Iubirea

A fost odată ca niciodată o fată. În aparență, un copil ca oricare altul. Dar doar în aparență!

La naștere, medicii nici nu reușiseră bine să o scoată din pântecele mamei, că unul dintre ei observă:

”Vouă nu vi se pare că fetița asta strălucește?„

Așa era!

Speriați, medicii au întors fetița pe toate părțile, au examinat-o cu atenție, i-au ascultat inimioara plăpândă. Totul părea în ordine.

E adevărat că fetița strălucea în continuare, cu și mai multă forță pe măsură ce minutele se scurgeau, dar, după nenumărate deliberări, medicii au conchis: copilul era sănătos tun, iar strălucirea putea fi generată de contactul pielii nou-născutului cu mediul exterior. Sigur o să treacă în câteva zile.

Dar n-a trecut. 

Niciodată.

Nici în zile, nici în luni, nici în ani.

E adevărat că strălucirea devenea mai puțin evidentă ochilor. Dar la fel de adevărat este că devenea suficient de puternică încât să fie „văzută” de sufletele din spatele ochilor.

Poate vă întrebați: ei, și, strălucire-nestrălucire, cu ce o făcea asta mai interesantă, mai bună, mai altfel decât restul?

Există un răspuns: când te naști așa, strălucirea te alege pe tine și nu mai este nevoie să fii în niciun alt fel învățat, exersat, practicat.

Doar ești! Și este suficient!

Strălucirea e ceva-ul ăla care te împinge să oferi celorlalți chiar și atunci când renunți la ceva pentru tine, să găsești o vorbă bună sau un zâmbet pentru ceilalți, chiar și atunci când propriul tău suflet e fărâmițat în mii de bucățele.

Strălucirea e „vinovată” și atunci când, deși mințită, înșelată, cu sufletul zgâriat și rănit, nu găsește cu chip să se transforme în ură, răutate, răzbunare sau trufie. Din contră, deși retrasă într-un colț și de abia pâlpâind, strălucirea încearcă din răsputeri să-și vindece rănile.

Și reușește!

Nu într-o clipită, căci și cea mai aprigă dintre flăcări are nevoie de timp ca să parcurgă drumul de la scânteie la vâlvătaie...

Dar reușește și pentru că strălucirea autentică este un dar cu care te naști, pe care-l ducem cu noi până la capăt și dincolo de el, dacă știm să-l sădim, să-l dăm mai departe...

Nu sunt mulți oameni care s-au născut cu strălucirea asta. Poate și din cauza asta nu i s-a dat până acum un nume.

Unii, norocoși care au întâlnit astfel de oameni, au spus că strălucirea este de fapt iubire.

Eu, tot o norocoasă, i-am găsit alt nume: Adina

Oameni buni

Eşti un om bun, i-am spus!
S-a uitat la mine mirată. Pe buze îi stătea răspunsul care-i venea de cele mai multe ori când îi spuneai ceva frumos despre ea: ei, sunt pe naiba! În schimb, s-a reţinut. A zâmbit şi a spus: "şi tu eşti un om bun".
N-am zis: ei, pe naiba! Eu nu zic aşa. Când presimt că se apropie un compliment, ocolesc situaţia şi dau brusc în autoironie: "normal că sunt! sunt chiar CEA mai bună!"
În schimb, de data asta, mi-am înghiţit autoironia şi i-am spus pentru prima dată: nu, eu sunt un om care face lucruri/fapte bune din când în când. Tu, în schimb, tu eşti un om bun în esenţa ta.
Părea că nu înţelege. Care e diferenţa? Care e relevanţa? De ce e nevoie de categorii?
Spun: nu e nevoie de categorii (ştiu, voi o să spuneţi: păi, cum zici că nu e nevoie? ce faci tu aici, dacă nu categorisiri...).

Nu, chiar nu e nevoie de categorii. Doar aşa, acum, mintea mea a simţit nevoia să dea un nume unei realităţi diferite de a mea - a omului care face fapte bune într-un mod raţional.
Oamenii buni, cei care au o bunătate intrinsecă, acţionează instinctiv, ca un reflex. Dau, oferă, renunţă în favoarea altcuiva fără a-şi face calcule complicate înainte. O fac pentru că aşa sunt ei, aşa simt în primul rând, şi, de abia apoi, pentru că este bine. Uneori, o fac chiar în detrimentul lor.
Nu, nu-i transform pe aceşti oameni în supraoameni, sfinţi... Au momentele lor de egoism, de vanitate, când îi rănesc pe ceilalţi. Căci până la urmă sunt oameni...
Cum recunoşti oamenii buni de cei care fac fapte bune? Unii ar spune că e total irelevant, câtă vreme binele este înfăptuit.
Aşa şi este!
Revenind...
Cum îi recunoşti? Cum îi vezi?

E suficient să stai în preajma lor. Să-i priveşti când fac fapte bune sau nu. Când sunt trişti sau căzuţi la pământ.
Şi dacă o să ai suficientă răbdare şi dacă te pricepi un pic, vei vedea luminiţa de oameni buni pâlpâind în ei.

Enable GingerCannot connect to Ginger Check your internet connection
or reload the browserDisable in this text fieldEditEdit in GingerEdit in Ginger×

Cum să fii Moş Crăciun? Un ghid.

Ştiu, titlul sună aşa ...ca de revista Cosmopolitan, însă faceţi un efort, depăşiţi-l şi citiţi un pic mai departe. Probabil ştiţi până acum că nu-mi plac clişeele: verbale, comportamentale, de niciunele... Încerc să le evit, ba aş putea spune că fug de ele ca "necuratul de tămâie". Nu ţuguiaţi buzele şi nu spuneţi, vă rog, "ha, ha, păi uite că tocmai ai comis-o, asta cu Moşu'"! Până la urmă, nu e vina mea că toată lumea, chiar toatăăă lumea!, l-a "arestat" pe Moşu, l-a "înhămat" şi l-a pus să tragă din greu la sania marketingului (aproape) mondial.

Însă, de data asta, eu nu vă cer să cumpăraţi nimic, ci să intraţi un pic în atmosfera reală a sărbătorilor de Crăciun. Şi cum altfel am putea să facem asta, dacă nu dăruind un pic din ceea ce avem deja.

Aşa că, dacă aveţi pe acasă jucării, jocuri, hăinuţe, gadget-uri bune, însă de care copiii voştri s-au plicitisit şi nu mai vor să le vadă, fiţi generoşi! Nu le lăsaţi să zacă în cutii de la IKEA, debarale, boxe, subsoluri... 

Faceţi o faptă bună şi donaţi-le!

Fiţi generoşi şi învăţaţi-i şi pe copiii voştri să fie la fel.

Sunt o mulţime de copii care s-ar bucura să primească şi să folosească toate aceste lucruri. Printre ei, sunt şi copiii de la secţia de neurologie de la Spitalul Gomoiu din Bucureşti. În cazul în care puteţi să faceţi asta, scrieţi-ne:

Adina Istrate sau Ana Cătănuş

Eu cred că printre voi sunt mulţi Moşi Crăciun, Zâne, Spiriduşi sau Spiriduşe care aşteaptă doar un semn să iasă la iveală. 

Şi ce Crăciun grozav vom avea toţi dacă în Ajun, când facem bradul, împachetăm ultimele cadouri şi ciugulim pe furiş bomboane de pom, ne vom gândi că undeva, poate acasă sau într-un pătuţ de spital, un copil se bucură cu şi din tot sufletul pentru ceva ce a primit de la noi!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".

 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".

 "Nu e adevărat", spuse copilul.

"Ei, atunci, ia spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.

Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".

*

Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 

Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.