucureştiul! Ştiu, e deja un truism. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc îmi spun asta. Este un oraş gri, plin - nu, arhiplin-, de maşini, fără trotuare, murdar, fără copaci, fără poveşti. Aşa şi este, însă mie nu de asta nu îmi place. Mie nu îmi place din cauza a ceea ce-mi transmite. Şi asta e o stare de tristeţe, tristeţe adâncă, durere şi furie, multă, multă furie. 

Bucureştiul este ca un copil sfios, care la un moment dat, ce-i drept demult, a părut că poate creşte frumos, corect, drept. Ar fi rămas fratele mai tăcut, poate mai sărăcuţ, al oraşelor-capitală din est sau mai dinspre vest. Nu a fost să fie! 

Zona Piaţa Matache, cu mai multă vreme în urmă....

Au venit oamenii care au dorit o altfel de societate. Şi au impus-o cu forţa. Să le spunem comunişti (dacă nu am să mă lansez aici în dezbateri despre ideologii este din cauză că acest text nu este despre regim politic, ci despre oraş şi despre noi, cei care-l locuim). Şi furia distructivă s-a dezlănţuit! Zone întregi au fost demolate, justificat sau total aiurea, case construite de arhitecţi celebri sau nu, bijuterii arhitectonice au ajuns pe mâna unor oameni care nu ştiau să trăiască în ele. Au fost puţini cei care au îndrăznit să-l apere sub comunism. Era greu, ne era frică, iar frica este un sentiment cât se poate de puternic şi de adevărat. 

Oraşul a supravieţuit! Cu greu, cu răni adânci, trăgându-şi cu greu răsuflarea, aşteptând libertatea. 

Şi libertatea a venit! Greu, cu sânge, dar a venit. Era şansa reconstrucţiei sau măcar a opririi măcelului. 

Nu a fost să fie nici de această dată!

Modul de viaţă pe care ei, cei noi, cei aleşi de noi de data asta, vor să ni-l construiască cere şosele largi, cât mai largi, turnuri înalte, cât mai înalte, şi copaci în ghivece. 

"Bucureştiul suferă, spun aleşii. Trebuie schimbat. Nu poate să respire! Are nevoie de un suflu nou! Bucureştiul are viitorul în faţă!"

O fostă casă superbă....
Zona parcului Luigi Cazzavillan, Bucureşti.

Nu ştiu cum vine asta, dar ce ştiu este că Bucureştiul, încet, încet nu mai are trecut. Vor spune unii: "are poveşti, domne', uite, tocmai am organizat la nu ştiu ce local de tradiţie, şi, culmea vechi domne', vechi, o întâlnire unde am spus poveşti despre Bucureşti". 

Se prea poate. Şi e foarte bine că se întâmplă.  Vom fi nişte oameni mai citiţi, mai cultivaţi, mai elevaţi. 

Dar nu vom fi nişte oameni care vor iubi oraşul care-i găzduieşte. Pentru că oamenii nu protejează şi nu respectă ceea ce nu iubesc, ceea ce nu simt că le aparţine.

Un oraş plin deja de cicatrici, Bucureştiul este zi de zi asediat, umilit, călcat în picioare. Dreptul sfânt la proprietate face ca zeci de case să fie lăsate în paragină, să moară, chiar să li se dea o mână de ajutor să moară mai repede, pentru ca în locul lor să se ridice blocuri, clădiri de birouri sau magazine. N-are a face că noua construcţie, plantata în ce a mai rămas din cartierele sfârşitului de secol XIX, zgârie retina şi bunul-simţ. Se numeşte viitor sau economie de piaţă.

Ceas de ceas, Bucureştiul îşi mai pierde o fărâmă din trecut, din istorie, din valori. Nu ar avea cum să fie altfel, pentru că tot ceas de ceas, noi, cei care-l administram/locuim/beştelim, noi cei care aşteptăm atât de multe de la el, contribuim, direct sau nu, la sluţirea lui.

Ne place sau nu, felul în care arată un oraş spune ceva despre oamenii care trăiesc acolo: ce valori au, ce preţuiesc, cum se raportează la trecut şi, mai ales, cum îşi văd viitorul lor şi al copiilor lor.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 

Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...

Probabil ca asa este.

Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.

Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Timpul uitării

Dacă există un timp prezent, unul trecut, unul viitor, de ce n-ar exista şi un timp al uitării? Probabil sunt o groază de oameni gata să mă contrazică, spunându-mi că nu e adevărat, că timpul uitării există şi el. E adevărat, nu se învaţă la gramatică, nici măcar nu se învaţă conştient, pur şi simplu este modul în care creierul nostru alege, numai el ştie cum, să treacă într-o "cameră mai dosnică" informaţii de care nu mai avem nevoie la un anumit moment. Nu am să scriu un articolas despre asta: nu mă pricep şi nici nu este scopul meu acum. Acum scriu despre GABI, sora mea, despre amintiri, despre uitări, despre regrete. Mâine se fac şase ani de când..., de când nu mai e si mirarea mea continuă sa rămână la fel cu cea de anul trecut, de acum doi ani.... 

