De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...
Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări. Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?).
Însă, există un revers al medaliei....unul negativ, dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu?
Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.
Care este soluţia?
Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii.
Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi.
Se întâmplă tuturor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu