Îndrăzneşte să fii cine eşti!

My Favorite Things - Julie Andrews

E sfârşitul unei nopţi toride de vară, iar cearşaful ghem de sub mine trădează gândurile cu care m-am luptat bună parte din noapte. Îmi simt ochii nisipoşi, umflaţi ca două mingi de ping-pong. Mă târăsc cu greu la bucătărie, să-mi pun de o cafea pe care s-o dau iute pe gât, doar-doar m-oi trezi.

Mă uit pe geam şi văd cum cerul capătă rapid nuanţe de gri şi negru şi, din senin, se pune pe o ploaie rapidă, din aia cu bulbuci.

Ochii încep să-mi scânteieze, tălpile încep să mă mănânce. Ce-aş mai lua-o la fugă prin ploaia asta. Doar că e miez de dimineaţă. Unde să plec aşa în ploaie? N-am nici măcar pretextul că trebuie neapărat să ajung undeva.

Credinţele acumulate/învăţate de-a lungul timpului îmi spun că "nu", "nu se poate", "nu se face", "ce-o să zică lumea".

Din fericire, o voce piţigăiată din mintea mea mă înghionteşte râzând: "hei, du-te, nu pierde ocazia! Cine ştie când ne mai întâlnim vara asta cu o ploaie cu bulbuci".

Vocea îmi dă curaj să caut pretexte...

Ştiu! Am găsit!

Cobor să spăl maşina! Iau frumos o perie şi folosesc apa care curge cu atâta generozitate din cer.

E ecologic. Nu risipesc apă, nu folosesc detergenţi şi mai am şi un beneficiu secundar: scap de glumele răsuflate ale băieţilor veseli de la spălătorie.

Mă felicit în gând pentru idee şi pentru construcţia logică, îmi trag un maiou pe mine, o pereche de pantaloni scurţi, sar în şlapi şi strig ieşind pe uşă: "mă duc până jos!".

Miroase a ploaie şi a pământ îmbibat cu apă. Pe umbrelă îmi tropăie vesel picăturile de ploaie. Nu mai aud nimic altceva. 

Cu toată umbrela mea, în două minute sunt udă până la piele.

Şi mi-e atât de bine!

Cu bucurie tot dau cu peria pe maşină, curăţ cu conştiinciozitate toate încheieturile.

Vecinul de la parter mă priveşte mirat. Nu pare să înţeleagă de ce fac asta pe o ploaie torenţială. Îl observ şi-mi pregătesc o replică deşteaptă de contraatac, în caz de nevoie.

Cam aşa facem când ne simţim vulnerabili: contraatacăm.

Dar nu-mi spune nimic. Doar mă priveşte, iar eu renunţ să mai ghicesc ce gândeşte.

Mă bucur de ploaie, ţopăi prin bălţi şi cânt, în gând, prin ploaie.

Alţii au făcut-o cu voce tare. Eu, încă, nu am atâta curaj...

Trag cât pot de timp, dar vocea raţiunii se trezeşte şi-mi strigă: "hei, eşti udă leoarcă! vezi că intră apă la bateriile de la telecomadă...".

Mda, asta cam aşa e....

Îmi strâng periuţa, umbrela, mai sar o dată într-o baltă şi-mi spun în gând: data viitoare, fără umbrelă!

Cercei de zece lei

Câteodată, mă trezesc vorbind cu câte o prietenă despre shopping. Mai precis, despre puterea vindecătoare a cumpărăturilor, despre starea de bine pe care o provoacă micile obiecte îndesate în sacoşe de hârtie lucioasă.

Eu şi cumpăratul am avut întotdeauna o relaţie încâlcită. Poate pentru că am fost crescută într-un mediu în care a fi chibzuit era o necesitate, o necesitate devenită apoi virtute. Cred că de puţine ori mi-am dorit un lucru şi l-am şi cumpărat imediat. 
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla. 
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără. 

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/575264552388138917/

Este o nevoie de abundenţă? De exhibare a puterii de cumpărare? A bunăstării? Un comportament compulsiv? O fugă? O încercare de a umple goluri din noi greu de umplut altfel?
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente. 
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!). 
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă. 
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi. 
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o. 
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :) 
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată. 
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.

Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.

Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.

Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".

Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.

Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 

Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.

Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".

Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.

Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.

Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?

Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.

Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.

Sunt albe şi soarele le face să strălucească.

Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.

Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:

Dar asta nu e o simplă piatră!

E o inimă. 

Ştiu la cine trebuie să ajungă!

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.

În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 

Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.

Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.

Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/

Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.

Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.

Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.
......................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

.....................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare. 

Instrumente de scris

Stilouri, pene, peniţe, pixuri, creioane... Le iubesc! Pe toate! Niciodată nu sunt îndeajuns de multe, îndeajuns de colorate, îndeajuns de...

Cred că aş putea să mă numesc colecţionară de instrumente de scris sau mai bine nu. Colecţionarii (în percepţia mea) sunt oamenii care adună lucruri din aceeaşi categorie din pasiune, însă dragostea pentru ele, nevoia de a le proteja îi face să se rezume doar la a le privi, nu a le folosi. De asta, cred, că  nu sunt o colecţionară. Eu le strâng pentru a le folosi. 

Între mine şi pixurile, stilourile, pe scurt condeiele mele există o legătură specială. Ştiu de unde le am, pe fiecare în parte. De fapt, îmi pot aminti cu o precizie aproape înfricoşătoare momentul, contextul, locul din care le-am luat. La fel, oamenii care mi le-au dăruit şi cu ce ocazie. Este şi o modalitate de a ţine, mental, legătura cu toate acele locuri, cu toţi acei oameni. 

Iubesc de-a dreptul, şi credeţi-mă, nu exagerez, să scriu de mână. 
Într-o epocă în care tehnologia face paşi mari în fiecare zi, în care Ipad-ul, Iphone-ul sau Mac-ul au devenit "must have-uri" (asta ca să ne păstrăm în limbajul specific epocii), când comunicarea a devenit mai mult online decât offline (ha!), de ce se încăpăţânează unii să mai scrie de mână?

Să fie oare un refuz al modernităţii? O declaraţie de război sau o sfidare la adresa gadget-urilor? Nicidecum! Nu în cazul meu. Mă pasioneză noul. Chiar dacă nu-mi pot cumpăra cele mai noi gadget-uri, aplicaţii, programe, îmi place să le descopăr, să învăţ să le folosesc... Pentru că îmi place noul şi pentru că e necesar. Lumea în care trăiesc seamănă foarte puţin cu cea în care am crescut, iar adaptarea include şi apelul la noile metode de lucru, comunicare...

Revenind însă la condeiele mele dragi... Ele ascund altceva decât un eventual snobism (cel puţin în cazul celor care scriu cu stiloul se spune că aceştia trădează eleganţă şi snobism în egală măsură).

Între instrumentele mele de scris şi gândurile, sentimentele, stările mele de spirit există o legătură de dependenţă. Se alină unele pe altele, se completează, se determină. La fel cu inspiraţia.

Cele mai multe dintre textele de pe acest blog au fost scrise mai întâi de mână. Pe agende, pe hârtii colorate... Apoi au fost culese în calculator, pentru a-şi găsi drumul către voi.

Ce pierdere de timp, ar putea spune unii!

Poate, dar nu pentru mine. Scrisul de mână mă ajută să-mi adun gândurile, să le sistematizez. Scrisul de mână, de mâna mea, nu e doar ceva personal, ci este o mărturie în timp a ceea ce am fost eu. Trădează momentele de bucurie, atunci când literele sar sprinţare pe foaia de hârtie, tristeţea, supărarea sau enervarea, atunci când sunt apăsate, mai mai să rupă hârtia, sau aliniate milităreşte, dragostea, atunci când sunt rotunjite, ordonate şi adresate persoanelor dragi.

Scrisul de mână te învaţă să aştepţi, să aştepţi ca destinatarul să primească o scrisoare, un cadou, o vedere trimise poştă, să aştepţi o reacţie, un răspuns...

La fel, scrisul de mână are un efect terapeutic. E o modalitate de a încetini iureşul ameţitor al gândurilor noastre, nu întotdeauna pozitive.

Astfel stau lucrurile cu instrumentele mele de scris...

Şi după-amiază, după ce se va fi potolit  zarva unei zile de duminică, voi alege o hârtie colorată şi un stilou care să se potrivească  stării mele de spirit şi, poate, voi mai scrie o poveste...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Învierea

Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".

Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...

Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.

Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:

"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)

Hristos a înviat!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.

Foto:Ana Cătănuş

Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 

Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 

Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.

Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Cea mai frumoasă poveste...

