Ana, unde eşti? Aici sunt!

A fost odată ca niciodată o fată pe nume Ana. De fapt, o fetiţă. Mică, un pic îndesată, cu bretonul tăiat şui, într-o parte, şi cu ochi negrurii, mari ca două mărgeluţe care scânteiază. Din tot ansamblul care o alcătuia pe Ana, Anu, cum îi zicea bunicul în vacanţele de vară de la ţară, ochii erau singurii care ieşeau în evidenţă.

Cum era fetiţa noastră atunci? Nu ştim exact. Nici ea nu cred că ştia foarte bine. Aparent, un copil obişnuit: nici frumos, nici urât, nici foarte deştept, dar nici prostuţ, nici cu talente deosebite, dar nici lipsit de imaginaţie. Un copil ca mulţi alţii, care se visează pe rând gimnastă, poliţistă, agent secret, dar nu face paşi în niciuna dintre direcţii. Pentru că nu este încurajat, îndrumat, dar nici cu voinţa nu stă prea grozav.

Un copil ca atât de mulţi alţii...

Un omuleţ care creşte, deschide ochii şi sufletul mai mult şi mai mult, zi de zi, dar nu reuşeste să capete lucrurile care ar face ca în el să răsară şi să prindă rădăcini încrederea, siguranţa, bucuria autentică pe care le ai experimentând lucruri pe care îţi doreşti să le faci, eşuând şi învăţând că nu e nimic catastrofal în a eşua, în a pune întrebări prostuţe sau a da răspunsuri greşite.

Atunci, în copilărie, în jurul Anei a început să crească ceva asemănător unui cocon cu solzi din sticlă opacă. Şi pe măsură ce anii treceau şi Ana creştea, coconul devenea mai gros, strângând în interiorul ei o făptură din ce în ce mai mică.

Din când în când la mica prizonieră ajungea un glas îndepărtat care părea să o strige: ”Ana, unde eşti?”

Auzind asta, sărea direct în picioare, punea mâinile pâlnie la gură şi striga din toţi rărunchii: „Aici sunt!”. Dar vocea ei nu reuşea să treacă de pereţii groşi ai închisorii din sticlă.

Până într-o zi când o fată a ajuns în dreptul coconului....

De abia acum începea povestea cu adevărat.

*

M-am tot căutat... 

De fapt, mă căutam deja de ceva vreme. Încet încet, am început să mă zăresc. Coconul pietrificat avea mici crăpături prin care puteam comunica cu cea din interior. Nu a fost uşor. Mi-a luat mult timp să o fac să mă privească. Ana cea zăvorâtă nu privea decât în jos. Noroc că ştiam că e curioasă.

- Ce faci toată ziua închisă aici?, am întrebat-o prima dată.

- Multe, mi-a răspuns.

- Pfiu! Da de unde multe. De abia ai loc să te întorci.

- Dar, Ana, răspunse fata din interiorul coconului, nu trebuie să ai nu ştiu cât spaţiu, nu ştiu câte lucruri, ca să poţi visa şi să-ţi proiectezi visele în realitate. Ar trebui să ştii mai bine! De unde crezi că vine fixul tău cu învăţatul să cânţi la pian? Ia să vedem.

- Mda, nu ştiu. A venit aşa, pe nesimţite, o fascinaţie pentru sunetele acestui instrument minunat, liniştea, bucuria pe care le am de fiecare dată când aud doar şi câteva acorduri.

- Aşa e, dar de undeva au plecat toate astea. Ghici de unde? De la mine!

- Bine, bine, şi ce altceva mai faci tu toată ziua aici, în afară de a visa?

- Scriu. Când îmi e bine sau mai puţin bine, scriu. Scriu. Iau pixul, creionul, stiloul, orice am la îndemână, şi scriu: în agendă, pe foi pe care nu mai e decât un pic de alb de umplut.

- Şi dacă n-ai stilou, nici pix şi nici petic hârtie?

-Tot scriu! Apăs cu degetul nisipul umed rămas în sufletul meu de câte ori ai fost tu la mare şi ancorez cuvintele cât să reziste până la primul val. Şi dacă n-am mare, atunci scriu în palmă. Înghesui literele cât să se ivească sensul cuvintelor, nici nu contează că se suprapun.

După asta, i-am vorbit despre culori, tărâmuri aparent magice, dar totuşi pământene. I-am dus sunetele muzicii. Vedeam prin crăpătura mică, de dimensiunea unui bănuţ cum în colţul gurii îi înflorea un zâmbet. Auzeam câteodată un murmur timid, care părea un fredonat.

- Nu ştiu să cânt! N-am voce! O să râdă lumea de mine.

- Care lume? Îi răspundeam. Aici nu suntem decât noi două: eu şi cu tine, de fapt, una.

....

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.

În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 

Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.

Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.

Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/

Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.

Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.

Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.
......................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

.....................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare. 

Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit, dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa, din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod, crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 

Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?

Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare, dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă, întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă. Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt, Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul. Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de pământ.

.....................
Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Omul care spunea poveşti

Înaintă pe coridorul întunecat cu paşi mici, mai mici decât de obicei. Scrută cu privirea uşile care se aflau de o parte şi de alta a coridorului. 

"Ultima pe stânga, ultima pe stânga...A, aici e!"

Se opri in faţa uşii. Îi tremurau picioarele, iar golul din stomac îi spunea sa o rupă la fugă înapoi pe scări. Prea târziu. Dintr-un gest reflex, bătuse la uşă... Mă rog, nu prea era un bătut.... Mai mult un ciocănit înfundat... De partea cealaltă a uşii se auziră câţiva paşi. Unul, doi ...şi uşa se deschise: 

"Intraţi, va rog".

Cu paşi apăsaţi, Mar intră. Îsi arborase faţa care trebuia să trădeze încredere de sine. Orice ar fi, trebuie să fiu stăpâna pe mine, gândi Mar.

Se uită de jur împrejur. Camera i se părea întunecoasă, mică, înghesuită. Pereţii o strângeau, pendula se încăpăţâna să amintească fiecare secundă.... Una, două, trei..... O sa mă mai întorc oare aici? 
Era ceva la omul din faţa ei care îi spunea: " da, ai să te intorci".
Şi s-a întors.... 

De la o dată la alta paşii deveneau mai siguri, iar camera din ce în ce mai mare. Dacă la început nu aveai loc să arunci un ac, acum era loc berechet, iar pendula, deşi se încăpăţâna să numere în continuare fiecare secundă, parcă devenise mai simpatică...

La fiecare întâlnire, Mar primea câte o poveste... Unele mai frumoase, altele mai folositoare... Le strângea pe fiecare cu grijă într-un mic buzunar. Acolo erau îngrămădite şi poveştile despre alegeri, despre prietenie, poveşti despre viaţă, desprinse din viaţă sau fără vreo legătură foarte directă cu viaţă...

De fapt centrul întâlnirilor devenise povestea. Mar de abia aştepta momentul în care omul care spunea poveşti să-i spună "As vrea să-ţi spun o poveste, dacă eşti de acord". Mar încuvinţa din cap, afişând un interes moderat. Asta se datora unui fix din mintea lui Mar, potrivit căruia "nu se cade să te arăţi aşa entuziastă dintr-o dată! Un pic de moderaţie, vă rog".

De fapt, murea de nerăbdare să asculte povestea...

Dintre toate poveştile pe care le primise, cea mai dragă îi era lui Mar cea a "camerei cu 100 de oglinzi" ....

*

"Se spune că într-un sătuc micuţ trăia un căţeluş pe nume Bob . Acesta avea o existenţă destul de obişnuită. Ce făcea toată ziua? Chestii de-ale căţeilor. Adulmeca, mai lătra din când în când....dar nu ameninţător, ci doar aşa... Căci, ce căţel e acela care nu latră? Pe lângă toate aceste ocupaţii "căţeleşti", micul nostru erou avea un vis. Auzise el când era mic că în lume există un circ care duce cu el o atracţie nemaivăzută, nemaiîntâlnită, ce mai, nemaipomenită! o cameră cu 100 de oglinzi. De când se ştia, căţeluşul nostru visa la asta. Într-o bună zi află cu stupoare vestea că, ce să vezi, circul cu pricina avea să ajungă într-o localitate din apropiere. Căţelul nostru se afla deci la o aruncătură de băţ de a-şi vedea visul cu ochii. 

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Odette Toulemonde sau lecţia de bucurie

Adinei, 

de la care am învăţat o parte 

din bucuria de a fi.

L-am "întâlnit" pe Eric Emmanuel Schmitt la Teatrul Mic cu ceva vreme în urmă.... Un an sau mai mult...Mi-a plăcut. Şi atât...

De curând, ne-am revăzut....într-un magazinaş din Gara de Nord. Pe o poliţă, îngrămădită într-un morman de alte cărţi, numai bune de luat într-o călătorie, şedea Cea mai frumoasă carte din lume...aşa se numeşte cartea....de fapt o colecţie de opt povestiri.