Cum se poate ca cineva sa nu mai fie..? 

Nu vreau să aud explicaţii de tipul: moartea este ceva ce ni se întâmplă tuturor, este o trecere spre...altceva, ş.a.m.d. Le cunosc, le-am citit, răs-citit, regândit. Cu toate astea, mirarea mea, dincolo de furie, de neputinţă, rămâne aceeaşi. Oricât de crud ar suna, câteodată aş vrea să am un burete magic cu care să şterg o parte din memoria mea. Ba, mai mult, dacă pentru a şterge toţi anii în care s-a chinuit, toată respingerea socială pe care a trebuit să o suporte, ar trebui să-mi şterg întreaga memorie, câteodată mă gândesc că nu ar fi un preţ prea mare de plătit. Doar că, poate din fericire, un asemenea burete magic nu este la dispoziţia noastră. Nu avem decât opţiunea de a ne raporta într-un fel sau altul la evenimentele din viaţa noastră. Şi asta, se pare că nu-i puţin lucru. 

Doar că, uneori, umbra din sufletele noastre este prea mare, durează prea mult iar singura persoană pe care o credeai când spunea "lasă, o să fie bine" nu mai e. 

Traim doar pentru noi?

Acum cateva minute "rasfoiam" lista blogurilor pe care le urmaresc. Marturisesc ca nu citesc intotdeauna toate posturile celorlalti, am bloguri pe care le deschid mai des, altele pe care le deschid foarte rar, bloguri/autori de care ma simt atasata. Obisnuiam sa-l deschid pe cel al Cristinei Dinu. O fata foarte frumoasa, cu o privire blanda, insa patrunzatoare, foarte tanara si, din pacate, bolnava de leucemie. Cumva, de la distanta, urmaream lupta ei pentru supravieture, batalie cu batalie, pentru inca o farama de viata. Am descoperit-o tarziu... si ce am simtit nu a fost nicidecum mila, ci un amestec de furie, ca viata, sau poate altcineva, poate fi atat de nedreapta, si o profunda admiratie.

Astazi am descoperit ca a murit..... la cateva luni dupa ce s-a intamplat.... Pare ceva ireal. Pentru ca undeva, in mintea mea, eram cumva convinsa (incercam sa ma conving) ca lucrul asta nu o sa se intample. Sunt una dintre sutele, miile de persoane care au "cunoscut-o" in forma asta virtuala si destul de neimplicata, cred, pe Cristina. M-am atasat de ea, de povestea ei, de lupta ei.... insa, nu intr-atat de mult incat sa urmaresc mai atent ce se intampla cu ea.

Inevitabil, ma gandesc ca am devenit atat de preocupati de problemele noastre, doar de ele: mici, mari, semnificative sau nu, banale, imaginate.... Ne afundam atat de mult in ele, incat nu mai putem distinge ce e cu adevarat important. O facem din egoism, teama de implicare, comoditate....si orice altceva.

E ciudat, pentru ca, desi ne dorim sa fim impreuna cu ceilalti, traim, in cea mai mare parte a timpului doar pentru noi. Pare firesc, normal....nu stiu.... Uneori, incercam sa ne convingem ca asa este bine, ca asta face fiecare dintre noi, ca asta e normalitatea....Poate asa si este.

Recitesc postul asta si parca nu are nici cap, nici coada... Cred ca nici nu ar trebui sa aiba... Este doar o amestecatura de sentimente, intrebari si foarte multa tristete...

Din pacate, Cristina nu mai e.

Cel mai complicat lucru? Sa traiesti simplu!

Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!

Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".

Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.

Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.

Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.

Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".

Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.

Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...

Societate in deriva... caut modele....

Cred ca asa ar trebui sa sune un anunt la mica publicitate dat de "numita" Societatea romaneasca, aflata in deriva si deloc in cautare de modele, cel putin pentru moment.
De ce spun asta? Pentru ca ea, societatea, si cand spun asta ma refer la ansambul celor care o formeaza, nu prea pare in cautare de modele menite sa o salveze. Zi de zi ne sunt infatisati oameni de succes, cei care au reusit sa acumuleze bani si notorietate. Ei sunt modelele lui "astazi". Nu conteaza ca nici 0,0001 %nu si-au dobandit averea prin afaceri cinstite, dublate de bun simt, nu, conteaza ca sunt celebri, au bani de "spart" in cluburi si isi pot cumpara produse de lux. Nu conteaza ca nu pot vorbi corect limba romana. La ce le-ar folosi???Modelele lui "astazi" sunt fotbalistii si bombele lor sexi, politicianul incult, insa cu tupeul aferent, afaceristul care a mai prins un contract cu statul si, nu in ultimul rand, manelistul cu lantul gros cat incheietura mainii si cu BMW X... (cat mai mare) in dotare, si, daca se poate, negru si cu geamuri fumurii....
Acestea sunt modelele lui "astazi". Avem vreo sansa ca modelele lui "maine" sa fie diferite?
Poate doar printr-o minune!
Cum poti culege ceva ce nu ai semanat? Cum poti sa sadesti convingerea ca, muncind cu adevarat, vei reusi, atata vreme cat oamenii de succes ai momentului iti dovedesc ca munca nu este neaparat ingredientul direct legat de reusita? La ce bun?
Cu cateva zile in urma priveam imaginile transmise la TV de la manifestarile dedicate zile de 15 martie. O parte din inima mea s-a revoltat la vederea manifestarilor lor din tara mea:"astia vor sa ne ia tara!". Restul a privit cu invidie felul in care acesti oameni au simtit nevoia sa-si manifeste identitatea, in primul rand de maghiari si, mai apoi, de romani. Imediat mi-au venit in minte petrecerile cu fasole si ciolan de 1 decembrie. Noi stim "sa ne sarbatorim", nu ca altii...
Suntem o societate in deriva care nu e in stare sa aduca in fata modele veritabile, nu pentru ca duce lipsa de ele, ci pentru ca nu produc suficient de multi bani.
Nu ne intereseaza discursurile frumoase, graite in limba romana, pe un ton calm, prietenesc. Noi vrem sange, urlete in direct, drama: "mama, ce i-a zis-o Crinu' lui Base sau invers", conflictul Zavorancelor, Bianca lui Bote....
Cred ca, pentru a fi construite niste lucruri, e nevoie de timp. Si mai mai e nevoie de ceva: sa incepi de undeva.
Putem sa facem asta cata vreme nici nu stim cine suntem, cate vreme ne manelizam (si aici ma refer la un comportament, nu la genul de muzica) pe zi ce trece, atata vreme cat nu ridicam ochii din pamant in fata UE sau a SUA decat, eventual, pentru a spune: da, sa traiti!
Intrebarile erau retorice...
Pana una alta ne mai ramane o sansa: anuntul de la mica publicitate. Cine stie, poate raspunde cineva.

Imaginea: Ivan Aivazovski,Vas pe mare, 1895
(http://www.allartclassic.com/author_biography.php?p_number=2)

Acum, aici...

In momentele mele proaste sau foarte proaste ma gandesc cat de bine ar fi daca viata mea ar fi sau ar fi fost asa liniara, asa cum mi se pare ca ar fi cea a unor persoane din jurul meu, persoane pe care le percep a avea o viata normala... Din nou normalitatea, un concept sau poate o realitate care probabil ma va bantui toata viata...

Revenind... In momentele proaste imi amplific furia spunand: ce naiba nu pot sa fiu si eu ca toata lumea? sa ma bucur ca toata lumea? De parca toata lumea ar face in mod real asta!

Cred ca in parte este doar o perceptie de tipul "the grass is greener on the other side of the fence" si pe de alta parte este o incapacitate, sa o numim crasa, de a ne accepta asa cum suntem in realitate, nu cum am dori sa fim.

Uneori, construim proiecte, le imaginam, le finisam, insa nu tinem cont de materialul principal: noi. Putem sa le transformam in realitate? Ne uitam in jur, vedem oameni in jurul nostru, care nu sunt poate nici mai destepti decat noi, nici mai creativi, nici mai speciali si atunci conchidem: Putem! Cand, de fapt, nu este intotdeauna vorba despre desteptaciune, ci, de multe ori, este vorba despre acel fond emotional, afectiv, care ne este specific fiecaruia dintre noi. Desi vor pleca de pe aceleasi pozitii, unii isi vor "pierde vremea cu nimicuri", incercand tot timpul sa inteleaga ce se intampla cu ei, cu cei din jurul lor, punandu-si tot felul de probleme, in vreme ce altii se vor concentra strict asupra obiectivului si il vor atinge. In linii mari asta ar trebui, probabil, sa desparta oamenii de succes de cei fara de succes, dar asta doar in linii mari. 

In randurile pe care le-am scris nu incerc sa fac apologia niciunuia dintre "modele", doar le-am constatat.

Ideea era alta: deseori ne comparam cu cei din jurul nostru, privim cu jind la vietile lor, la linistea lor (in perceptia noastra, nu neaparat si reala) si uitam sa luam in calcul lucrul cel mai important: pe noi. Daca noi nu avem viata aia, poate este pentru ca nu suntem facuti pentru ea, nu avem acele trasaturi ca sa traim tipul ala de viata si...poate ca daca am avea-o, am jindui la altceva.

Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti, mesaje, cursuri, filme care au ca idee de baza "dezvoltarea personala". Daca toate lucrurile astea au un succes atat de mare, este pentru ca raspund unor nevoi ale noastre, nevoi de cunoastere si unei alte nevoi: de a avea succes.

Insa, ca in toate lucrurile, exista o limita, pentru ca, la un moment dat exista riscul de a ne atribui niste calitati, niste preferinte care nu sunt ale noastre, doar din nevoia de a corespunde unui model acceptat ca fiind bun.

Cele mai mari dezamagiri nu vin din partea celor din afara, ci sunt cele pe care ni le provocam noi insine. Si de fiecare data cand se intampla asta, ne intoarcem in noi insine si scotocim, scotocim dupa noi, sa gasim, sa regasim miezul din noi, cel pe care am construit, reconstruit de atatea ori, dar la care revenim de fiecare data in speranta ca nu s-a alterat si ca mai putem construi ceva pe el.

Asta fac eu acum, aici, incerc sa sap, sa dau de miezul ala, in speranta ca este unul bun, si sa reincep sa reconstruiesc ceva....

Speranta

Cu ceva vreme in urma, o prietena ma ruga sa mai scriu ceva frumos pe blog, spunandu-mi: "scrie si tu asa ceva de Craciun, ceva frumos, ceva datator de speranta". Ca raspuns am dat din cap si am spus: "nu pot, sunt in depresie"! "Ma deprima sa ma uit in jur, ma deprima sa traiesc aici, unde nu exista nimic care sa-mi dea sentimentul ca se poate schimba ceva intr-un orizont de timp rezonabil". Atunci am fost cat se poate de sincera, asa cum sunt si acum. M-am implicat atat de mult emotional in alegerile care tocmai au trecut incat rezultatul, cu marja teribila de indoiala care planeaza asupra lui, m-a dat practic peste cap. Spun din start, ca desi ma regasesc in ideile social-democrate (noi stim ca la noi dreapta nu e dreapta, asa cum nici stanga nu e stanga, dar eu ma raportez cumva la ce insemna stanga europeana...asta ca sa-mi justific cumva optiunea), nu cred ca Geoana e mai bun decat Basescu si nici invers. Din punctul meu de vedere, amandorura le lipseste onestitatea, viziunea pentru ce ar trebui sa insemne un proiect pentru o tara, pentru un popor. Amandoi sunt prinsi in capcana propriilor proiecte, mici, teribil de mici. Pentru mine, diferenta dintre cei doi ar fi urmatoare: Geoana, un birocrat, pe care daca il scoti din domeniul lui este pierdut, nu este antrenat sa minta fara ca ceilalti sa-si dea seama asta, in vreme ce Basescu, care, trebuie sa recunoastem are ceva din fibra liderilor cu mana forte (eufemistic vorbind) care au condus Romania in trecut, minte si el, dar cu un asemenea firesc incat este crezut. Intre ei s-a aflat Crin Antonescu, care a incercat sa vina cu o alta abordare, de "bun simt". Trebuie sa spun ca initial am fost teribil de enervata, zicandu-mi: "astia ne-au confiscat pana si bunul simt ca sa-l foloseasca in campanie!", insa am sperat, pentru ca, nu?, speranta moare ultima.

Dincolo de perceptiile mele vizavi de aceste persoane, pe care mi le asum, asumandu-mi si riscul inevitabil de a fi subiectiva, nu pot sa nu constat ca acesti oameni ne reprezinta, ei nu apar de niciunde, ajung acolo pentru noi in ajutam sa ajunga acolo, pentru ca niste oameni, cei care voteaza constient, se regasesc in aceste persoane sau gasesc in ele ceva ce isi doresc. 

Pentru mine, ceea ce se intampla pe scena politica este un semnal ca schimbarea nu va veni de acolo. Suntem incremeniti intr-o realitate cu aceleasi constate. Ne aflam cumva in situatia paradoxala a ultimilor decenii de comunism, cand oamenii erau nemultumiti si constatau ca schimbarea nu poate veni de sus si ca e cazul sa o initieze de jos. Nu vorbesc aici despre Romania , unde au fost putine cazuri, nu de rezistenta, ci de incercare de creare a unor proiecte alternative, ci de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Se vorbea in tarile astea despre "antipolitica", despre eliberarea energiilor individuale si pe concentrarea pe schimbarea in "micro" in speranta ca aceasta va putea deveni la un moment dat "macro". Poate si din cauza asta, pentru ca au incercat ceva, acesti oameni pot sa-si tina fruntea sus, spre deosebire de noi....

