Câteodată, mă trezesc vorbind cu câte o prietenă despre shopping. Mai precis, despre puterea vindecătoare a cumpărăturilor, despre starea de bine pe care o provoacă micile obiecte îndesate în sacoşe de hârtie lucioasă.
Eu şi cumpăratul am avut întotdeauna o relaţie încâlcită. Poate pentru că am fost crescută într-un mediu în care a fi chibzuit era o necesitate, o necesitate devenită apoi virtute. Cred că de puţine ori mi-am dorit un lucru şi l-am şi cumpărat imediat.
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla.
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără.
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla.
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără.
 |
| Sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/575264552388138917/ |
Este o nevoie de abundenţă? De exhibare a puterii de cumpărare? A bunăstării? Un comportament compulsiv? O fugă? O încercare de a umple goluri din noi greu de umplut altfel?
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente.
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!).
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă.
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi.
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o.
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :)
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată.
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente.
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!).
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă.
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi.
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o.
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :)
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată.
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu