Ana, unde eşti? Aici sunt!

A fost odată ca niciodată o fată pe nume Ana. De fapt, o fetiţă. Mică, un pic îndesată, cu bretonul tăiat şui, într-o parte, şi cu ochi negrurii, mari ca două mărgeluţe care scânteiază. Din tot ansamblul care o alcătuia pe Ana, Anu, cum îi zicea bunicul în vacanţele de vară de la ţară, ochii erau singurii care ieşeau în evidenţă.

Cum era fetiţa noastră atunci? Nu ştim exact. Nici ea nu cred că ştia foarte bine. Aparent, un copil obişnuit: nici frumos, nici urât, nici foarte deştept, dar nici prostuţ, nici cu talente deosebite, dar nici lipsit de imaginaţie. Un copil ca mulţi alţii, care se visează pe rând gimnastă, poliţistă, agent secret, dar nu face paşi în niciuna dintre direcţii. Pentru că nu este încurajat, îndrumat, dar nici cu voinţa nu stă prea grozav.

Un copil ca atât de mulţi alţii...

Un omuleţ care creşte, deschide ochii şi sufletul mai mult şi mai mult, zi de zi, dar nu reuşeste să capete lucrurile care ar face ca în el să răsară şi să prindă rădăcini încrederea, siguranţa, bucuria autentică pe care le ai experimentând lucruri pe care îţi doreşti să le faci, eşuând şi învăţând că nu e nimic catastrofal în a eşua, în a pune întrebări prostuţe sau a da răspunsuri greşite.

Atunci, în copilărie, în jurul Anei a început să crească ceva asemănător unui cocon cu solzi din sticlă opacă. Şi pe măsură ce anii treceau şi Ana creştea, coconul devenea mai gros, strângând în interiorul ei o făptură din ce în ce mai mică.

Din când în când la mica prizonieră ajungea un glas îndepărtat care părea să o strige: ”Ana, unde eşti?”

Auzind asta, sărea direct în picioare, punea mâinile pâlnie la gură şi striga din toţi rărunchii: „Aici sunt!”. Dar vocea ei nu reuşea să treacă de pereţii groşi ai închisorii din sticlă.

Până într-o zi când o fată a ajuns în dreptul coconului....

De abia acum începea povestea cu adevărat.

*

M-am tot căutat... 

De fapt, mă căutam deja de ceva vreme. Încet încet, am început să mă zăresc. Coconul pietrificat avea mici crăpături prin care puteam comunica cu cea din interior. Nu a fost uşor. Mi-a luat mult timp să o fac să mă privească. Ana cea zăvorâtă nu privea decât în jos. Noroc că ştiam că e curioasă.

- Ce faci toată ziua închisă aici?, am întrebat-o prima dată.

- Multe, mi-a răspuns.

- Pfiu! Da de unde multe. De abia ai loc să te întorci.

- Dar, Ana, răspunse fata din interiorul coconului, nu trebuie să ai nu ştiu cât spaţiu, nu ştiu câte lucruri, ca să poţi visa şi să-ţi proiectezi visele în realitate. Ar trebui să ştii mai bine! De unde crezi că vine fixul tău cu învăţatul să cânţi la pian? Ia să vedem.

- Mda, nu ştiu. A venit aşa, pe nesimţite, o fascinaţie pentru sunetele acestui instrument minunat, liniştea, bucuria pe care le am de fiecare dată când aud doar şi câteva acorduri.

- Aşa e, dar de undeva au plecat toate astea. Ghici de unde? De la mine!

- Bine, bine, şi ce altceva mai faci tu toată ziua aici, în afară de a visa?

- Scriu. Când îmi e bine sau mai puţin bine, scriu. Scriu. Iau pixul, creionul, stiloul, orice am la îndemână, şi scriu: în agendă, pe foi pe care nu mai e decât un pic de alb de umplut.

- Şi dacă n-ai stilou, nici pix şi nici petic hârtie?

-Tot scriu! Apăs cu degetul nisipul umed rămas în sufletul meu de câte ori ai fost tu la mare şi ancorez cuvintele cât să reziste până la primul val. Şi dacă n-am mare, atunci scriu în palmă. Înghesui literele cât să se ivească sensul cuvintelor, nici nu contează că se suprapun.

După asta, i-am vorbit despre culori, tărâmuri aparent magice, dar totuşi pământene. I-am dus sunetele muzicii. Vedeam prin crăpătura mică, de dimensiunea unui bănuţ cum în colţul gurii îi înflorea un zâmbet. Auzeam câteodată un murmur timid, care părea un fredonat.

- Nu ştiu să cânt! N-am voce! O să râdă lumea de mine.

- Care lume? Îi răspundeam. Aici nu suntem decât noi două: eu şi cu tine, de fapt, una.

Când auzea asta, se ridica şi cu toate că ochii îi erau în pământ, începea să se mişte uşor, ca într-un ritm de dans imaginar. Coconul era strâmt, dar, în mod ciudat, atunci când se învârtea în spaţiul îngust, coconul părea că se lărgeşte.

În altă zi i-am dus culori. Nu i le-am arătat, căci n-a fost chip să-şi ridice ochii din pământ, dar i-am spus cu ce seamănă fiecare culoare. Dădea din cap, ca şi cum ar fi zis: da, ştiu! La albastru a sărit brusc în picioare şi a strigat: albastru de nu-mă-uita! Pentru prima oară de când am regăsit-o, ne-am regăsit, s-a apropiat timid de gaura cât un bănuţ şi s-a uitat fix la mine cu ochii negrurii, curioşi, şi mi-a spus:

- Nu m-ai uitat!

- Nu te-am uitat, i-am răspuns, doar că nu am putut veni mai repede după tine. N-am putut. N-am fost în stare.

- Nu-i nimic. Contează că acum ne-am regăsit. Definitiv.

- Hai să te scot odată din coconul ăsta blestemat!

- Nu spune asta. Nu e blestemat. E adevărat că nu mi-a fost bine în el, că multe vise au murit în el înainte de a prinde contur, dar e la fel de adevărat că el m-a protejat atunci când simţeam că nimeni nu o poate face, nici măcar eu.

- Da, asta a fost! S-a terminat! Gata! Mă duc să caut un baros. O lovitură bine ţintită şi-l fac ţăndări dintr-odată.

Pentru prima oară am auzit-o râzând cu poftă.

- Îmi place de tine: eşti curajoasă! Nu te dai în lături, nu te sperii. Şi mai ai şi umor. Ce n-aş da să fiu ca tine!

- Dar tu eşti ca mine! Suntem una. Coconul ăsta nenorocit nu ne lasă să fim din nou una. Spune-mi, cum rupem vraja?

 - Nu e nicio vrajă, Ana. Coconul nu va dispărea peste noapte dacă spui vreo incantanţie deşteaptă. Coconul e făcut din teamă, ruşine, neîncredere, respingere, durere, suferinţă, abandon, dezamăgire. În timp, acestea s-au suprapus unele peste altele şi s-au pietrificat.

- .....

- Nu fi dezamăgită. Altfel, şi gaura asta cât un bănuţ se va astupa definitiv.

- Nu! Nu voi accepta aşa ceva. Spune-mi ce să facem?

- Pentru început, hai să zgâriem cu unghiile în jurul găurii, poate reuşim să o lărgim.

Zi de zi se întâlneau şi zgâriau de o parte şi de alta peretele coconului. Nu era deloc uşor. Coaja părea subţire, dar era făcută din straturi. Straturi făcute din amintiri. Din când în când, cu degetele umflate şi ochii plini de lacrimi, Ana se oprea. Închidea ochii, mângâia stratul cu degetele brăzdate de aşchiile din cocon. Când era pe punctul să renunţe din partea cealaltă a coconului se auzea:

- Dă-i drumul. Las-o să plece. Nu-ţi mai poate face rău. Iartă, acceptă, înţelege....

Şi cea din cocon îşi ştergea lacrimile cu mâneca bluzei şi se punea mai departe pe treabă.

- O să vii şi mâine?

- O să vin în fiecare zi, până vom fi din nou una.

- Bine. Pe mâine.

- Pe mâine.

Dar într-o zi, Ana n-a mai apărut.

- Ce-o fi cu ea? gândi cea din cocon? Poate are treabă.

Trecuseră deja câteva zile şi Ana nu mai apărea. Cealaltă, din cocon, se întrista şi ea pe zi ce trecea. Se uita la gaura din peretele coconului. Începea să se refacă. Pe măsură ce gândurile zburau cu repeziciune şi-i spuneau asurzitor: nici măcar ea nu te vrea, vezi că nu mai vine, straturile prindeau viaţă şi se refăceau.

La un moment dat, Ana s-a întors. Cea de dincolo de zid, cocoşată, aşezată pe scăunelul ei nici n-a privit înspre ea:

- De ce m-ai părăsit şi tu?

Se aştepta la explicaţii largi, elaborate, scuze complicate. În schimb, a urmat asta:

- Mi-a fost greu zilele astea, a spus Ana. Mi-a fost teamă, m-am simţit rănită, nedreptăţită. Am crezut că e din cauza ta.

- .....

- Dar nu era aşa. M-am înşelat. Te rog să mă ierţi. Nu am să te mai las singură niciodată.

- Niciodată?

- Niciodată!

Şi mâinile de o parte şi de alta a zidul s-au pus din nou pe treabă. Milimetru cu milimetru, gaura se lărgea. Uşor uşor, se vedeau nu doar ochii, ci şi o parte din nas, obrajii, gura. Uneori, ca să vadă cât de mult au avansat se aşezau cu faţa în dreptul găurii şi se priveau. Erau identice.

De avansat, avansau tare greu. Solzii coconului cedau greu şi numai unul câte unul. Realist vorbind era destul de greu să estimezi cât va lua ca amândouă să poată face o gaură suficient de mare, cât să-i permită prizonierei să-şi părăsească temniţa.

Rând pe rând, când una, când cealaltă se lăsau pradă deznădejdii.

Dacă nu reuşeau să spargă coconul până la urmă?

Era bine că în cazurile astea una din ele o încuraja pe cealaltă. Mai rău era când oboseau amândouă odată de atâta zgâriat, se lăsa întunericul şi nu se mai vedeau.

Atunci, una o striga pe cealaltă:

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt, răspundea glasul din cocon.

- Nu pot să te văd!

- Nu-i nimic. Scoate mâna prin gaură.

Şi aşa se ţineau strâns până la venirea zorilor.

De la un timp, Ana cea (aparent) liberă nu ma voia să plece de lângă cocon. Zgâria în continuu, ignorând comentariile dezaprobatoare ale celei ferecate în cocon.

- Nu se poate să stai aici tot timpul. Trebuie să-ţi mai vezi şi de ale tale.

- Ştii ceva: e treaba mea dacă toată ziua vreau să stau să zgârîi solzi de cocon, răspundea cealaltă. Asta e cel mai mai important lucru pentru mine acum, să te eliberez.

- Dar tu nu înţelegi că există un timp pentru asta şi că nu te poţi duce pur şi simplu să dai limbile ceasului înainte cu mâna?

Ana cea de dincolo de zid ştia asta, dar nu recunoştea nici în ruptul capului. Se înroşea ca racul de furie, se punea pe plâns şi se lăsa uşor să alunece pe vine, sprijinindu-se de peretele coconului.

După un timp, o voce din globul sticlos se auzea:

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt!, răspundea supărata.

- Hai, te rog, nu mai fi supărată.

- Nu mai sunt.

- Ei, ai uitat că ştiu când nu spui adevărul?

- ....

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt! Tocmai ce ţi-am spus adineaori.

- Ştiu, dar voiam doar să te aud. Poţi să-mi spui de ce eşti aşa furioasă?

- De ce? De ce? Parcă n-ai şti! Sunt furioasă pentru că nu pot!

- Ce nu poţi?

- Să fiu ca restul lumii. Aparent sunt întreagă. În realitate, sunt sfârtecată în două. Umblu bezmetică să regăsesc părţi, bucăţi din mine. Mă lovesc cu capul, nu, nu cu capul, că ăsta ar durea mai puţin!, mă lovesc cu inima de lucruri care mă dor, mi-e teamă tot timpul. Parcă în mine, omul ăsta mare care sunt, e ghemuit într-un ungher întunecat o fiinţă mică, înfăşurată în mii de fire care o strâng, fire de teamă, de durere, îndoială, neiubire. Nu mai pot!, rosti printre lacrimi şi sughiţuri.