Am înşfăcat-o şi am luat-o la goană după tren.

Am savurat povestirile lui Schmitt în timp, una câte una.....Nu voiam să se termine. Ca atunci când savurezi o ciocolată, pătrăţică după pătrăţică....

Şi aşa am ajuns la Odette Toulemonde... O povestire scrisă după un film....nu invers, regizat tot de Eric Emmanuel Schmitt.

Cum, necum am găsit filmul pe net, l-am descărcat...l-am pus să ruleze.... Nu eram foarte hotărâtă să-l văd, însă după primele secvenţe decizia era luată: nu am putut să nu-l văd.

Cam asta a fost călătoria care m-a adus "faţă în faţă" cu Odette Toulemonde.

Restul? Restul e un amestec de încântare şi mai ales bucurie. Da, bucurie...

Pentru că Odette Toulemonde este o poveste simplă, pe alocuri neverosimilă, dar care are darul de a te aduce într-o stare vecină cu bucuria, acea bucurie simplă generată de faptul că exişti.

Pe scurt, Odette Toulemonde este povestea unei femei de 40 de ani care, deşi nu are foarte multe motive să fie fericită, este. Sursa fericirii ei este una care ar putea părea modestă: cărţile scrise de Balthasar Balsan, un om care, deşi are toate motivele pentru a fi fericit, nu este. Şansa lui este legată însă de întâlnirea cu Odette....

Şi de aici mai e un singur pas către Bucurie. Pentru că Odette, pe lângă modesta ei existenţă de vânzătoare la raionul de cosmetice al unui magazin de provincie, a colecţiona păpuşi de la bâlciuri sau a sta seara în faţa unui autocolant înfăţişând doi tineri într-un peisaj exotic....Odette este un om care se bucură.... trăieşte în universul ei, care poate părea mic, neîncăpător, dar care se bucură zi de zi şi visează la un lucru: să meargă la mare..

Probabil vă întrebaţi ce e atât de special la filmul ăsta...? Cred că am să spun că filmele, muzica pe care o ascultăm, cărţile pe care le citim devin speciale în măsura în care trezesc ceva în noi. Altfel...

Eu, trebuie să recunosc, m-am identificat într-o anumită măsură cu Balthasar Balsan: omul care deşi are atât de mult, se bucură atât de puţin, dar în interiorul căruia se găsesc "zăcăminte de bucurie". E nevoie doar de un mic impuls... M-am mai identificat cu el şi din alt punct de vedere, pe care mi-e un pic ruşine să-l recunosc, dar care nu e mai puţin adevărat: este vorba despre tentaţia de a-i privi câteodată pe ceilalţi de sus, ca şi cum nu ar putea să ne înţeleagă pentru că nu sunt destul de citiţi, umblaţi.... Nimic mai fals. 

Cred, sincer, că atunci când ne comportăm aşa, o facem din teamă, din nesiguranţă, din nevoia de a ne construi o platoşă...care să ne apere de ceva. 

Ce am redescoperit eu în urma întâlnirii cu Odette Toulemonde? Bucuria de a fi! Bucuria de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ar aştepta alţii de la tine să fii...

Bucuria de a-ţi trăi viaţa, aşa cum este... Iar asta valorează mai mult decât orice.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Grăunţe de speranţă

Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, îl pipăi cu grijă până ce simţi că grăunţele erau acolo Trase aer în piept şi apoi răsuflă uşurată: nu le pieduse!

Pentru câteva clipe Mar simţise cum e să-i fugă pământul de sub picioare. Nici măcar nu-şi putea imagina cum ar fi fost să piardă grăunţele. Cum ar fi continuat viaţa ei fără ele. Mai respiră o dată, profund, şi porni la drum.

Totul e în ordine! Totul e în ordine! Cuvintele i se roteau prin minte. Se agăţa de ele doar doar ar fi revenit la starea de siguranţă de dinainte.

- Am să respir, am să repet cuvintele magice (şi ce dacă sună ciudat, până la urmă nu ştie nimeni ce e în mintea mea) şi am să ma amestec printre ceilalţi. Arăt la fel ca ei şi dacă mă străduiesc, doar un pic, pot părea chiar mai normală decât ei

Privi cu atenţie în jur şi îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei pieţe enorme. Era înconjurată de un furnicar de oameni, o forfotă nemaiîntâlnită, culori şi mirosuri care mai de care mai ciudate.

