My Favorite Things - Julie Andrews
E sfârşitul unei nopţi toride de vară, iar cearşaful ghem de sub mine trădează gândurile cu care m-am luptat bună parte din noapte. Îmi simt ochii nisipoşi, umflaţi ca două mingi de ping-pong. Mă târăsc cu greu la bucătărie, să-mi pun de o cafea pe care s-o dau iute pe gât, doar-doar m-oi trezi.
Mă uit pe geam şi văd cum cerul capătă rapid nuanţe de gri şi negru şi, din senin, se pune pe o ploaie rapidă, din aia cu bulbuci.
Ochii încep să-mi scânteieze, tălpile încep să mă mănânce. Ce-aş mai lua-o la fugă prin ploaia asta. Doar că e miez de dimineaţă. Unde să plec aşa în ploaie? N-am nici măcar pretextul că trebuie neapărat să ajung undeva.
Credinţele acumulate/învăţate de-a lungul timpului îmi spun că "nu", "nu se poate", "nu se face", "ce-o să zică lumea".
Din fericire, o voce piţigăiată din mintea mea mă înghionteşte râzând: "hei, du-te, nu pierde ocazia! Cine ştie când ne mai întâlnim vara asta cu o ploaie cu bulbuci".
Vocea îmi dă curaj să caut pretexte...
Ştiu! Am găsit!
Cobor să spăl maşina! Iau frumos o perie şi folosesc apa care curge cu atâta generozitate din cer.
E ecologic. Nu risipesc apă, nu folosesc detergenţi şi mai am şi un beneficiu secundar: scap de glumele răsuflate ale băieţilor veseli de la spălătorie.
Mă felicit în gând pentru idee şi pentru construcţia logică, îmi trag un maiou pe mine, o pereche de pantaloni scurţi, sar în şlapi şi strig ieşind pe uşă: "mă duc până jos!".
Miroase a ploaie şi a pământ îmbibat cu apă. Pe umbrelă îmi tropăie vesel picăturile de ploaie. Nu mai aud nimic altceva.
Cu toată umbrela mea, în două minute sunt udă până la piele.
Şi mi-e atât de bine!
Cu bucurie tot dau cu peria pe maşină, curăţ cu conştiinciozitate toate încheieturile.
Vecinul de la parter mă priveşte mirat. Nu pare să înţeleagă de ce fac asta pe o ploaie torenţială. Îl observ şi-mi pregătesc o replică deşteaptă de contraatac, în caz de nevoie.
Cam aşa facem când ne simţim vulnerabili: contraatacăm.
Dar nu-mi spune nimic. Doar mă priveşte, iar eu renunţ să mai ghicesc ce gândeşte.
Mă bucur de ploaie, ţopăi prin bălţi şi cânt, în gând, prin ploaie.
Alţii au făcut-o cu voce tare. Eu, încă, nu am atâta curaj...
Trag cât pot de timp, dar vocea raţiunii se trezeşte şi-mi strigă: "hei, eşti udă leoarcă! vezi că intră apă la bateriile de la telecomadă...".
Mda, asta cam aşa e....
Îmi strâng periuţa, umbrela, mai sar o dată într-o baltă şi-mi spun în gând: data viitoare, fără umbrelă!
