Îndrăzneşte să fii cine eşti!

My Favorite Things - Julie Andrews

E sfârşitul unei nopţi toride de vară, iar cearşaful ghem de sub mine trădează gândurile cu care m-am luptat bună parte din noapte. Îmi simt ochii nisipoşi, umflaţi ca două mingi de ping-pong. Mă târăsc cu greu la bucătărie, să-mi pun de o cafea pe care s-o dau iute pe gât, doar-doar m-oi trezi.

Mă uit pe geam şi văd cum cerul capătă rapid nuanţe de gri şi negru şi, din senin, se pune pe o ploaie rapidă, din aia cu bulbuci.

Ochii încep să-mi scânteieze, tălpile încep să mă mănânce. Ce-aş mai lua-o la fugă prin ploaia asta. Doar că e miez de dimineaţă. Unde să plec aşa în ploaie? N-am nici măcar pretextul că trebuie neapărat să ajung undeva.

Credinţele acumulate/învăţate de-a lungul timpului îmi spun că "nu", "nu se poate", "nu se face", "ce-o să zică lumea".

Din fericire, o voce piţigăiată din mintea mea mă înghionteşte râzând: "hei, du-te, nu pierde ocazia! Cine ştie când ne mai întâlnim vara asta cu o ploaie cu bulbuci".

Vocea îmi dă curaj să caut pretexte...

Ştiu! Am găsit!

Cobor să spăl maşina! Iau frumos o perie şi folosesc apa care curge cu atâta generozitate din cer.

E ecologic. Nu risipesc apă, nu folosesc detergenţi şi mai am şi un beneficiu secundar: scap de glumele răsuflate ale băieţilor veseli de la spălătorie.

Mă felicit în gând pentru idee şi pentru construcţia logică, îmi trag un maiou pe mine, o pereche de pantaloni scurţi, sar în şlapi şi strig ieşind pe uşă: "mă duc până jos!".

Miroase a ploaie şi a pământ îmbibat cu apă. Pe umbrelă îmi tropăie vesel picăturile de ploaie. Nu mai aud nimic altceva. 

Cu toată umbrela mea, în două minute sunt udă până la piele.

Şi mi-e atât de bine!

Cu bucurie tot dau cu peria pe maşină, curăţ cu conştiinciozitate toate încheieturile.

Vecinul de la parter mă priveşte mirat. Nu pare să înţeleagă de ce fac asta pe o ploaie torenţială. Îl observ şi-mi pregătesc o replică deşteaptă de contraatac, în caz de nevoie.

Cam aşa facem când ne simţim vulnerabili: contraatacăm.

Dar nu-mi spune nimic. Doar mă priveşte, iar eu renunţ să mai ghicesc ce gândeşte.

Mă bucur de ploaie, ţopăi prin bălţi şi cânt, în gând, prin ploaie.

Alţii au făcut-o cu voce tare. Eu, încă, nu am atâta curaj...

Trag cât pot de timp, dar vocea raţiunii se trezeşte şi-mi strigă: "hei, eşti udă leoarcă! vezi că intră apă la bateriile de la telecomadă...".

Mda, asta cam aşa e....

Îmi strâng periuţa, umbrela, mai sar o dată într-o baltă şi-mi spun în gând: data viitoare, fără umbrelă!

Cercei de zece lei

Câteodată, mă trezesc vorbind cu câte o prietenă despre shopping. Mai precis, despre puterea vindecătoare a cumpărăturilor, despre starea de bine pe care o provoacă micile obiecte îndesate în sacoşe de hârtie lucioasă.

Eu şi cumpăratul am avut întotdeauna o relaţie încâlcită. Poate pentru că am fost crescută într-un mediu în care a fi chibzuit era o necesitate, o necesitate devenită apoi virtute. Cred că de puţine ori mi-am dorit un lucru şi l-am şi cumpărat imediat. 
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla. 
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără. 

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/575264552388138917/

Este o nevoie de abundenţă? De exhibare a puterii de cumpărare? A bunăstării? Un comportament compulsiv? O fugă? O încercare de a umple goluri din noi greu de umplut altfel?
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente. 
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!). 
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă. 
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi. 
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o. 
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :) 
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată. 
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.

Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.

Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.

Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".

Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.

Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 

Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.

Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".

Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.

Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.

Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?

Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.

Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.

Sunt albe şi soarele le face să strălucească.

Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.

Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:

Dar asta nu e o simplă piatră!

E o inimă. 

Ştiu la cine trebuie să ajungă!

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.

În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 

Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.

Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.

Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/

Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.

Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.

Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.