Nu eu am scris cea mai frumoasă poveste, aşa cum nu eu am scris "povestea" de mai jos, însă eu o trăiesc.

"Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate,

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună,

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitate pentru flacără,

Nici lemne pentru fum."

Marin Sorescu, "Poveste", Poeme, Albatros, 1976

Odette Toulemonde sau lecţia de bucurie

Adinei, 

de la care am învăţat o parte 

din bucuria de a fi.

L-am "întâlnit" pe Eric Emmanuel Schmitt la Teatrul Mic cu ceva vreme în urmă.... Un an sau mai mult...Mi-a plăcut. Şi atât...

De curând, ne-am revăzut....într-un magazinaş din Gara de Nord. Pe o poliţă, îngrămădită într-un morman de alte cărţi, numai bune de luat într-o călătorie, şedea Cea mai frumoasă carte din lume...aşa se numeşte cartea....de fapt o colecţie de opt povestiri.

Am înşfăcat-o şi am luat-o la goană după tren.

Am savurat povestirile lui Schmitt în timp, una câte una.....Nu voiam să se termine. Ca atunci când savurezi o ciocolată, pătrăţică după pătrăţică....

Şi aşa am ajuns la Odette Toulemonde... O povestire scrisă după un film....nu invers, regizat tot de Eric Emmanuel Schmitt.

Cum, necum am găsit filmul pe net, l-am descărcat...l-am pus să ruleze.... Nu eram foarte hotărâtă să-l văd, însă după primele secvenţe decizia era luată: nu am putut să nu-l văd.

Cam asta a fost călătoria care m-a adus "faţă în faţă" cu Odette Toulemonde.

Restul? Restul e un amestec de încântare şi mai ales bucurie. Da, bucurie...

Pentru că Odette Toulemonde este o poveste simplă, pe alocuri neverosimilă, dar care are darul de a te aduce într-o stare vecină cu bucuria, acea bucurie simplă generată de faptul că exişti.

Pe scurt, Odette Toulemonde este povestea unei femei de 40 de ani care, deşi nu are foarte multe motive să fie fericită, este. Sursa fericirii ei este una care ar putea părea modestă: cărţile scrise de Balthasar Balsan, un om care, deşi are toate motivele pentru a fi fericit, nu este. Şansa lui este legată însă de întâlnirea cu Odette....

Şi de aici mai e un singur pas către Bucurie. Pentru că Odette, pe lângă modesta ei existenţă de vânzătoare la raionul de cosmetice al unui magazin de provincie, a colecţiona păpuşi de la bâlciuri sau a sta seara în faţa unui autocolant înfăţişând doi tineri într-un peisaj exotic....Odette este un om care se bucură.... trăieşte în universul ei, care poate părea mic, neîncăpător, dar care se bucură zi de zi şi visează la un lucru: să meargă la mare..

Probabil vă întrebaţi ce e atât de special la filmul ăsta...? Cred că am să spun că filmele, muzica pe care o ascultăm, cărţile pe care le citim devin speciale în măsura în care trezesc ceva în noi. Altfel...

Eu, trebuie să recunosc, m-am identificat într-o anumită măsură cu Balthasar Balsan: omul care deşi are atât de mult, se bucură atât de puţin, dar în interiorul căruia se găsesc "zăcăminte de bucurie". E nevoie doar de un mic impuls... M-am mai identificat cu el şi din alt punct de vedere, pe care mi-e un pic ruşine să-l recunosc, dar care nu e mai puţin adevărat: este vorba despre tentaţia de a-i privi câteodată pe ceilalţi de sus, ca şi cum nu ar putea să ne înţeleagă pentru că nu sunt destul de citiţi, umblaţi.... Nimic mai fals. 

Cred, sincer, că atunci când ne comportăm aşa, o facem din teamă, din nesiguranţă, din nevoia de a ne construi o platoşă...care să ne apere de ceva. 

Ce am redescoperit eu în urma întâlnirii cu Odette Toulemonde? Bucuria de a fi! Bucuria de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ar aştepta alţii de la tine să fii...

Bucuria de a-ţi trăi viaţa, aşa cum este... Iar asta valorează mai mult decât orice.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Forrest Gump

My momma always said, "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." 

Si ce dreptate avea...

Cu ceva vreme  in urma, nu foarte multa, stateam de vorba cu un prieten, cred ca pot sa-i spun asa..., si ii expuneam ideile mele..., despre cum mi-ar placea sa fie viata mea, ce mi-as dori sa ma motiveze... stuff like this (asta ca sa ma pastrez in atmosfera titlului).

Ca de obicei (sau mai bine zis cum am prostul obicei), incercam sa zugravesc in foarte multe si complicate cuvinte tabloul despre cum ar trebui sa arate o viata nu perfecta, ci multumitoare. Si cu cat incercam sa fiu mai clara, mai concisa, cu atat mai mult deveneam mai alambicata in exprimare, supunand bietul interlocutor la un chin nu foarte util. Si dupa noianul de cuvinte, condimentate din plin cu o gesticulatie bogata, dintr-o data, interlocutorul meu a avut o sclipire de geniu, constand in doua cuvinte: Forrest Gump!

Da, Forrest Gump! 

Poate va intrebati de ce? 

Pentru ca si pentru mine (spun asta pentru ca sunt convinsa ca si pentru altii) Forrest Gump, filmul, este metafora perfecta a omului a carui viata, aparent total neinteresanta, alunca pe nesimtite, intr-un "firesc  ametitor" spre plenitudine.. 

Stiu, iar am tendinta sa ma exprim alambicat, dar stiti de ce?

Tocmai pentru ca lucrurile simple, firesti, sunt cel mai greu de descris.

Exista oameni care stiu ce vor de la viata, isi fixeaza unul sau mai multe obiective majore si restul vietii lor consta in a sari din patratica in patratica spre succes. Recunosc, undeva in sufletul meu i-am invidiat si ii invidiez pe cei care pot sa faca asta. Insa, stiu deja ca nu am sa pot sa fiu niciodata asa dintr-un motiv foarte simplu: ma plicitisesc prea repede. Nu sunt in stare sa urmaresc obiective nici rigide, nici de lunga durata... 

In schimb, am descoperit ca atunci cand te apuci  de ceva si pui tot sufletul disponibil in lucrul ala, chiar daca nu vei obtine succesul maxim, tot vei obtine ceva. Cel putin o experienta noua si multumirea ca ai putut sa te dedici cu totul lucrului respectiv....

Parca ii si aud pe unii mai carcotasi spunand: "n-ai decat sa pastrezi dumneata si castigul de experinta si multumirea... sufleteasca". Ar fi o opinie demna de luat in seama, mai ales pentru cei care isi propun sa-si maximizeze profiturile, de orice natura ar fi ele. Doar ca pentru altii, multumirea asta va deveni baza proiectelor viitoare, oricum se vor fi numind ele, si, mai mult, poate fi promisiunea unui echilibru si a sentimentului ca viata lor insemna mai mult...

Forrest Gump poate fi in egala masura un film pentru oricare din cele doua categorii de oameni despre care am vorbit mai devreme (sa fim intelesi ca nu spun ca una este mai buna decat alta, pur si simplu am simtit nevoia sa ma plasez intr-una din ele). 

Diferenta sta in ochii fiecaruia.....

Lucrurile si oamenii din ele

Exista oameni care sunt foarte atasati de lucrurile lor, fie ca e vorba despre haine, masina, calculator sau chiar obiecte de papetarie, o agenda, un pix. Se ataseaza de ele datorita valorii materiale, de prestigiu, sau emotionale, afective.

Acum, am sa vorbesc despre acele lucruri de care ne atasam emotional si la a caror pierdere suferim infinit mai mult... De ce? Pentru ca obiectul respectiv odata incarcat cu emotii nu mai este doar un obiect, ci devine purtatorul, depozitarul acelor emotii. Mai bine zis, obiectul poarta in sine amintirele despre o persoana, un loc, o anumita stare simtita la un moment dat.

Eu, de cele mai multe ori, asociez lucrurile cu persoane sau locuri  si astfel, pentru mine, devin unice, de neinlocuit, chiar daca in jurul meu exista o sumedenie de lucruri aparent identice.

Salul meu alb este aparent la fel cu zecile de saluri din jurul meu, dar al meu imi aminteste de o persoana foarte draga. Purtandu-l, port acea persoana cu mine, o simt aproape si ma incarc, de fiecare data, cu afectiunea cu care mi-a fost daruit.

Eu asa fac: cand imi este foarte dor de o persoana sau de o anumita perioada, iau cu mine ceva care ma leaga de persoana/locul/timpul respectiv, fie ca e vorba despre un sal, o pereche de cercei sau...un pix.

