Scrisoare pentru Moş Crăciun?

Copilăria mea a stat sub semnul lui Moş Gerilă (Дядя Мороз, cum aveam să aflu mai târziu). Înfriguraţi, mai ales în ultimii ani '80, împodobeam bradul în Ajun (nu, nu-l împodobeam la 1 decembrie :) cu globuleţe, beteală un pic sărăcăcioasă şi vată, pe post de zăpadă. Şi aşteptam. Îl aşteptam pe tata, înfrigurat şi el după o zi de şantier, să ne aducă punguţa de la sindicat. Nu era mare lucru în ea, dar pentru noi era BUCURIE.

Apoi, s-a schimbat regimul politic şi Moş Gerilă a fost nevoit să-i cedeze locul lui Moş Crăciun.

Sincer, nu-mi aduc aminte să-i fi scris vreo scrisoare. Nu prea credeam în el şi nici nu voiam să-mi împovărez părinţii cu dorinţe pe care le-ar fi fost greu să le îndeplinească.

Iar, la un moment dat, din colecţia mea de îngeri, îngerul principal pe nume Mihaela, mi-a şoptit că de Crăciun nu e vorba despre mâncare şi cadouri. E mai mult. Mult mai mult.

Este despre LUMINĂ. 

Despre lumina adusă de naşterea Fiului lui Dumnezeu. 

Şi totul a căpătat sens.

Moşii au trecut în poveste, Isus pruncul a trecut în tradiţia religioasă.

Şi a rămas lumina, care parcă pâlpâie mai tare în inimile noastre în preajma naşterii Domnului.

Şi lumina aceasta este cea care ne alină, ne face să credem, să căutăm să fim mai buni, mai toleranţi, chiar dacă doar pentru o perioadă.

Luminii ăsteia îi scriu să o rog să-mi pună sub pernă, în inimă, sau unde o vrea ea, nişte firimituri de înţelepciune, câteva petice cu care să-mi mai bandajez din rănile pe care uneori mi le fac singură, nişte stropi de înţelegere, şi acceptare, şi bucurie, şi speranţă.

Şi mai am mare nevoie de încă ceva. De nişte încredere. În mine, în sensul pe care toate lucrurile ar trebui să-l aibă, în mâine, în poimâine, în ce va urma, în binele care sigur se ascunde în ceilalţi.

Şi, pentru că se zice că Moşului trebuie să-i ceri şi ceva concret, atunci îi dau de veste că, pe lângă cele deja amintite, nu voi refuza un set cu peniţe şi toc de caligrafie de la Profiart. 

Ştie el care.....(stttt, ălă rusesc, Sonet/Сонет, de 16.20).

Cum să fii Moş Crăciun? Un ghid.

Ştiu, titlul sună aşa ...ca de revista Cosmopolitan, însă faceţi un efort, depăşiţi-l şi citiţi un pic mai departe. Probabil ştiţi până acum că nu-mi plac clişeele: verbale, comportamentale, de niciunele... Încerc să le evit, ba aş putea spune că fug de ele ca "necuratul de tămâie". Nu ţuguiaţi buzele şi nu spuneţi, vă rog, "ha, ha, păi uite că tocmai ai comis-o, asta cu Moşu'"! Până la urmă, nu e vina mea că toată lumea, chiar toatăăă lumea!, l-a "arestat" pe Moşu, l-a "înhămat" şi l-a pus să tragă din greu la sania marketingului (aproape) mondial.

Însă, de data asta, eu nu vă cer să cumpăraţi nimic, ci să intraţi un pic în atmosfera reală a sărbătorilor de Crăciun. Şi cum altfel am putea să facem asta, dacă nu dăruind un pic din ceea ce avem deja.

Aşa că, dacă aveţi pe acasă jucării, jocuri, hăinuţe, gadget-uri bune, însă de care copiii voştri s-au plicitisit şi nu mai vor să le vadă, fiţi generoşi! Nu le lăsaţi să zacă în cutii de la IKEA, debarale, boxe, subsoluri... 

Faceţi o faptă bună şi donaţi-le!

Fiţi generoşi şi învăţaţi-i şi pe copiii voştri să fie la fel.

Sunt o mulţime de copii care s-ar bucura să primească şi să folosească toate aceste lucruri. Printre ei, sunt şi copiii de la secţia de neurologie de la Spitalul Gomoiu din Bucureşti. În cazul în care puteţi să faceţi asta, scrieţi-ne:

Adina Istrate sau Ana Cătănuş

Eu cred că printre voi sunt mulţi Moşi Crăciun, Zâne, Spiriduşi sau Spiriduşe care aşteaptă doar un semn să iasă la iveală. 

Şi ce Crăciun grozav vom avea toţi dacă în Ajun, când facem bradul, împachetăm ultimele cadouri şi ciugulim pe furiş bomboane de pom, ne vom gândi că undeva, poate acasă sau într-un pătuţ de spital, un copil se bucură cu şi din tot sufletul pentru ceva ce a primit de la noi!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.

Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.

Foto:Ana Cătănuş

Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 

Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 

Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.

Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Cine mai are nevoie de povesti?

Se intampla, e adevarat, cel mai des in perioada sarbatorilor de iarna, sa intram intr-o stare speciala. Suntem un pic distrati, poate un pic mai visatori, mai dispusi sa petrecem timp cu noi insine sau cu cei foarte apropiati. E asa sentimentul ala ca iti vine sa strangi langa tine, asa tare tare de tot, ce iti este mai drag si sa nu-i mai dai drumul. Si mintea incepe sa ti se umple de amintiri frumoase, de planuri legate de toate lucrurile pe care ai sa le faci pentru ceilalti, se intelege cei iubiti si speciali pentru noi, si cat de mult o sa-i bucure asta... Bineinteles ca nu o sa se intample aproape niciodata totul asa cum ne-am imaginat, bineinteles ca o sa apara intodeauna ceva care sa ne intristeze, enerveze, o sa ne scoata din pepeni, dar asta aproape ca nu mai conteaza. Conteaza doar povestea... Povestea pe care o reinventam in fiecare an de Craciun pentru noi si care ii include si pe ceilalti. Uneori fara ca ei sa stie...uneori fara ca ei sa vrea cu adevarat. Dar nu conteaza... Este povestea noastra. Da, este adevarat, povesti inventam, cream si in restul anului. Este poate legatura noastra cu ramasitele unui univers magic al copilariei sau poate este o modalitate de a evada dintr-o lume gri. Dar de Craciun...ei aici este alta poveste. Povestea unui "nou inceput". 

Intotdeauna am asteptat Craciunul ca pe ceva cu adevarat foarte special. Nu intotdeauna a fost unul vesel, de putine ori am perceput esenta semnificatiei religioase si cu toate astea....intotdeauna mi-a oferit sansa sa ma reinventez, sa-mi umplu bateriile cu putina bunatate, frumusete, bunavointa si cateva zambete care sa-mi ajunga macar pana la urmatorul Craciun. E la fel de adevarat ca anul asta rezerva mi s-a terminat mai devreme... De aceea poate astept cu atata infrigurare Craciunul: am nevoie de o noua poveste.Voi nu?