Scrisoare pentru Moş Crăciun?

Copilăria mea a stat sub semnul lui Moş Gerilă (Дядя Мороз, cum aveam să aflu mai târziu). Înfriguraţi, mai ales în ultimii ani '80, împodobeam bradul în Ajun (nu, nu-l împodobeam la 1 decembrie :) cu globuleţe, beteală un pic sărăcăcioasă şi vată, pe post de zăpadă. Şi aşteptam. Îl aşteptam pe tata, înfrigurat şi el după o zi de şantier, să ne aducă punguţa de la sindicat. Nu era mare lucru în ea, dar pentru noi era BUCURIE.

Apoi, s-a schimbat regimul politic şi Moş Gerilă a fost nevoit să-i cedeze locul lui Moş Crăciun.

Sincer, nu-mi aduc aminte să-i fi scris vreo scrisoare. Nu prea credeam în el şi nici nu voiam să-mi împovărez părinţii cu dorinţe pe care le-ar fi fost greu să le îndeplinească.

Iar, la un moment dat, din colecţia mea de îngeri, îngerul principal pe nume Mihaela, mi-a şoptit că de Crăciun nu e vorba despre mâncare şi cadouri. E mai mult. Mult mai mult.

Este despre LUMINĂ. 

Despre lumina adusă de naşterea Fiului lui Dumnezeu. 

Şi totul a căpătat sens.

Moşii au trecut în poveste, Isus pruncul a trecut în tradiţia religioasă.

Şi a rămas lumina, care parcă pâlpâie mai tare în inimile noastre în preajma naşterii Domnului.

Şi lumina aceasta este cea care ne alină, ne face să credem, să căutăm să fim mai buni, mai toleranţi, chiar dacă doar pentru o perioadă.

Luminii ăsteia îi scriu să o rog să-mi pună sub pernă, în inimă, sau unde o vrea ea, nişte firimituri de înţelepciune, câteva petice cu care să-mi mai bandajez din rănile pe care uneori mi le fac singură, nişte stropi de înţelegere, şi acceptare, şi bucurie, şi speranţă.

Şi mai am mare nevoie de încă ceva. De nişte încredere. În mine, în sensul pe care toate lucrurile ar trebui să-l aibă, în mâine, în poimâine, în ce va urma, în binele care sigur se ascunde în ceilalţi.

Şi, pentru că se zice că Moşului trebuie să-i ceri şi ceva concret, atunci îi dau de veste că, pe lângă cele deja amintite, nu voi refuza un set cu peniţe şi toc de caligrafie de la Profiart. 

Ştie el care.....(stttt, ălă rusesc, Sonet/Сонет, de 16.20).

Îndrăzneşte să fii cine eşti!

My Favorite Things - Julie Andrews

E sfârşitul unei nopţi toride de vară, iar cearşaful ghem de sub mine trădează gândurile cu care m-am luptat bună parte din noapte. Îmi simt ochii nisipoşi, umflaţi ca două mingi de ping-pong. Mă târăsc cu greu la bucătărie, să-mi pun de o cafea pe care s-o dau iute pe gât, doar-doar m-oi trezi.

Mă uit pe geam şi văd cum cerul capătă rapid nuanţe de gri şi negru şi, din senin, se pune pe o ploaie rapidă, din aia cu bulbuci.

Ochii încep să-mi scânteieze, tălpile încep să mă mănânce. Ce-aş mai lua-o la fugă prin ploaia asta. Doar că e miez de dimineaţă. Unde să plec aşa în ploaie? N-am nici măcar pretextul că trebuie neapărat să ajung undeva.

Credinţele acumulate/învăţate de-a lungul timpului îmi spun că "nu", "nu se poate", "nu se face", "ce-o să zică lumea".

Din fericire, o voce piţigăiată din mintea mea mă înghionteşte râzând: "hei, du-te, nu pierde ocazia! Cine ştie când ne mai întâlnim vara asta cu o ploaie cu bulbuci".

Vocea îmi dă curaj să caut pretexte...

Ştiu! Am găsit!

Cobor să spăl maşina! Iau frumos o perie şi folosesc apa care curge cu atâta generozitate din cer.

E ecologic. Nu risipesc apă, nu folosesc detergenţi şi mai am şi un beneficiu secundar: scap de glumele răsuflate ale băieţilor veseli de la spălătorie.

Mă felicit în gând pentru idee şi pentru construcţia logică, îmi trag un maiou pe mine, o pereche de pantaloni scurţi, sar în şlapi şi strig ieşind pe uşă: "mă duc până jos!".

Miroase a ploaie şi a pământ îmbibat cu apă. Pe umbrelă îmi tropăie vesel picăturile de ploaie. Nu mai aud nimic altceva. 

Cu toată umbrela mea, în două minute sunt udă până la piele.

Şi mi-e atât de bine!

Cu bucurie tot dau cu peria pe maşină, curăţ cu conştiinciozitate toate încheieturile.

Vecinul de la parter mă priveşte mirat. Nu pare să înţeleagă de ce fac asta pe o ploaie torenţială. Îl observ şi-mi pregătesc o replică deşteaptă de contraatac, în caz de nevoie.

Cam aşa facem când ne simţim vulnerabili: contraatacăm.

Dar nu-mi spune nimic. Doar mă priveşte, iar eu renunţ să mai ghicesc ce gândeşte.

Mă bucur de ploaie, ţopăi prin bălţi şi cânt, în gând, prin ploaie.

Alţii au făcut-o cu voce tare. Eu, încă, nu am atâta curaj...

Trag cât pot de timp, dar vocea raţiunii se trezeşte şi-mi strigă: "hei, eşti udă leoarcă! vezi că intră apă la bateriile de la telecomadă...".

Mda, asta cam aşa e....

Îmi strâng periuţa, umbrela, mai sar o dată într-o baltă şi-mi spun în gând: data viitoare, fără umbrelă!

Nu mai e timp!

Nu mai e timp.... Nu mai e timp de nimic... Aşa sună un cântec drăguţ, pe care, dacă doriţi (aveţi timp), puteţi să-l ascultaţi aici.

Astăzi, vorbeam cu soţul meu şi îi spuneam că am început să scriu o nouă poveste. V-am mai spus că, de obicei, îmi scriu poveştile de mână, în agenda mea... Nu le scriu dintr-o dată, ci în reprize. Le scriu acasă, când stau în pat, în metrou, oriunde pot...Îmi dă o stare de bine să las povestea să "crească" în mintea mea... Eram (sunt) oarecum mândră şi entuziasmată de noua poveste care se ţese pas cu pas şi nu am rezistat să nu-i arăt primele pagini... 

Prima reacţie a fost:

Atât de mult ai scris până acum? Cine crezi tu că o să citească atâta?

În mod ciudat chiar şi pentru mine, nu m-am enervat şi i-am răspuns:

Dacă vrei să ştii...nu am ajuns decât la jumătate. Şi de citit, o să citească cine o să fie interesat! Doar nu oblig pe nimeni să-mi citească postările. Nici măcar nu număr accesările...

Dialogul ăsta mi-a reamintit un subiect/comportament la care mă gândesc de ceva vreme, în primul rând în legătură cu mine... Dar, până la urmă, este specific majorităţii, pentru că e legat inevitabil de lumea în care trăim: lumea vitezei. 

Mă uit în jur şi mă  minunez cu câtă viteză circulă informaţia, cât de multe lucruri putem face accesând aplicaţii, cât de multe lucruri poţi să înveţi. Este extraordinar! Tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor în ultimul deceniu, să zicem. Şi dacă ar trebui să o reducem pe toată la un singur cuvânt, eu aş vota pentru "viteză".

Este într-adevăr extraordinar. O repet. Cu toate astea însă nu pot să nu remarc schimbările pe care această viteză le produce în interiorul nostru, al oamenilor... Nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, noi, oamenii, nu am fost concepuţi să funcţionăm la viteza asta... Mă uit cât de multe lucruri încercăm să cuprindem într-o singură zi. Le clasificăm, reclasificăm, le prioritizăm şi reprioritizăm şi timpul tot pare să nu ne ajungă... Slujbă, prieteni, familie, timp pentru noi, le vrem pe toate, avem nevoie de toate... Dar orele nu ne ajung....

Am vrea să cuprindem cantitatea-calitatea-viteza într-un singur coş. Doar că nu se poate! Asta cred eu. Şi mai ales, nu se poate tot timpul. Nu poate fi un mod de viaţă.

Învaţă engleza în 30 de zile... Curs de citit rapid... Oricine poate fi un bun bucătar cu doar 10 şedinţe... Sunt doar câteva anunţuri pe care le-am văzut pe cea mai celebră reţea de socializare...

Suntem cumva momiţi să credem că putem fi orice, putem face orice, cu investiţii minore de timp şi bani...

E fals! 

Yes we can! Dacă vrei, poţi! Just do it! sunt doar slogane ok atâta vreme cât ne inspiră să facem mai mult din ceea ce putem face noi. 

Nu cred că poţi învăţa engleza în 30 de zile, nici dacă ai învăţa 24 din 24. 

E posibil să reuşeşti să citeşti rapid, dar asta îţi asigură şi o înţelegere rapidă a ceea ce citeşti? 

Iar bucătar...în condiţiile în care nu ai niciun fel de abilitate pentru asta, iar singurele ouă prăjite de tine semănau mai mult cu chiftele...I don't think so!

Şi cu toate astea, ne-am dori să putem face totul. Şi ce minunat ar fi dacă le-am putea face în acelaşi timp!

Multitasking-ul (termen preluat din ştiinţa calculatoarelor şi care are în vedere executarea mai multor sarcini în acelaşi timp. Linkul duce către un articol foarte drăguţ. Asta doar dacă aveţi timp...) a devenit o realitate. Laptopul meu şi nu doar al meu are nu ştiu câte ferestre deschise (fişiere cu materiale la care lucrez, google, mailul, FB..., just in case). Scriu un email şi vorbesc la telefon, stau cu televizorul deschis şi citesc ceva...

Mă face asta mai eficientă? Pe mine, nu! Mă oboseşte, nu mă lasă să mă concentrez sută la sută pe ce am de lucru, iar navigatul pe net în "pauze", îmi face mai rău decât dacă m-aş ridica, aş face câţiva paşi, aş deschide fereastra şi aş respira... Da, aş respira cu plămânii şi cu mintea...

Soluţia mea la toată această nebunie a vitezei este să-mi spun, să spun minţii mele să se oprească! Altfel, îmi spune ea mie şi nu într-un mod plăcut. Nu-mi mai propun să fac tone de lucruri, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a părea neserioasă (iar pentru mine asta e teribil). Îmi propun să fac mai puţine şi mai bine. 

Revenind la poveşti...

Poveştile sunt poveşti... Nu pot fi scurtate, nici măcar pentru a fi în pas cu moda... nici măcar pentru a corespunde standardelor de eficienţă sau de utilizare eficientă a timpului.

Poveştile, ca multe alte lucruri, încearcă să ne spună ceva. Şi pentru asta e nevoie de timp pentru a le înţelege, desluşi... Asta doar dacă-l avem sau dacă ni-l facem...

Un alt articol drăguţ.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...

Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 

Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 

Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.

Care este soluţia?

Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 

Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 

Se întâmplă tuturor!

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?

Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 

Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 

Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.

Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".

Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.

Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 

Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 

Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 

Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.