"Mă trezesc câteodată dimineaţa şi deschid ochii încet, cu teamă. Mă dau jos din pat, tiptil, şi umblu, metaforic, pe vârfuri, doar-doar n-oi trezi golul ăla imens din stomac, făcut dintr-un ghem de gânduri şi de teamă. Mă duc şi-mi pun ibricul pe foc să-mi fac o cafea. Par ok, sunt doar eu cu mine, doar că, în mod paradoxal îmi este teamă. De o parte din mine... Ştiu cum sună, dar, credeţi-mă nu sunt bipolară, n-am personalitate dublă... Sunt doar o persoană care duce cu sine o anxietate foarte mare. Mai pe scurt, îmi e teamă de mintea mea".
O cheamă M.
În timp ce îmi spune lucrurile astea o privesc cu atenţie, cu nedumerire. Vorbeşte calm, rar, şi câteodată schiţează un zâmbet discret. Este o femeie cu un soi de eleganţă care nu vine din haine scumpe, la modă sau din machiaj, ci din naturaleţea cu care poartă lucruri simple, nepretenţioase. Femeia din faţa mea emană siguranţă, cunoaştere, hotărâre. Iar imaginea pe care o văd eu nu se lipeşte nicidecum cu imaginea clasică despre persoanele anxioase: despletite, indiferente cu aspectul lor, cu unghiile roase, vocea tremurândă şi ochii înroşiţi de plâns.
Mă mai uit o dată. Şi de data asta văd. Ochii, privirea ei, n-au nicio legătură cu restul. Vocea calmă, tonul clar, zâmbetul discret nu acoperă tristeţea adâncă din ochii ei.
La rândul ei, mă observă, mă priveşte în ochi şi-mi spune cu aceeaşi voce calmă:
"Din fericire, puţini oameni văd în ochii celuilalt. Asta îmi permite să păstrez aparenţele într-o lume care nu tolerează foarte uşor slăbiciunile, vulnerabilităţile, sensibilităţile, mai ales cele mentale. Chit că, dacă e să ne luăm după statistici oficiale, suntem deja mulţi care împărtăşim acest tip de problemă".
O privesc în continuare...
Eu ar trebui să preiau frâiele discuţiei, să o întreb, să o îndrum, să-i ofer soluţii...Cumva, nu pare pregătită să mă asculte deocamdată, aşa că o las pe ea să spună.
Avem timp.
 |
| Sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/327425835382041735/?lp=true |
"Ştiu că pare că le ştiu pe toate. S-ar putea să şi ştiu destul de multe lucruri. În anii ăştia de când mă însoţesc conştient cu anxietatea am citit o groază, am consultat psihiatri, psihologi. Am aflat multe despre ea. Îi ştiu mecanismele, ştiu cum funcţionează, câteodată pot să-mi dau seama şi ce o generează. Şi, cu toate astea, mă înspăimântă la fel de tare şi nu e mai puţin chinuitoare".
Poţi să-mi descrii cum e?
"Cum e ce?"
Cum e atunci când eşti în starea asta, ce simţi, cum te simţi, ce gândeşti...
"Ce simt? În primul rând o teamă. E un ghemotoc de teamă în stomac, care creşte, şi tot creşte... Curând nu mai e un ghemotoc, devine o frică teribilă care te cuprinde cu totul, ca şi cum ar fi căpătat braţe care te ţin captiv, te înlănţuie. Fiecare muşchi e întins ca un arc, maxilarele blocate îţi îngheaţă faţa într-o expresie crispată. Valuri de căldură şi gheaţă îţi traversează corpul succesiv. Din când în când, o repriză de plâns zguduie corpul ăsta aproape imobil. E o descătuşare. Ştii, e ca atunci când tai asfaltul cu flexul acela uriaş şi din când în cînd arunci cu apă peste freză, să nu se încingă prea tare..."
Fac ochii mari. Nu pare genul care să ştie chestii d-astea cu freze şi asfalt...
Râde.
"Era o figură de stil. Pur şi simplu voiam să te fac să înţelegi cum este în interior."
Şi te ajută să plângi, te simţi mai bine după aceea? Eliberată, liniştită?
"Nu! Este doar o pauză. Ca aia de răcire, ca şi când creierul şi trupul meu, ambele epuizate, au nevoie neapărat de o supapă. După care o ia de la capăt".
Şi tu ce faci în situaţia asta?
"Mă lupt. Mă lupt cu avalanşa de gânduri catastrofale despre situaţii care n-au legătură cu realitatea imediată. Mă lupt cu gânduri despre situaţii care ar putea sau nu să se întâmple în viitorul apropiat. Poate nu se vor întâmpla niciodată. Încerc să gândesc raţional, să-mi dau seama de distorsiunile din mintea mea. Fac scheme, disputări şi tot ce am învăţat în toţi anii ăştia.
Şi? Funcţionează?
"Nu imediat şi, în niciun caz în ritmul în care mi-aş dori eu.
Odată aflată în vâltoarea unui episod anxios nu reuşesc să mă smulg de acolo. Pentru că nu mai e doar frica. Şi-a chemat deja amicii cei mai buni: vinovăţia şi autodevalorizarea. Toate lucrurile pentru care m-am simţit vinovată că nu le-am făcut sau nu le-am făcut la un anumit moment, eşecurile, greşelile vin şi adaugă o greutate suplimentară pe umerii mei deja căzuţi.
Mai mult, din off se aude o voce care tot spune: nu eşti în stare să depăşeşti situaţia asta, eşti anormală, faci ce faci şi tot ajungi aici...., eşti incapabilă..., nu valorezi nimic...
Ştii, chestia asta cu anxietatea, să-i spunem patologică, e cam aşa: imaginează-ţi că ai un buton de panică, aşa ca la bancă. El e făcut ca să fie acţionat doar în situaţii de pericol real. În cazul anxietăţii generalizate, instalate, e ca şi cum cineva ţine apăsat tot timpul butonul ăla, chiar dacă niciun pericol real nu se prefigurează la orizont".
Şi cine crezi tu că ţine butonul ăla apăsat aşa aiurea?
"Mintea mea. Şiu că ea este, că ea generează gândurile astea. Mintea mea antrenată de mediu, de experienţele de viaţă să gândească aşa".
Pare că ai o bună parte din explicaţii, din răspunsuri. Şi, cu toate astea, eşti aici, stăm faţă în faţă.
"Poate pentru că nu pentru explicaţii sunt aici."
Dar pentru ce?
"Mă gândeam că după ani de exersat tehnici, scheme, e nevoie să învăţ ceva ce nu am reuşit să învăţ până acum."
?
"Să accept ceea ce se întâmplă, ce mi se întâmplă. Să accept că pot avea controlul doar asupra unei părţi foarte mici din viaţa mea... Poate să învăţ să mă iert, să mă consolez, să nu mă mai port cu mine aşa cum nu m-aş purta nici cu cel mai rău duşman... Pare enorm, nu-i aşa?"
Doar pare, crede-mă.
De când vrei să începem?
De mâine?
"Nu. Hai de acum."