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt!, răspunse glasul sfârşit.

Era deja întuneric beznă. În jur şi în sufletele lor.

- Dă-mi mâna!

- Poftim?

- Haide, nu mai pune atâtea întrebări. Bagă mâna prin gaură.

Cea liberă întinse mâna. Nu vedea nimic. Simţea doar solzii coconului care-i zgâriau pielea. La jumătate se întâlni cu mâna celei zăvorâte.

Se spune că îmbrăţişările sunt terapeutice, dar ce te faci când nu te poţi îmbrăţişa?

Te ţii de mână!

Au stat aşa multă vreme. Chiar dacă le amorţiseră mâinile, palmele nu se despărţeau una de cealaltă. Deveniseră una singură.

Era linişte, nu se auzeau decât bătăile inimilor lor, care încet încet se confundau într-una singură.

Se iveau zorii dimineţii.

Un glas obosit întrebă:

- Ana, unde eşti?

- Ce glumeaţă ai devenit peste noapte. Parcă nu m-ai ţine de mână. Ştii că sunt aici. Ştiu că mă simţi.

Era mai mult decât atât. Începuseră să se vadă. Coconul opac, plin de solzi, devenea din ce în ce mai transparent. Cea liberă şi cea zăvorâtă se puteau vedea acum pe de-a întregul.

Erau oglindă una pentru cealaltă.

-Ana, crezi că vom reuşi să ne îmbrăţişăm vreodată?

- Da, cu siguranţă!

- Când?

- Nu ştiu exact! Când va veni timpul.

- Şi până atunci?

- Până atunci ne ţinem de mână. Promit să nu-ţi mai dau drumul. 

- Niciodată?

- Niciodată!

*

Astă vară, în tabăra de la Breaza a Iulianei, îngerul cu chip de Anca ne-a învăţat să jucăm „paraşuta”. Nu e complicat: îţi trebuie o paraşută de jucărie, dar cred că, în lipsă, merge şi cu un cearşaf mai mare. Un nume e strigat şi ca prin minune (deşi nu e) cel strigat se iveşte şi răspunde: aici sunt! Normal că m-am jucat şi eu.

Uneori, fără să conştientizăm, facem lucruri care răspund la întrebările, căutările cele mai ascunse din sufletul nostru.

Căci, de fapt, ce căutăm mai mult şi mai mult? Ne căutăm pe noi înşine, cei autentici, căutăm să descoperim cine suntem. Şi mai căutăm ceva: iubire, înţelegere, acceptare, valorizare.

De atunci, când mă simt pierdută, rătăcită, dezamăgită de mine însămi, ignorată, neiubită, mă caut, mă strig, astfel încât să mă pot reconecta la mine şi la clipa prezentă.

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt!

©AnaMariaCătănuş2019

Licoarea fermecată. Audio

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.

În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 

Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.

Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.

Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/

Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.

Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.

Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.

"- Deci pe unde? Stânga sau dreapta? Stânga!"
O luă pe nişte străduţe întortocheate, urmărind cu ochi iscoditori orice semn care ar fi putut să-i îndrepte paşii spre minunata licoare.

După o perioadă, ajunse într-o piaţă imensă ticsită de oameni. Negustori, artişti sau simpli gură-cască făceau ca piaţa să fie un furnicar în continuă mişcare. Năucită de vuiet şi de aglomeraţie, fata se trase mai la margine. De acolo, putea distinge clar o grămăjoară de oameni în jurul a ceva, nu era clar ce anume. Din locul unde se afla fata era imposibil de văzut. Aşa că îşi făcu loc prin mulţime şi înălţată pe vârfuri se strădui să vadă despre ce era vorba. 