Acolo, atunci, oamenii care doreau sa schimbe ceva se luptau cu un regim comunist, al carui cuvant de ordine era "uniformitatea"... Noua, teoretic, ar trebui sa ne fie mai usor, aici si acum. Trebuie doar sa incepem de undeva, pas cu pas, fiecare dintre noi. Trebuie sa incetam sa mai credem in ei si sa incepem sa credem in noi, sa ne scuturam de mizeria, de marlania pe care o arunca, o promoveaza in spatiul public.

Prin ceea ce scriu nu invit la "ascundere in cochilia personala", ci, pur si simplu, invit la a-i ignora pe acesti oameni care iau orice forma este necesara, oameni de plastelina, cei mai multi si cei mai vizibili in spatiul public neavand principii, bun simt, competenta. 

In schimb, invit la implicare in perimetrul nostru "micro", in familie, in comunitate, in speranta ca poate la un moment dat acest perimetru va deveni "macro".

Este o invitatie la speranta, pentru ca la asta refuz sa renunt, pentru ca pe asta refuz sa o las in mana lor, pentru ca asta este a mea si in "microspatiul meu" tine de mine sa o transform in realitate.

Fie ca acest Craciun sa aduca o speranta pentru fiecare!

E prea tarziu?

"-Buna ziua, as dori sa prelung

- Codul permisului

- 024...Ma numesc

- 9 decembrie

- Va multum

Tonul telefonului"

"Dialogul" e real, l-am avut cu cateva zeci de minute in urma. Incercam sa prelungesc termenul de returnare a cartilor imprumutate de la o biblioteca straina. Concluzia pe care am tras-o dupa incheierea acestui, sa-i zicem, dialog nu a fost ca persoana de la capatul celalalt al firului avea ceva cu mine personal, ci pur si simplu nu exista nimic, nici un motiv, care sa o determine sa incerce macar un dialog "normal".

Cu zambetul pe buze as putea spune ca la cursul de Comunicare de la facultate, profesorul ne-ar da acest pseusodialog drept o incalcare clara a principiului cooperarii din teoria lui Grice... Dincolo de zambetul meu, ce-i drept un pic chinuit, constatarea ramane aceeasi: dam din ce in ce mai putin timp, suntem negri de furie, de frustrare si daca cineva ar indrazni sa ne arate cum suntem, atunci am reactiona in doua feluri: fie am ridica din umeri si am incerca, cu un dram de vinovatie in glas, sa o dregem spunand: "stii si tu in ce lume traim"...... fie am deveni agresivi:"ia mai lasa-ma in pace cu aiurelile astea, nu vezi ca toti sunt la fel?"

Aparent fara nici o legatura cu ce am scris mai sus am sa spun ca zilele trecute cautam pe net niste materiale. Din intamplare, am dat peste un site de psihologie care avea si un forum. Nu m-am putut abtine sa nu citesc cateva din mesajele postate. Unele erau scrise de persoane bolnave de schizofrenie. Citind mesajele lor, atat de profunde, atat de inteligente, atat de puternice, emanand paradoxal dintr-o fragilitate pe care numai cine stie cu adevarat ce insemna boala asta o poate intelege, am avut un teribil sentiment al "salbaticirii". Oamenii astia tanjeau dupa comunicare, tanjeau sa vorbeasca si sa fie ascultati. E drept, pot face asta pe forum, intre ei, dar nu in alta parte, pentru ca in afara lumii lor oamenii "normali" ii ocolesc, din teama, din necunoastere, din 100 alte motive... toate la fel de ne-bune.

Noi, cei "normali", si folosesc ghilimele pentru ca normalitatea este un concept atat de relativ..., nu doar ca nu putem vorbi cu ei, nu putem comunica nici intre noi, cei care avem norocul sa fim "normali", ne salbaticim, folosim jumatati de cuvinte, "vorbim" din priviri cu atat de multe subintelesuri, dar rareori vorbim. Trimitem mail-uri, sms-uri, scriind "Te iubesc", dar nu mai spunem

T E  I U B E S C!

In ciuda progresului tehnologic ne salbaticim din ce in ce mai mult, devenim gri, devenim la fel . Nici macar nu putem spune ca ajungem la acelasi rezultat folosind cai diferite. Nu. Nici macar nu mai adoptam comportamente diferite, ci recurgem doar la variante ale aceluiasi comportament.

E prea tarziu sa schimbam ceva?

Dificultatea de a alege

Urmaresc de cateva saptamani bune campania electorala pentru alegerile prezidentiale din Romania. Unii ar putea spune: cata patima! Altii: cata jena. Pana la un punct este fascinant sa vezi cu cata convingere isi sustin oamenii candidatii preferati, mai ales stafurile de campanie. Stiu, pana la urma de asta sunt platite. Dar dupa fascinatie, care se termina repede, ramane acel gust amar. Usor, usor constatam cum pana si micile insule pe care le credeam ale noastre, acele insule de normalitate, de bun simt, acele baloane de oxigen, ne sunt confiscate de aceia care au pretentia de a fi alesi de noi, de a ne conduce. Si atunci ne uitam cu si mai multa atentie la ei si zambetul nostru din coltul gurii, atunci cand politicienii o dau in bara, se transforma incet, incet intr-unul had, nu mai seamana cu rasul nostru. "Sinceritatea cu care ne mint" cu care mint in general, perseverenta cu care sustin cele mai stupide, penibile idei, toate astea par desprinse din alta lume. Barierele bunului simt - dar ce vorbesc, si bunul simt a fost confiscat! - au devenit atat de laxe incat "bunul simt se simte prost", se simte jenat, cauta sa-si ascunda chipul.

In mod paradoxal suntem pusi constant in situatia de a alege intre persoane care intr-o "normalitate normala" nu ar avea ce sa caute intre cei alesi. Ceea ce cred eu ca este si mai dureros este faptul ca noi nu suntem chiar nevinovati de faptul ca oamenii astia ajung in situatia de a ne conduce. Ei nu vin de niciunde, vin dintre noi. S-au hranit din indiferenta noastra, din nepasarea noastra, din neputinta noastra, din uitatul nostru in alta parte, din naivitatea noastra....

Asa ca acum, ca de atatea alte ori, suntem pusi in situatia ingrata de a alege si imi este ingrozitor de rusine ca nu pot sustine cu toata convingerea, din tot sufletul pe cineva. Si imi e rusine in avans ca ma voi duce la vot si voi vota nu pentru ca sunt convinsa ca "alesul meu" este in esenta mai bun, ci pentru ca este in esenta mai putin rau decat cel pe care nu-l voi vota.

Despre libertate

Stiu, suna atat de pompos titlul, dar fiti fara grija, nu am de gand sa scriu nimic extraordinar, nimic filozofic. Totul este in acelasi ton cu viata pe care o traiesc aici, in Romania. Stiu, toate lucrurile pe care le scriu trebuie sa sune mai mult decat frustrant, dar deocamdata doar din astea am, pana am sa reusesc sa-mi fac curaj sa plec de aici (if ever!) sau pana am sa gasesc forta sa ma resemnez. Nu am sa ma ascund dupa deget sa spun: stiti, de fapt, eu iubesc foarte mult locurile astea si nu as pleca niciodata, pentru ca nicaieri nu e ca acasa... Stiu, din nou urla frustarea in mine... De fapt este mai mult decat frustrare, este disperarea legata de faptul ca zi de zi ma simt mai coplesita, simt ca incep sa nu mai cred deloc ca lucrurile pot fi altfel, ca vor fi vreodata altfel. Simt ca ma sufoc, simt ca nu exista nici o perspectiva pentru o viata normala, nu perfecta, normala, cu N mare.

Ma uit in jur si ceea ce vad nu ma face sa sper intr-un viitor mai bun, pentru ca viitorul sta si in oameni, iar oamenii....oamenii, unii sunt prea vlaguiti ca sa mai lupte, altii, putini, se lupta cu morile de vant, iar cei mai multi nu traiesc decat pentru ei, in felul lor.

Ca sa existe o speranta de schimbare ar trebui macar sa avem senzatia ca balanta inclina mai mult spre bine decat spre ne-bine, mai mult spre decenta, bun simt, spirit civic. Paradoxal, scriind cuvintele astea ma simt prost. Am ajuns sa ma intreb daca ceva nu s-a defectat in mintea mea si daca nu cumva am inceput sa vad numai mizeria, nepasarea, toparlania, nesimtirea...si nu mai am capacitatea sa vad nimic altceva. Adevarul este ca incerc cu disperare sa gasesc "o insula de altceva" si nu o gasesc. Adevarul este ca imi doresc al naibii de tare sa pot trai intr-un loc in care sa simt ca ceva ma impinge de la spate sa fiu mai buna. Adevarul este este ca mi-as dori sa traiesc intr-un loc unde sa existe reguli si unde sa se aplice reguli.

Ma gandesc asa la chestia asta cu eliminarea frontierelor...in ce proportie a facut bine si in ce proportie a facut rau. Se pare ca la noi posibilitatea de a calatori liber a functionat doar intr-o masura foarte mica in sens pozitiv. La ce ma refer? Ma refer la faptul ca daca o parte mai mare din toti oamenii astia care au avut ocazia sa iasa din tara si sa vada si altceva s-ar fi intors acasa cu dorinta de a schimba ceva si la ei, si in locul in care stau, si in jurul lor poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar este prea greu. Civilizatia se prinde greu, mai greu ca o rana la un bolnav de diabet. Ne-am obisnuit sa oftam si sa ridicam din umeri a neputinta. Viata merge mai departe. Degeaba ne ridicam ziduri in jurul nostru, incercand sa conservam "insulele de altceva", atata vreme cat calcam pe coji de seminte si ne manelizam in cel mai dulce stil.

