Feţele tristeţii

Ce de feţe are tristeţea... 

Există tristeţe-durere, venită din suferinţă, din pierdere. Există tristeţe-melancolie, ivită din regret. 

Există tristeţe-iubire, venită din prea multă dragoste, atât de multă că are nevoie de un pic de tristeţe pentru a deveni şi mai adevărata. 

Şi mai există tristeţea-neputinţă. 

Cam asta simt eu acum, zilele astea. Protestele majore care brăzdează societatea noastră de ceva vreme mi-au hrănit tot felul de stări: mirare, înţelegere-neînţelegere, revoltă, dezamăgire şi, acum, tristeţe. 

De ce?

Protestele au scos la iveală ceva extraordinar: capacitatea, aşa de puţin exersată la noi, de a reacţiona în faţa răului, în faţa deciziilor negândite suficient sau prost intenţionate.

Doar că valul acesta de energie a scos la iveală şi altceva: radicalism, intoleranţă, ură pură, pe alocuri.

Oameni pe care credeam/speram că-i cunosc au intrat în acest iureş, lăsând să iasă la iveală comportamente/atitudini/cuvinte dure. 

Ca într-un război, taberele s-au separat categoric, iremediabil: 

Cei care sunt/gândesc/se exprimă ca noi. 

Şi ceilalţi. 

https://ro.pinterest.com/pin/119486196336108932/

Iar ceilalţi sunt duşmanii noştri, nu trebuie toleraţi. Foştii noştri prieteni, cunoscuţi, au devenit adversarii noştri. Doar pentru că nu  ne împărtăşesc ideile, nu ne susţin vizibil sau, pur şi simplu, văd lucrurile altfel.

Radicalismul, lipsa de atenţie faţă de celălalt, de empatie, lipsa de dorinţă/incapacitatea de a asculta/înţelege nu lasă nicio şansă dialogului. Iar astfel de comportamente afectează iremediabil relaţiile.

Mă gândesc, când toate acestea se vor fi terminat, cum o să-i mai privesc pe cei la a căror revărsare de intoleranţă, agresivitate am fost martoră. Şi care acum nu au decât certitudini. 

Nici măcar o umbră de îndoială.

Nu ştiu.

Deocamdată, nu e loc decât pentru tristeţe-neputinţă.
Şi dezamăgire.

Update
Azi, am coborât să curăţ un pic zăpada din faţa blocului. La un moment dat, am văzut-o apropiindu-se pe vecina mea, doamna Ciobănescu. O ştiu de mică, şi, tot de atunci, de câte ori o văd am o strîngere de inimă. A fost învăţătoare. Nu ştiu dacă rea sau bună. Întotdeauna o ţinută dreaptă, cu nişte ochi albaştri pătrunzători. Când eram mică, îmi era frică de ea. Nu ştiu de ce. Niciodată nu am schimbat mai mult de două cuvinte. 
Bună ziua!
Bună ziua!
Ştiam de la mama că a fost fiică de chiaburi şi îi ura pe comunişti. Acum e singură. Soţul i-a murit. Sunt câţiva ani de atunci. Băiatul, singurul copil, le-a murit la treizeci şi ceva de ani într-un accident aviatic.
Azi, s-a oprit lângă mine.
"Bună ziua!"
"Bună ziua, zic".
Îmi fac de lucru cu lopata... şi mă gândesc: "Sigur pleacă".
Dar, nu.
Mă întreabă: ce fac părinţii? Sănătoşi?
Nu ştiu unde bate.
Zic: Bine, aşa ca tinerii pensionari. Aşa le zic ei alor mei, deşi nu mai sunt tineri, iar mama, "tânara pensionară", după 30 de ani de muncă, pensionată de la patronul Adamescu, e fericită ca a mai primit la pensie 30 de lei.Acum are 600 lei. Noroc cu tata. Are grupă. De la şantier.
Îmi zice cu amărăciune şi un pic de teamă.
"Ei, pensionarii ăştia..."
Brusc, îmi trece prin cap că pentru că sunt tânără poate îşi imaginează că gândesc asemeni unora (multora?) din zilele noastre...
Îi spun, zâmbind: "Ei, dacă nu erau pensionarii ăştia, acum nu mai stăteam de vorbă".
Se luminează şi-mi zâmbeşte. 
Parcă nu mai sunt duşmanul.
"Ei, aşa e, dar nu vedeţi"?, îmi spune, "toţi au ce au cu pensionarii, să moară odată, să scape de noi"... "Asta e!".
Sănătate la părinţi!
Şi pleacă.
Îmi iau lopata şi curăţ zăpada.
Sunt tristă, dar cumva am au sentiment de bine.