Cand ma gandesc la multimea de lucruri pe care le am, imi dau seama cat de norocoasa am fost/sunt pentru ca am intalnit atatia oameni care m-au iubit/iubesc sau au fost atasati de mine, pentru multimea de locuri pe care am putut sa le vad/cunosc.

Ah, doua persoane/lucruri pe care le port intotdeauna cu mine? Dan/ Verigheta de pe mana stanga si Mihaela/cruciulita de la gat!

Despre recunoştinţă...

Un articol dintr-o revistă pe care o citesc în mod constant (Psychologies) prezenta beneficiile recunoştinţei, cât de mult contribuie ea la o stare interioară de bine. Cumva, recunoştinţa era înfăţişată drept ceva care se învaţă, un comportament dobândit prin exersare. Cred, într-o anumita măsură, ca asa si este. Dar daca simtiti un gram de indoiala in glasul meu, asta nu se datorează faptului că nu sunt de acord cu explicaţia precedentă, ci, pur şi simplu, sunt o persoană care preferă varianta emoţională a explicaţiilor, în locul celor "dovedite ştiinţific" .

Pentru că eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un sentiment care ţi se strecoară în suflet, pe nesimţite, pentru ca la un moment dat să ţi se ivească drept în faţă şi să nu poţi avea altă reacţie decât de uimire. O uimire inexplicabil de frumoasă...

Am fost şi cred că mai sunt, într-o anumită măsură, o persoană pentru care nimic nu era suficient: nu sunt suficient de înaltă, nu sunt suficient de deşteaptă, nu sunt suficient de iubită....Pe scurt, totul era insuficient!

Atunci când suferi de "insuficienţă cronică" (ştiu că sintagma poate completa cu succes un diagnostic medical, dar aici eu o folosesc ca metaforă pentru nemulţumire cronică) orice reuşită, orice bucurie capătă valoare de punctuleţ într-un şir de punctuleţe care trebuie să ducă undeva, preferabil în sus....

 Lucrurile au tot mers aşa până de curând....când, când....m-am confruntat cu o criză majoră, care a pus sub semnul întrebării multe lucruri. Brusc, nu mai avea importanţă că nu mă simt suficient de înaltă, suficient de iubită sau că nu ştiu suficient de multe limbi străine sau suficient de bine...

Ei bine, când ajungi într-o situaţie din asta eşti bulversat total. Nu contează câţi paşi faci înapoi pentru a evalua cu obiectivitate situaţia. Nu funcţionează şi pace! Blocajul e atât de mare încât rotiţele angrenajului care eşti tu par să nu se mai urnească. În veci!

Şi am tot ţinut-o aşa o perioadă de timp până când, într-o zi, ajunsă acasă după o zi ce părea să dureze o veşnicie, mi-am spus în gând: mulţumesc, Doamne, că am ajuns acasă. Pur şi simplu! După care mi-am dat seama că eu am o casă, spre deosebire de cei care îşi pun problema unde se vor duce a doua zi, am o sănătate acceptabilă, spre deosebire de cei care se chinuie pe un pat de spital şi mai am foarte multe lucruri....printre care şi norocul de a întâlni oameni speciali. I-am întâlnit pe tot parcursul vieţii mele. Am învăţat multe lucruri de la toţi: să comunic, să văd lucrurile şi altfel, să zâmbesc, da, să zâmbesc....

Aşa cum mi-a spus cineva zilele trecute, se pare că "Dumnezeu lucrează prin oameni".

Tind să cred asta cu tărie, altfel cum am putea explica întâlnirile care ne "ating" viaţa? Întâmplări? Parcă sună prea sărac. Şi pentru că de prea multe ori vorbesc în general, de data asta am să şi scriu cui sunt recunoascătoare, recunoscătoare pentru că i-am întânlit pe Oana, Simona, George, Mircea, Camelia, Victor şi mulţi, mulţi alţii.

Eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un lucru generat de altruismul celuilalt. Un fel de cadou pe care îl facem celorlalţi, dar şi nouă înşine.

Cum ar arăta lumea dacă ne-am face mai des asemenea cadouri?

An everlasting smile

Cam la asta ma gandesc, asta vizualizez cand aud Audrey Hepburn: un zambet pentru totdeauna. Dincolo de clisee: Audrey, sinonim cu eleganta, stilul, distinctia, Audrey Hepburn a reusit sa ramana una dintre cele mai iubite actrite, chiar si dupa moartea ei. 