Ma intreb acum, la final, care este legatura dintre titlu, fotografie si continutul acestui text. Si raspund: nici una, nici macar una. Pentru ca libertatea pe care o traim noi nu e libertate, pentru ca fotografia asta a fost facuta pe o strada din alta tara si pentru ca noi nu avem nici o legatura cu lucrurile astea.

Atat.

Cumpar o farama de viata

Cumpar o farama de viata. Cumpar o farama de speranta de toti banii pe care îi am.

Stiu, asocierea viata-speranta-bani este una extrem de nefericita. Din pacate este atat de reala la noi. Poate si in alta parte, dar deocamdata eu traiesc aici, la noi, in Romania, unde viata, speranta costa...bani. Sunt convinsa ca atat de multi oameni stiu ce inseamna spitalele din Romania, atat de multi oameni au cunoscut disperarea, neputinta, groaza, incat ...

Nu-mi propun sa stabilesc binele si raul, nu-mi propun sa arat cu degetul la doctorii care "iau", asistentele, infirmierele, bodyguarzii care "cer". Nu-mi propun nimic. Am sufletul prea obosit, prea gol, prea greu, prea impregnat de durerea mea si de durerea oamenilor din jur ca sa-mi mai propun ceva. Si imi este teama, ingrozitor de teama si nu mi-e teama pentru mine, imi e teama pentru parintii mei, pentru copilul pe care nu stiu daca am sa-l am vreodata. Atat, mi-e teama. Si imi e rusine. Imi este atat de rusine de discursurile mele fata de mine insami, "cum ca lucrurile se vor schimba", "cum ca trebuie sa ne implicam", "cum ca trebuie sa reconstruim spiritul de comunitate".... Cum sa reconstruiesti ceva ce nu ai avut niciodata? Si cum sa recunosti ca nu se poate, ca nu putem sa construim nimic, material sau imaterial?

Nu stiu daca in ultimii 20 de ani in Romania s-a construit vreun spital, iar cele care exista.... Imi aduc aminte ca pe timpul "odiosului" operatia mea de apendicita a costat un pachet de cafea, unul de smochine si cateva sute de lei. Si acum costa, mai mult. Una din diferente ar fi aceea ca atunci nimeni nu i-a trimis pe parintii mei sa cumpere algocalmin de la farmacie....sau orice altceva.

Cu ceva vreme in urma am auzit o persoana la a carei parere tin foarte mult spunand despre noi, romanii, ca suntem un popor condamnat, secatuit, care nu mai are rezerve care sa-i asigure Evolutia. Cred din ce in ce mai mult asta. Pentru ca evolutia unei societati poate tine intr-o anumita masura de evolutia individuala, dar cred ca tine, mai ales, de capacitatea de a coagula evolutiile individuale si a le canaliza intr-o directie care sa asigure evolutia societatii in ansamblu. Iar noi nu mai avem de niciunele. Suntem niste oameni care se uita la talkshow-uri si au astfel sentimentul ca participa, ca sunt implicati. Ne uitam la niste oameni care, de cele mai multe ori, habar nu au ce spun, lipsiti de o minima competenta, oameni care ne indruga verzi si uscate, pe care oricum nu-i mai credem, dar asta deja nu mai conteaza. Conteaza ca face parte din "exercitiul democratic"...

Imi este foarte greu sa nu ma gandesc acum la 1984 a lui Orwell. Atata vreme cartea asta a fost considerata o carte de referinta pentru intelegerea a ceea ce insemna totalitarismul.... Bineinteles ca nu am sa sustin ca traim o realitate similara cu cea descrisa in carte, dar ce este paradoxal este ca exista lucruri atat de asemanatoare cu cele pe care le traim noi acum, acum cand ne bucuram de beneficiile democratiei. Si acolo si aici existau oameni care sustineau sus si tare ca lucrurile merg bine si erau oameni care vedeau ca lucrurile nu merg deloc asa, insa doar atat, doar vedeau, simteau pe propria lor piele. Nu puteai sa contrazici Partidul sau pe Fratele cel Mare. Acum nu mai exista nici Partid nici Fratele cel Mare. Exista mai multe partide, mai multi Frati, mai mari sau mai mici si oameni care supravietuiesc adaptandu-se.

Inutil sa spun cat m-am saturat de "toate valorile" care apar la televizor si ne spun cata reforma s-a facut in sanatate, in invatamant sau pe unde o mai fi ramas vreun domeniu. Inutil sa spun cat de jena imi este de oamenii care apar la televizor si ne povestesc despre Romania cum ca nu e chiar asa de rau, ca avem medici buni, tara frumoasa, dar pentru cea mai mica interventie dau fuga la Viena sau Paris, isi trimit copii la studii in strainatate si isi petrec concediile pe Coasta de Azur, promavand, desigur, Romania.

De ce se intampla asa? E de "neinteles de simplu": Ei isi pot cumpara viata-speranta-fericire, dar in cantitati mai mari, pentru ca au mai mult... eu pot sa-mi cumpar, deocamdata, o farama de viata-speranta.... altii nu-si pot permite nici macar acea farama..

Asadar, cumpar o farama de viata, cumpar o farama de speranta, dar cu ce pret?

Timpul...

Nu avem timp...

Avem prea putin timp...

De cate ori ne ciocnim de propozitiile astea in mintea noastra, le auzim de la cei din jurul nostru. Goana nebuna in care ne-am obisnuit sa traim, care a devenit a doua noastra natura, ne face sa fim convinsi ca avem prea putin timp fata de cat avem nevoie.

Daca ar fi mai mult....

Probabil ca daca ar fi mai mult ar parea tot putin, insuficient...pentru ca niciodata nu e de ajuns.

Risipim timp, oferim timp, cerem timp, dam timp...Da, dam timp....Cateodata in zadar.

Si gasim atat de rar timp pentru lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi sa faci moristi din coli de hartie A4 pentru niste copii pe care nu o sa-i cunosti niciodata...dar care o sa rada cu gura pana la urechi sufland cu toata puterea in ele.

Se apropie Pastele si pentru mine sarbatoarea asta a fost intotdeauna un pic diferita. Poate un pic dificil de inteles, de insusit. Poate din cauza faptului ca mi s-a parut foarte departe de omenescul cu care sunt obisnuita, poate din cauza distantei aparent enorme dintre sacrificiul Lui si limitele noastre.

Imi place sa merg sa iau lumina, dar nu-mi place sa asist la toata slujba pentru ca nu simt ca inteleg ce se spune acolo, ce inseamna tot acel ritual. Ma enerveaza oamenii care se imping sa ia lumina, care vorbesc la telefon tare sau care vorbesc la telefon oricum, ma enerveaza ideea de "socializare cand mergem sa luam lumina".

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care oamenii vin cu linistea in suflet, care-si isi impartasesc in liniste taina invierii Domnului.

Si mi-as mai dori ca linistea, seninatatea pe care o simt in noaptea de Inviere sa dureze si a doua zi si a treia si mai multe zile dupa. Dar ca lucrul asta sa se intample ar trebui sa-mi aduc aminte mai des ca dincolo de grijile si problemele mele meschin de neimportante exista alte lucruri mult mai importante si care merita tot timpul din lume, inclusiv pe al meu.

Absolutul meu

Avem momente in viata cand totul pare inutil. Nu, nu vorbesc despre acele momente de tristete, depresie cauzate de un eveniment punctual, de o stare de oboseala... Vorbesc de acea situatie cand totul parca se aduna, se combina intr-un amestec covarsitor si, culmea, nu un amestec pe cale sa explodeze, ci unul care apasa, zi de zi, din ce in ce mai tare. Momentele astea sunt cele care de obicei genereaza schimbarea, dar sunt insotite de atat de multe intrebari, zbateri, de atata zbucium... Si asta pana ne dam seama ce trebuie schimbat. Dupa aceea este alta poveste...cea a capacitatii de a schimba la propriu lucrurile si cel mai greu de a te schimba pe tine.

Acum e unul din momentele alea cand imi dau seama, asa la modul cel mai dureros, cum tot alerg eu dupa absolut/uri. Si alerg, si tot alerg... Si degeaba. Si imi dau seama - oare de cate ori in viata asta pe care o am o sa imi tot dau seama de asta? - ca tot timpul nu am facut decat sa ma centrez pe un singur lucru: acel Absolut din acel moment. Am neglijat orice era pe langa, orice ar mai fi trebuit sa insemne viata mea, ca sa ma concentrez cu totul pe Absolutul ala. Iar cand Absolutul s-a facut tandari, nu a mai ramas nimic...pentru ca pe langa el, eu nu mai construisem, intretinusem nimic. Nu vorbesc despre solutii de avarie, ci despre toate celelalte lucruri care ar fi meritat o atentie macar egala. De ce? Pentru ca viata este facuta din mai multe paliere, pentru ca Absolutul, intelegand prin asta fericirea, multumirea, senzatia de bine, poate fi si un El si o slujba si o pasiune si orice altceva. 

Poate fi tot ceea ce esti tu si tot ceea ce poti da...

O poveste despre nemurire

Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.

De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:

"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".

Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.

Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".

Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".

Si atat.