Foto: Ana Cătănuş ©2015

Un artist picta cu o viteză neobişnuită ceva. Înmuia pensulele în borcănele colorate, trăgeau tuşe rapid pe hârtie, sufla ca să se usuce şi o lua de la capăt. Încet încet o mare roşie prindea contur. O mare nesfârşită de maci. Fata privea fascinată. Grămada de oameni se mişca, se schimba, numai ea rămânea nemişcată, privind cum, mac după mac, marea cea roşie acoperea totul.
Şi, deodată, ceva neaşteptat se întâmplă: pictorul se ridică brusc, luă ceva de pe masă, se îndreptă spre fată, îi luă mâna şi-i aşeză în palmă un mac.

"- Ia-l, e pentru tine, spuse pictorul."
După care, fără alt cuvânt se aşeză la masă şi îşi reluă munca.
Fata luă macul şi îl întoarse pe toate părţile.

"- Să fie oare un simplu mac sau mai mult? Să fie oare un semn? Licoarea fermecată era aproape iar macul asta îi spunea?
-Cu siguranţă aşa este!, gândi fata.
N-am timp de pierdut! Mai departe, deci! Dar pe unde?"

Închise ochii şi se gândi:

"- Licoarea fermecată este a mea, iar paşii mă vor duce cu siguranţă spre ea ."

Simţi răcoarea vântului de toamnă, mirosul frunzelor îngălbenite gata să lase copacii dezgoliţi în faţa iernii. Din depărtare vântul aducea fărâme din acordurile unei muzici nemaiauzite. Fata deschise ochii: într-acolo trebuia să meargă! Şi o luă din nou pe străduţe, încordându-şi toate simţurile, încercând să se apropie cât mai repede de locul de unde izvora minunata muzică.
Merse preţ de câteva zeci de minute fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, fără măcar să-şi umezească buzele cu o picătură de apă. Merse de-a lungul unui curs de apă, până ce simţi că se apropie de locul de unde se auzea muzica.
La câţiva paşi în faţa ei se deschidea un pod un pic ciudat, care pe cât era de mic, pe atât era de ticsit cu prăvălii. Dar nu orice fel de prăvălii, ci locuri care adăposteau operele celor mai iscusiţi bijutieri din Oraşul Albastru.
Fascinată de strălucirea preţioaselor obiecte, fata zăbovi la fiecare prăvălie în parte. Fire de aur, pietricele colorate, bijuterii lucrate parca de mâini neomeneşti păreau că-i fură minţile. Raţiunea care-i mai rămăsese îi striga din răsputeri: "eşti aici pentru licoarea fermecată, nu mai pierde vremea, hai mai departe"! Dar glasul înţelept era prea slab pentru a ţine piept minunăţiilor strălucitoare.
Ca într-o transă, fata trecea pe lângă fiecare prăvălie, cerceta cu atenţie şi pleca mai departe. Părea că ar fi căutat ceva anume, dar ce oare?

Foto: Ana Cătănuş

Şi deodată, fata se opri în faţa unei planşe imense, plină cu bijuterii. De data asta nu mai cerceta fiecare obiect în parte, ci rămase cu privirea fixată într-un loc. Nici nu-l auzi pe vânzătorul care o îmbia să încerce ceva. Ochii lipiţi de un obiect mic nu vedeau altceva. Ca prin vis simţi cum cineva îi luă mâna şi îi aşeză în căuşul palmei un fluture mic, albastru.
Atât îi spuse negustorul: "ia-l, e pentru tine!", şi, rapid, îşi îndreptă atenţia către ceilalţi muşterii. 

Fata zâmbi: "asta era! un alt semn. Deci sunt aproape de licoarea fermecată". Şi zicând asta porni din nou la drum.

Mergea pe străduţe înguste, care dădeau una într-alta, cu ochii pe sus, căutând un semn, ceva care să-i spună că pe acolo era drumul către licoarea fermecată.

Şi merse, tot merse, până când picioarele începură să i se împleticească şi gândurile la fel.

Obosită se aşeză pe o bordură de piatră. Îşi ţinea capul în mâini şi privirea pironită în caldarâm.

"- Nu am să renunţ!, Nu am cum! Nu pot trăi fără licoarea fermecată!"

Îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Se străduia din răsputeri să nu plângă, dar era în zadar. Lacrimile-i şiroiau pe obraz...

Stătu un timp. Nimeni nu ar putea spune cât. Suficient cât să-şi adune ultimele fărâme de speranţă şi curaj. Trase aer adânc în piept şi îşi ridică privirea. Drept în faţa ei era o tăblie mare, îmbătrânită de vreme, care se bălăngănea sub puterea vântului. Nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi o dată şi încă o dată. Aici să fie? Literele scorojite spuneau că da. Scria clar: ANNA. 

- Aici era! Am ajuns! Aici trebuie să fie!

Foto: Ana Cătănuş

Şi spunând asta, fata se năpusti pe uşiţa mică, ascunsă în spatele tăbliei. Se trezi în faţa unui coridor lung şi întunecos. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, iar paşii, până atunci grăbiţi, erau înceţi şi greoi. 

La capătul holului se găsea o altă uşiţă cu geam, din spatele căruia răzbătea o pâlpâire de lumină.

Cu mâna tremurândă, fata apăsă clanţa. Uşa se deschise cu un scârţâit, lăsând să se vadă o cameră mică. La o măsuţă, un bătrânel meşterea ceva.

La auzul zgomotului, bătrânelul îşi ridică ochii şi privi curios la vizitatoarea sa:

"- Bună seara! Cu ce pot să vă ajut?"

Fata părea că nu aude. Doar se uita roată prin cămăruţa mică şi se gândea:

"- N-ar trebui să fie aici licorile fermecate? Dar nu seamănă deloc cu ce mi-am imaginat eu!

În locul unei camere tapetate cu sticluţe care mai de care mai colorate, adăpostind licoarea fermecată, am găsit o cameră sărăcăcioasă. Dar, stai! Poate că aşa trebuie să fie. La cât de preţioasă e licoarea, cine ar ţine-o aşa, la vedere? Sigur e ascunsă pe undeva!"

Dialogul interior fu oprit de un tuşit cu înţeles:

"- Am spus, bună seara! Pot să vă ajut cu ceva?"

Smulsă din vârtejul gândurilor, fata murmură:

"- Mda. Bună seara! Aici este...? De fapt, caut un loc despre care... Nu, nu, caut pe cineva care are o licoare.... "

Şi se opri brusc. Dialogul interior începu din nou:

"- Cum să-i spun ce caut? Poate o crede că sunt nebună! Auzi, licoare fermecată! Pe de altă parte, dacă e aici şi eu o pierd doar pentru că mi-e teamă să întreb? Sigur trebuie să fie aici! Am văzut semnul, scria negru pe alb".

Simţi cum cineva o privea insistent. Era bătrânelul, din ce în ce mai nedumerit.

Trase aer în piept. Asta avea să fie!

"- Ştiţi, începu fata- am făcut un drum foarte lung până la Dvs., în căutarea licorii fermecate."

Bătrânelul făcea ochii din ce în ce mai mari.

"- Licoarea pentru mine. O aveţi, nu-i aşa? Doar scrie pe uşă..."

Bătrânelul privea din ce în ce mai încurcat. Era evident că nu pricepea nimic.

"- Licoarea, continuă fata, o aveţi nu? Spuneţi-mi că da! Licoarea fermecată, cea care să mă ajute să-mi uit tristeţile, să sper mai mult, să văd viaţa în culori vii, să fiu fericită... E aici!  Uitaţi-vă, am urmărit toate semnele. Şi scotocindu-se în buzunar, fata scoase macul, fluturele albastru şi le aşeză pe masă.

- Şi mai este numele, tăblia...Spuneţi-mi că e aici!"

Dintr-odată, păru că bătrânul înţelegea de ce o fată străină de Oraşul Albastru se afla în cămăruţa lui sărăcăcioasă. Zâmbi trist. Nu avea ce să facă decât să-i spună adevărul.

Era rândul lui să tragă aer în piept:

"- Nu ştiu să existe o licoare fermecată, începu bătrânelul. Fireşte, am auzit poveşti când eram tânăr. Poveşti despre o licoare fermecată pe care dacă o bei îţi uiţi tristeţile, trăieşti mai mult şi mai bine, vezi viaţa în culori mai vii. Dar adevărul este că nu am găsit-o. Iar de la un moment dat am încetat să o mai caut. Mi-am dat seama că irosesc ceva mult mai preţios." Şi zicînd asta, deschise mâna şi îi arătă fetei lucrul la care meşterea: un ceas de buzunar, mic, rotund.

