Doar niște gânduri

Undeva, cineva se pregătește pentru un triatlon. Își propune să alerge 10 km, să înoate 5 km și să mai pedaleze încă 10 km. În fiecare zi aleargă, înoată, pedalează. În fiecare zi un pic mai mult. O provocare în care motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.

https://ro.pinterest.com/pin/494410865318223630/

Altundeva, cineva se ridică tremurând de pe un scaun. Stă țintuit acolo minute în șir în fiecare zi. Stă și fixează ușa. Zi de zi se ridică, cu genunchii la fel de tremurânzi, și încearcă să iasă pe ușă. Pe măsură ce se apropie de ușă, pulsul îi crește, fruntea i se umple de sudoare rece ca gheața, respirația devine din ce în ce mai grea. Odată deschisă ușa, imaginea se încețoșează. Pereții se apropie periculos de mult, culoarul se îngustează și se îndepărtează. Își propune să iasă afară din casă. Atât. În fiecare zi un pic mai mult. Nu suferă de nicio boală fizică, chiar este un it-ist talentat. Doar are o fobie. Ca și în cazul triatlonistului, motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.

Într-o altă parte, o mamă își privește copilul special, fie că suferă de o boală degenerativă, are un handicap vizibil sau o afecțiune psihică. Clipă de clipă se gândește cum va supraviețui acestui lucru, cum își va ajuta copilul să trăiască normal, să se simtă normal într-o lume care se încăpățânează să-i demonstreze cât de anormal este și cât de ascunși ar trebui să stea pentru a nu fi răniţi. O face zi de zi. Câte un pic mai mult în fiecare zi. Ca în și în cazul celorlalți, motivația, rezistența, suferința, sudoarea, toate și ale ei, sunt egale.

Diferențele vin însă din altă parte.

Suferința, rezistența, sudoarea triatlonistului au parte și de exteriorizare. Sunt pe termen scurt și răsplătite în final ca o victorie. Căci oamenilor le plac victoriile...

Celelalte sunt lupte interioare, acerbe, care cu greu își găsesc drumul spre afară. Sunt suferințe care sunt menite să ducă spre ceea ce societatea, în general, numește normalitate. Iar asta nu se răsplătește. Mai mult, de regulă, toate aceste lupte rămân acoperite sub un maldăr de tăcere. E rușinos, stigmatizant să nu fi ca majoritatea. În ochii celorlalți, rareori faptul că pleci mult mai din spatele liniei de sosire dar duci lupta până la capăt contează.

https://ro.pinterest.com/pin/494410865317865983/

Nu cunosc triatlonişti şi niciodată nu mi-am propus să alerg la un maraton. În schimb, cunosc mulţi oameni din celelalte categorii. Pe unii, îi ştiu personal, le ştiu zbuciumul, suferinţa. Pe cei mai mulţi îi remarc pe stradă, le citesc gesturile, tristeţea, uneori jena. 

Pentru că oamenii care au trăit experienţe similare se recunosc între ei...

De aceea, pentru mine, luptele lor sunt extraordinare, chiar dacă vor rămâne necunoscute. 

Victoriile lor nu vor pune steaguri pe Everest şi nici nu vor primi medalii. În schimb, vor îmbogăţi lumea cu oameni mai empatici şi mai atenţi la cei din jurul lor.

Doar nişte gânduri...