"- Deci pe unde? Stânga sau dreapta? Stânga!"
O luă pe nişte străduţe întortocheate, urmărind cu ochi iscoditori orice semn care ar fi putut să-i îndrepte paşii spre minunata licoare.

După o perioadă, ajunse într-o piaţă imensă ticsită de oameni. Negustori, artişti sau simpli gură-cască făceau ca piaţa să fie un furnicar în continuă mişcare. Năucită de vuiet şi de aglomeraţie, fata se trase mai la margine. De acolo, putea distinge clar o grămăjoară de oameni în jurul a ceva, nu era clar ce anume. Din locul unde se afla fata era imposibil de văzut. Aşa că îşi făcu loc prin mulţime şi înălţată pe vârfuri se strădui să vadă despre ce era vorba. 

Foto: Ana Cătănuş ©2015

Un artist picta cu o viteză neobişnuită ceva. Înmuia pensulele în borcănele colorate, trăgeau tuşe rapid pe hârtie, sufla ca să se usuce şi o lua de la capăt. Încet încet o mare roşie prindea contur. O mare nesfârşită de maci. Fata privea fascinată. Grămada de oameni se mişca, se schimba, numai ea rămânea nemişcată, privind cum, mac după mac, marea cea roşie acoperea totul.
Şi, deodată, ceva neaşteptat se întâmplă: pictorul se ridică brusc, luă ceva de pe masă, se îndreptă spre fată, îi luă mâna şi-i aşeză în palmă un mac.

"- Ia-l, e pentru tine, spuse pictorul."
După care, fără alt cuvânt se aşeză la masă şi îşi reluă munca.
Fata luă macul şi îl întoarse pe toate părţile.

"- Să fie oare un simplu mac sau mai mult? Să fie oare un semn? Licoarea fermecată era aproape iar macul asta îi spunea?
-Cu siguranţă aşa este!, gândi fata.
N-am timp de pierdut! Mai departe, deci! Dar pe unde?"

Închise ochii şi se gândi:

"- Licoarea fermecată este a mea, iar paşii mă vor duce cu siguranţă spre ea ."

Simţi răcoarea vântului de toamnă, mirosul frunzelor îngălbenite gata să lase copacii dezgoliţi în faţa iernii. Din depărtare vântul aducea fărâme din acordurile unei muzici nemaiauzite. Fata deschise ochii: într-acolo trebuia să meargă! Şi o luă din nou pe străduţe, încordându-şi toate simţurile, încercând să se apropie cât mai repede de locul de unde izvora minunata muzică.
Merse preţ de câteva zeci de minute fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, fără măcar să-şi umezească buzele cu o picătură de apă. Merse de-a lungul unui curs de apă, până ce simţi că se apropie de locul de unde se auzea muzica.
La câţiva paşi în faţa ei se deschidea un pod un pic ciudat, care pe cât era de mic, pe atât era de ticsit cu prăvălii. Dar nu orice fel de prăvălii, ci locuri care adăposteau operele celor mai iscusiţi bijutieri din Oraşul Albastru.
Fascinată de strălucirea preţioaselor obiecte, fata zăbovi la fiecare prăvălie în parte. Fire de aur, pietricele colorate, bijuterii lucrate parca de mâini neomeneşti păreau că-i fură minţile. Raţiunea care-i mai rămăsese îi striga din răsputeri: "eşti aici pentru licoarea fermecată, nu mai pierde vremea, hai mai departe"! Dar glasul înţelept era prea slab pentru a ţine piept minunăţiilor strălucitoare.
Ca într-o transă, fata trecea pe lângă fiecare prăvălie, cerceta cu atenţie şi pleca mai departe. Părea că ar fi căutat ceva anume, dar ce oare?

Foto: Ana Cătănuş

Şi deodată, fata se opri în faţa unei planşe imense, plină cu bijuterii. De data asta nu mai cerceta fiecare obiect în parte, ci rămase cu privirea fixată într-un loc. Nici nu-l auzi pe vânzătorul care o îmbia să încerce ceva. Ochii lipiţi de un obiect mic nu vedeau altceva. Ca prin vis simţi cum cineva îi luă mâna şi îi aşeză în căuşul palmei un fluture mic, albastru.
Atât îi spuse negustorul: "ia-l, e pentru tine!", şi, rapid, îşi îndreptă atenţia către ceilalţi muşterii. 

Fata zâmbi: "asta era! un alt semn. Deci sunt aproape de licoarea fermecată". Şi zicând asta porni din nou la drum.