Si ce e de-a dreptul fascinant atunci cand vorbesti despre Audrey Hepburn este ca farmecul ei depaseste granitele filmului. 
Nu filmul este cel care a "fermecat-o" pe Audrey, ci invers. Ea i-a adus dragalasenia, naturaletea, firescul. 

Ceea ce este fascinant la Audrey Hepburn nu este frumusetea fizica, ci frumusetea care emana din gesturile ei, privirile, zambetele nestudiate, negandite, nerepetate pana la epuizare. 

De-a lungul timpului au existat generatii de femei care sa incerce sa-i copieze stilul, indiferent ca era vorba despre vestimentatie sau coafura. Audrey Hepburn reprezinta  o atractie pentru orice femeie care vrea sa fie perceputa drept eleganta, stilata, rafinata.

Audrey Hepburn inseamna insa mai mult. Audrey este mai mult decat imaginea din Breakfast at Tiffany's  sau printeasa zglobie din Vacanta Romana. 

Audrey este o stare de spirit. 

Este acea stare in care ajungi sa te simti bine cu tine insati, in care esti suficient de bun incat sa oferi si altora din bunatatea ta, atunci cand poti sa dai fara sa astepti sa primesti ceva la schimb.

Audrey Hepburn este pentru mine un zambet fermecator, o pereche de ochii care "vorbesc" de unii singuri si o mana intinsa celorlalti.

Si mai este ceva, esential pentru mine: un zambet careia trebuie sa-i raspunzi neaparat cu alt zambet.

Scrisoare pentru maine

Exista oameni care au un fel de organizator, parca asa se numeste. Stiti voi, agenda aia in care ai planificat pe zile, pe ore, ce urmeaza sa faci, cu cine urmeaza sa te vezi, iti stabilesti prioritatile...La mine nu a functionat asta niciodata... Inutil sa spun ca la un moment dat mi-am si facut rost de un astfel de organizator, de parca in acel obiect statea toata capacitatea mea de "focusare" (urasc cuvantul asta, insa il folosesc pentru ca mi se pare ca intra in acelasi registru cu "organizator") si fara obiectul magic as fi fost supusa haosului... As, o iluzie! In concluzie: nu am organizator si nici o minte foarte organizata.
In schimb, scriu scrisori... 
Ador sa scriu scrisori. Savurez sa scriu scrisori, dar scrisori din alea adevarate, pe hartie, cu pixul, cu creionul, cu stiloul.... Ador sa simt cum invalmaseala de ganduri din mintea mea, tavalugul de senzatii, de stari se amesteca toate asa cum amesteci niste ingrediente, insa, de fiecare data, creand ceva nou, ceva diferit. 
Se spune ca intr-o viata nu iubim de doua ori in acelasi fel. Cred ca nici nu scriem de doua ori la fel, pentru ca gandurile, sentimentele noastre, desi pot fi asemanatoare, nu sunt identice. Cuvintele pot fi aceleasi, dar vor exprima altceva, ne vom raporta diferit la ele, le vom izbi de foaia de hartie sau le vom aseza cu cea mai mare delicatete, ii vom lovi pe ceilalti cu ele, ne vom lovi pe noi insine sau le vom oferi cu toata dragostea de care suntem capabili.
Revenind la scrisori.... 
De obicei scriu scrisori altora: oamenilor pe care ii iubesc, oamenilor importanti pentru mine, oamenilor care imi dau macar sentimentul ca vor incerca sa inteleaga ce le-am scris. Si, din cand in cand, imi scriu scrisori mie....sa ma cert, sa-mi dau incredere, sa ma agat de ceva, fie si de o iluzie. 


Acum scriu pentru maine!


Scriu pentru ca maine, cand o sa ma apuce din nou setea de "absolut" si de "tot" sa-mi aduc aminte ca exista foarte putine lucruri cu adevarat importante, ca "totdeauna" nu exista, exista doar "cateodata", ca alergand dupa "tot", risti sa "orbesti" si sa nu mai vezi nimic din "acum" si "aici".


Scriu ca sa "ma trag de maneca" si sa-mi spun ca nu exista retete consacrate despre cum se traieste, ci se traieste pur si simplu, asa cum a trai nu este un act individual, decat in masura in care nu permitem nimanui sa intre in viata noastra, nici chiar pentru o scurta perioada de timp.