Foto: Ana Cătănuş

"- Ce legătură are ceasul ăsta vechi cu ce caut eu?", spuse îmbufnată fata.

"- Nu este vorba despre ceas, ci despre timp", spuse bătrânelul. Şi continuă:

"- Mi-am dat seama că irosesc timpul pe care-l aveam şi am abandonat căutarea, chiar şi gândul la licoarea fermecată".

Fata făcu ochii din ce în ce mai mari. Faţa îi trăda furia, oboseala şi dezamăgirea. Toate deopotrivă.

"- Dar semnul? Numele? Tăblia veche de afară? Ce o să-mi spuneţi despre asta?"

"- Ah, asta? Anna a fost, nu, nu a fost, va fi întotodeauna, soţia mea. A plecat de curând în altă lume. La începutul vieţii noastre împreună mi-am deschis un mic atelier de reparat ceasuri. Şi acum îmi aduc aminte. Parcă a fost ieri. Eram atât de tânăr, iar ea atât de frumoasă!

Îmi aduc aminte când am agăţat tăblia de la intrare. Era nouă, lustruită, strălucitoare. Soţia mea, cocoţată pe vârfuri pe o scară veche de lemn... Se uita la mine cu ochii ei mari şi negri, râzând şi strigând-mi: "nu care cumva să mă laşi să cad"!.

Şi nu am lăsat-o să cadă. E adevărat, ne-am mai împiedicat, ne-am mai împotmolit, dar nu am căzut. Niciodată! "

"- Şi licoarea, întrebă fata? Cu licoarea ce s-a întâmplat?"

"- Cu licoarea? Nimic. Mi-am dat seama că şi dacă ar fi existat licoarea aceea, nu ar fi fost uşor de găsit. Iar căutarea ei m-ar fi costat prea mult timp. Timpul vieţii mele, timpul cu soţia mea, timpul în care să mă bucur, să fac lucruri noi, să cunosc oameni noi. Dacă mi-aş fi dedicat viaţa găsirii licorii şi aş fi găsit-o până la urmă la capătul vieţii, cu preţul a tot ceea ce am avut până acum, la ce mi-ar fi folosit acum să nu mai fiu trist, să sper, să văd viaţa în culori vii?

Am avut o viaţă plină. Am iubit, am făcut o mulţime de lucruri şi asta fără nicio licoare fermecată."

Şi zicând asta bătrânelul închise pumnul, ascuzând în căuşul palmei ceasul mic şi rotund.

Fata îl privea tristă, cu neîncredere. Cu mâna tremurândă adună în grabă de pe măsuţa de lemn macul, fluturele albastru. Se întoarse şi ieşi cu paşi repezi. Tăblia scorojită continua să se bălăngăne în vântul de toamnă.

Poate până la urmă nu exista niciun semn. În orice caz, nu în afara minţii ei.

Se despărţea de Oraşul Albastru fără să fi găsit licoarea magică. Doar gustul amar al înfrângerii.

***

Era o nouă primăvară în Oraşul Morilor de vânt. Peste tot, pâlcuri de flori colorate, zumzet de albine şi tot felul de insecte.

Totul era ca în urmă cu câteva luni. Aproape totul.

Moara de vânt părăginită, pământul ars nu mai erau acolo.

Claude Monet, Lan de lalele în Olanda, 1886
www.claudemonet.gallery.org

Era în schimb o moară de vânt ce părea nouă, strălucitoare sub soarele călduţ de primăvară. Iar în jurul ei, pe pământul altădată sterp, se înălţau lanuri de flori. O fată îşi făcea de lucru în jurul morii de vânt. Ba mai vopsea ceva, ba mai adăuga o jardinieră, ba mai curăţa florile uscate. Când aproape termină, dădu fuga în şopron şi aduse o scară din lemn mai mare ca ea.

Se cocoţă pe ultima treaptă, se înălţă pe vârfuri şi, într-un echilibru mai mult decât fragil, se apucă că bată în cuie o tăblie pe care se putea citi:

La ANNA. 

ESENŢE FERMECATE DIN PETALE COLORATE.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2015

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".

 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".

 "Nu e adevărat", spuse copilul.

"Ei, atunci, ia spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.

Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".

*

Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 

Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit, dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa, din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod, crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 

Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?

Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare, dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă, întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă. Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt, Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul. Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de pământ.
Curând, toată colonia era la curent cu ultima ştire: lui Blu îi este frică să zboare! Ca în orice comunitate, atitudinile erau împărţite: unii fluturi râdeau de Blu, pe la spate, fireşte, alţii îl compătimeau, iar pe alţii nu-i interesa. Viaţa unui fluture este atât de scurtă, la ce bun să o iroseşti cu problemele altora.
Astfel, Blu ajunse să trăiască izolat. Se hrănea cu ce găsea în jurul culcuşului, rar schimba vreo vorbă cu cineva, iar aripile sale deveneau din ce în ce mai palide, aproape translucide. 
Într-o zi însă, când Blu îşi făcea de lucru cu câteva petale scuturate, alături de el îşi făcu apariţia Rose. Rose era un fluture coada rândunicii, probabil cel mai vioi fluture din toată colonia, în ciuda vârstei sale înaintate. Nimeni nu ştia exact de când se afla Rose pe lume, dar toţi puteau depune mărturie că de foarte mult timp.Fără să stea prea mult pe gânduri, Rose îl luă deoparte pe Blu şi îi spuse: "uite, am auzit ce se întâmplă cu tine. Nu am venit însă să-ţi dau sfaturi. Am venit să-ţi spun că nu eşti singurul care s-a confruntat cu o asemenea problemă".
La auzul acestor cuvinte, Blu făcu ochii mari: "Mai cunoşti şi pe altcineva? Pe cine? Te rog, spune-mi".
Fără nicio rezervă Rose răspunse: "Da, pe mine!"
Blu rămase înmărmurit. Nu-i venea a crede. Să fie oare o glumă, acest fluture venise doar să îşi bată joc de el?
Citind uimirea în ochii lui Blu, Rose continuă: "Cu ceva vreme în urmă, am visat că mă prăbuşeam din înaltul cerului şi mă zdrobeam de pământ. O perioadă nu am mai putut să zbor. Îmi era prea frică. În timp însă mi-am revenit".
Cu gura căscată, Blu strigă: "Şi ce ai făcut, cum ai trecut peste asta? Spune-mi, spune-mi, viaţa mea depinde de asta! Dă-mi reţeta vindecării. Te rog, fie-ţi milă."
Întorcând privirea într-o parte, Rose răspunse:
- "Blu, nu există o reţetă magică. Ţine de fiecare din noi să ne găsim propria reţetă. Ştii, atunci când nu mai puteam să zbor, am încercat aproape totul: am făcut apel la raţiune, am întrebat în stânga şi în dreapta. Cu toate acestea, nimic. Asta până într-o zi când, fără să vreau, mi-am dat seama de ce îmi era cel mai tare teamă.Nu-mi era teamă de faptul că nu am să mai pot zbura niciodată, ci îmi era teamă ca am să mă pierd pe mine. Căci, vezi tu, Blu, noi, fluturii, ne confundăm cu zborul, suntem una cu el, nu existăm fără el. Am avut astfel de ales între a zbura, cu riscul de a mă zdrobi de pământ, sau a nu mai zbura niciodată. Şi ştii de ce mi-am dat seama? Că prefer o zi de viaţă în zbor, decât mai multe zile de viaţă legat de pământ. După ce am înţeles asta, încet, încet am reînceput să zbor.
Asta este tot ce îţi pot împărtaşi". Spunând acestea, Rose se întoarse şi îşi luă zborul. 
Blu rămase singur, pe gânduri. Şi avea la ce să se gândească. Închise ochii şi revăzu toate clipele frumoase din viaţa lui: primul zbor, locurile minunate unde îl duseseră aripile sale, culorile... Îi era atât de dor de toate. Cu ochii închişi, îşi mişcă aripile. O dată, de două ori. Nu vedea nimic, auzea doar fâlfâitul propriilor aripi. Încet, încet se desprinse de pământ. Dacă am să cad? 


© Copyright Anamaria Cătănuş 2012.