Mergea pe străduţe înguste, care dădeau una într-alta, cu ochii pe sus, căutând un semn, ceva care să-i spună că pe acolo era drumul către licoarea fermecată.

Şi merse, tot merse, până când picioarele începură să i se împleticească şi gândurile la fel.

Obosită se aşeză pe o bordură de piatră. Îşi ţinea capul în mâini şi privirea pironită în caldarâm.

"- Nu am să renunţ!, Nu am cum! Nu pot trăi fără licoarea fermecată!"

Îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Se străduia din răsputeri să nu plângă, dar era în zadar. Lacrimile-i şiroiau pe obraz...

Stătu un timp. Nimeni nu ar putea spune cât. Suficient cât să-şi adune ultimele fărâme de speranţă şi curaj. Trase aer adânc în piept şi îşi ridică privirea. Drept în faţa ei era o tăblie mare, îmbătrânită de vreme, care se bălăngănea sub puterea vântului. Nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi o dată şi încă o dată. Aici să fie? Literele scorojite spuneau că da. Scria clar: ANNA. 

- Aici era! Am ajuns! Aici trebuie să fie!

Foto: Ana Cătănuş

Şi spunând asta, fata se năpusti pe uşiţa mică, ascunsă în spatele tăbliei. Se trezi în faţa unui coridor lung şi întunecos. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, iar paşii, până atunci grăbiţi, erau înceţi şi greoi. 

La capătul holului se găsea o altă uşiţă cu geam, din spatele căruia răzbătea o pâlpâire de lumină.

Cu mâna tremurândă, fata apăsă clanţa. Uşa se deschise cu un scârţâit, lăsând să se vadă o cameră mică. La o măsuţă, un bătrânel meşterea ceva.

La auzul zgomotului, bătrânelul îşi ridică ochii şi privi curios la vizitatoarea sa:

"- Bună seara! Cu ce pot să vă ajut?"

Fata părea că nu aude. Doar se uita roată prin cămăruţa mică şi se gândea:

"- N-ar trebui să fie aici licorile fermecate? Dar nu seamănă deloc cu ce mi-am imaginat eu!

În locul unei camere tapetate cu sticluţe care mai de care mai colorate, adăpostind licoarea fermecată, am găsit o cameră sărăcăcioasă. Dar, stai! Poate că aşa trebuie să fie. La cât de preţioasă e licoarea, cine ar ţine-o aşa, la vedere? Sigur e ascunsă pe undeva!"

Dialogul interior fu oprit de un tuşit cu înţeles:

"- Am spus, bună seara! Pot să vă ajut cu ceva?"

Smulsă din vârtejul gândurilor, fata murmură:

"- Mda. Bună seara! Aici este...? De fapt, caut un loc despre care... Nu, nu, caut pe cineva care are o licoare.... "

Şi se opri brusc. Dialogul interior începu din nou:

"- Cum să-i spun ce caut? Poate o crede că sunt nebună! Auzi, licoare fermecată! Pe de altă parte, dacă e aici şi eu o pierd doar pentru că mi-e teamă să întreb? Sigur trebuie să fie aici! Am văzut semnul, scria negru pe alb".

Simţi cum cineva o privea insistent. Era bătrânelul, din ce în ce mai nedumerit.

Trase aer în piept. Asta avea să fie!

"- Ştiţi, începu fata- am făcut un drum foarte lung până la Dvs., în căutarea licorii fermecate."

Bătrânelul făcea ochii din ce în ce mai mari.

"- Licoarea pentru mine. O aveţi, nu-i aşa? Doar scrie pe uşă..."

Bătrânelul privea din ce în ce mai încurcat. Era evident că nu pricepea nimic.

"- Licoarea, continuă fata, o aveţi nu? Spuneţi-mi că da! Licoarea fermecată, cea care să mă ajute să-mi uit tristeţile, să sper mai mult, să văd viaţa în culori vii, să fiu fericită... E aici!  Uitaţi-vă, am urmărit toate semnele. Şi scotocindu-se în buzunar, fata scoase macul, fluturele albastru şi le aşeză pe masă.

- Şi mai este numele, tăblia...Spuneţi-mi că e aici!"

Dintr-odată, păru că bătrânul înţelegea de ce o fată străină de Oraşul Albastru se afla în cămăruţa lui sărăcăcioasă. Zâmbi trist. Nu avea ce să facă decât să-i spună adevărul.

Era rândul lui să tragă aer în piept:

"- Nu ştiu să existe o licoare fermecată, începu bătrânelul. Fireşte, am auzit poveşti când eram tânăr. Poveşti despre o licoare fermecată pe care dacă o bei îţi uiţi tristeţile, trăieşti mai mult şi mai bine, vezi viaţa în culori mai vii. Dar adevărul este că nu am găsit-o. Iar de la un moment dat am încetat să o mai caut. Mi-am dat seama că irosesc ceva mult mai preţios." Şi zicînd asta, deschise mâna şi îi arătă fetei lucrul la care meşterea: un ceas de buzunar, mic, rotund.

Foto: Ana Cătănuş

"- Ce legătură are ceasul ăsta vechi cu ce caut eu?", spuse îmbufnată fata.

"- Nu este vorba despre ceas, ci despre timp", spuse bătrânelul. Şi continuă:

"- Mi-am dat seama că irosesc timpul pe care-l aveam şi am abandonat căutarea, chiar şi gândul la licoarea fermecată".

Fata făcu ochii din ce în ce mai mari. Faţa îi trăda furia, oboseala şi dezamăgirea. Toate deopotrivă.

"- Dar semnul? Numele? Tăblia veche de afară? Ce o să-mi spuneţi despre asta?"

"- Ah, asta? Anna a fost, nu, nu a fost, va fi întotodeauna, soţia mea. A plecat de curând în altă lume. La începutul vieţii noastre împreună mi-am deschis un mic atelier de reparat ceasuri. Şi acum îmi aduc aminte. Parcă a fost ieri. Eram atât de tânăr, iar ea atât de frumoasă!

Îmi aduc aminte când am agăţat tăblia de la intrare. Era nouă, lustruită, strălucitoare. Soţia mea, cocoţată pe vârfuri pe o scară veche de lemn... Se uita la mine cu ochii ei mari şi negri, râzând şi strigând-mi: "nu care cumva să mă laşi să cad"!.

Şi nu am lăsat-o să cadă. E adevărat, ne-am mai împiedicat, ne-am mai împotmolit, dar nu am căzut. Niciodată! "

"- Şi licoarea, întrebă fata? Cu licoarea ce s-a întâmplat?"

"- Cu licoarea? Nimic. Mi-am dat seama că şi dacă ar fi existat licoarea aceea, nu ar fi fost uşor de găsit. Iar căutarea ei m-ar fi costat prea mult timp. Timpul vieţii mele, timpul cu soţia mea, timpul în care să mă bucur, să fac lucruri noi, să cunosc oameni noi. Dacă mi-aş fi dedicat viaţa găsirii licorii şi aş fi găsit-o până la urmă la capătul vieţii, cu preţul a tot ceea ce am avut până acum, la ce mi-ar fi folosit acum să nu mai fiu trist, să sper, să văd viaţa în culori vii?

Am avut o viaţă plină. Am iubit, am făcut o mulţime de lucruri şi asta fără nicio licoare fermecată."

Şi zicând asta bătrânelul închise pumnul, ascuzând în căuşul palmei ceasul mic şi rotund.

Fata îl privea tristă, cu neîncredere. Cu mâna tremurândă adună în grabă de pe măsuţa de lemn macul, fluturele albastru. Se întoarse şi ieşi cu paşi repezi. Tăblia scorojită continua să se bălăngăne în vântul de toamnă.

Poate până la urmă nu exista niciun semn. În orice caz, nu în afara minţii ei.

Se despărţea de Oraşul Albastru fără să fi găsit licoarea magică. Doar gustul amar al înfrângerii.

***

Era o nouă primăvară în Oraşul Morilor de vânt. Peste tot, pâlcuri de flori colorate, zumzet de albine şi tot felul de insecte.

Totul era ca în urmă cu câteva luni. Aproape totul.

Moara de vânt părăginită, pământul ars nu mai erau acolo.

Claude Monet, Lan de lalele în Olanda, 1886
www.claudemonet.gallery.org

Era în schimb o moară de vânt ce părea nouă, strălucitoare sub soarele călduţ de primăvară. Iar în jurul ei, pe pământul altădată sterp, se înălţau lanuri de flori. O fată îşi făcea de lucru în jurul morii de vânt. Ba mai vopsea ceva, ba mai adăuga o jardinieră, ba mai curăţa florile uscate. Când aproape termină, dădu fuga în şopron şi aduse o scară din lemn mai mare ca ea.

Se cocoţă pe ultima treaptă, se înălţă pe vârfuri şi, într-un echilibru mai mult decât fragil, se apucă că bată în cuie o tăblie pe care se putea citi:

La ANNA. 

ESENŢE FERMECATE DIN PETALE COLORATE.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2015

Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".

 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".

 "Nu e adevărat", spuse copilul.

"Ei, atunci, ia spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.

Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".

*

Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 

Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Instrumente de scris

Stilouri, pene, peniţe, pixuri, creioane... Le iubesc! Pe toate! Niciodată nu sunt îndeajuns de multe, îndeajuns de colorate, îndeajuns de...

Cred că aş putea să mă numesc colecţionară de instrumente de scris sau mai bine nu. Colecţionarii (în percepţia mea) sunt oamenii care adună lucruri din aceeaşi categorie din pasiune, însă dragostea pentru ele, nevoia de a le proteja îi face să se rezume doar la a le privi, nu a le folosi. De asta, cred, că  nu sunt o colecţionară. Eu le strâng pentru a le folosi. 

Între mine şi pixurile, stilourile, pe scurt condeiele mele există o legătură specială. Ştiu de unde le am, pe fiecare în parte. De fapt, îmi pot aminti cu o precizie aproape înfricoşătoare momentul, contextul, locul din care le-am luat. La fel, oamenii care mi le-au dăruit şi cu ce ocazie. Este şi o modalitate de a ţine, mental, legătura cu toate acele locuri, cu toţi acei oameni. 

Iubesc de-a dreptul, şi credeţi-mă, nu exagerez, să scriu de mână. 
Într-o epocă în care tehnologia face paşi mari în fiecare zi, în care Ipad-ul, Iphone-ul sau Mac-ul au devenit "must have-uri" (asta ca să ne păstrăm în limbajul specific epocii), când comunicarea a devenit mai mult online decât offline (ha!), de ce se încăpăţânează unii să mai scrie de mână?

Să fie oare un refuz al modernităţii? O declaraţie de război sau o sfidare la adresa gadget-urilor? Nicidecum! Nu în cazul meu. Mă pasioneză noul. Chiar dacă nu-mi pot cumpăra cele mai noi gadget-uri, aplicaţii, programe, îmi place să le descopăr, să învăţ să le folosesc... Pentru că îmi place noul şi pentru că e necesar. Lumea în care trăiesc seamănă foarte puţin cu cea în care am crescut, iar adaptarea include şi apelul la noile metode de lucru, comunicare...

Revenind însă la condeiele mele dragi... Ele ascund altceva decât un eventual snobism (cel puţin în cazul celor care scriu cu stiloul se spune că aceştia trădează eleganţă şi snobism în egală măsură).

Între instrumentele mele de scris şi gândurile, sentimentele, stările mele de spirit există o legătură de dependenţă. Se alină unele pe altele, se completează, se determină. La fel cu inspiraţia.

Cele mai multe dintre textele de pe acest blog au fost scrise mai întâi de mână. Pe agende, pe hârtii colorate... Apoi au fost culese în calculator, pentru a-şi găsi drumul către voi.

Ce pierdere de timp, ar putea spune unii!

Poate, dar nu pentru mine. Scrisul de mână mă ajută să-mi adun gândurile, să le sistematizez. Scrisul de mână, de mâna mea, nu e doar ceva personal, ci este o mărturie în timp a ceea ce am fost eu. Trădează momentele de bucurie, atunci când literele sar sprinţare pe foaia de hârtie, tristeţea, supărarea sau enervarea, atunci când sunt apăsate, mai mai să rupă hârtia, sau aliniate milităreşte, dragostea, atunci când sunt rotunjite, ordonate şi adresate persoanelor dragi.

Scrisul de mână te învaţă să aştepţi, să aştepţi ca destinatarul să primească o scrisoare, un cadou, o vedere trimise poştă, să aştepţi o reacţie, un răspuns...

La fel, scrisul de mână are un efect terapeutic. E o modalitate de a încetini iureşul ameţitor al gândurilor noastre, nu întotdeauna pozitive.

Astfel stau lucrurile cu instrumentele mele de scris...

Şi după-amiază, după ce se va fi potolit  zarva unei zile de duminică, voi alege o hârtie colorată şi un stilou care să se potrivească  stării mele de spirit şi, poate, voi mai scrie o poveste...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Învierea

Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".

Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...

Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.

Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:

"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)

Hristos a înviat!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.

Foto:Ana Cătănuş

Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 

Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 

Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.

Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Cea mai frumoasă poveste...

Nu eu am scris cea mai frumoasă poveste, aşa cum nu eu am scris "povestea" de mai jos, însă eu o trăiesc.

"Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate,

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună,

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitate pentru flacără,

Nici lemne pentru fum."

Marin Sorescu, "Poveste", Poeme, Albatros, 1976