Cu greu îşi făcu loc şi reuşi să se tragă mai la margine. De acolo putea vedea ceea ce nu văzuse mai devreme: piaţa era rotundă, ca un inel, iar tarabele, copacii, băncile formau nişte cercuri enorme. Din afară furnicarul nu mai părea aşa dezorganizat, ci din contră. Fiecare om, fiecare produs, fiecare culoare avea locul ei.

Închise ochii şi lăsă marea de zgomote să o invadeze.Curând, sunetele fără noimă s-au transformat în unele desluşite iar Mar putea să le sorteze, să le dirijeze pe fiecare către un loc anume.Chiar şi vocea piţigăiată a unei precupeţe îşi găsi locul în "cutiuţa muzicală" a lui Mar.

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Poveste despre o testoasa care exersa nepasarea

A fost odată ca niciodată...

De fapt, povestea noastră nu s-a întâmplat aşa demult, însă de dragul poveştii o sa începem aşa.

Deci, a fost odată ca niciodată...o ţestoasă pe care o chema Sol. Avea, ce-i drept un nume predestinat visării...Sol! Spun asta pentru că, deşi era o broscuţă ţestoasă de oraş, Sol se visa o ţestoasă din aceea de ocean, poposind din când în când pe o plajă însorită şi preferabil pustie. Dar era un vis şi Sol ştia asta foarte bine, mai ales că întotdeauna se găsea căte vreo ţestoasă binevoitoare care să-i dea peste nas, spunându-i ba că e idealistă, naivă, ba că-şi imaginează că trăieşte pe altă lume. La drept vorbind, Sol îşi cam dorea să trăiască în altă lume...

Ceea ce nu v-am spus despre Sol este că era o ţestoasă care voia sa mulţumescă pe toată lumea şi pentru asta se străduia din răsputeri. Tot timpul era plină de solicitudine, zâmbea, chiar dacă nu avea chef, dacă se enerva nu-şi permitea să se manifeste prea zgomotos, ci, mai repede, arbora un aer trist...

Sol era convinsă că dacă se purta aşa, celelalte ţestoase o vor privi ca pe o prietenă, cu înţelegere şi chiar bunăvoinţă.

Ce e şi mai interesant e că Sol nici nu-şi dorea să fie prietenă cu toate ţestoasele pe care le cunoştea. Voia doar să fie acceptată şi pentru asta făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu le supere pe restul ţestoaselor.

Doar că a te plia mereu pe dorinţele, aşteptările celorlalţi, a pune nevoile celorlalţi înaintea propriilor nevoi poate fi păgubos.

Şi aşa, într-o bună zi, după ce se trezi cu greu după o noapte mai mult de nesomn decât de somn, Sol se gândi că a venit timpul să fie un pic mai nepăsătoare. Cine ştie, poate aşa se va simţi mai bine în carapacea ei...

Zis! Cu făcutul a fost mai greu. Pentru că obişnuită să-i pese tot timpul, de absolut orice, să nu-i pese îi venea total peste mână. 

Şi după o viaţă de practicat păsarea (de la a-i păsa am format un cuvânt care nu există în limba română, însă s-ar putea să existe în cea a ţestoaselor), Sol s-a gândit că e timpul să încerce măcar, aşa, din când în când, nepăsarea.

Credeţi că e uşor? Nici gând! E nevoie de concentrare maximă: să nu-i pese că ţestoasa de la etajul trei o salută cu jumătate de gură (poate a greşit Sol cu ceva?), că ţestoasa de la magazin aproape că i-a aruncat restul pe jos, că o amică-ţestoasă, bine intenţionată, fireşte, o tot întreabă când are de gând să aibă şi Sol o familie mai mare, că de, nu mai e chiar aşa tânără...

După încercări şi încercări...unele complet eşuate, însă toate cumplit de obositoare, după strâns din pumni şi zis "Nu ma dau bătută", Sol s-a aşezat pe margine unui lac murdar (aşa sunt lacurile în oraşul lui Sol) şi a început să plângă...

Şi a plâns, a tot plâns, timp în care pe lângă ea treceau alte ţestoase. Unele o priveau cu mirare, altele cu milă, însă niciuna nu s-a oprit să o întrebe dacă putea să o ajute cu ceva.

Asta da lecţie de nepăsare! Voi ajunge şi eu vreodată la o asemenea performanţă, gândi Sol?

Din câte am auzit, Sol a tot încercat (gurile rele spun că şi acum mai încearcă, doar ştiţi că ţestoasele trăiesc un pic mai mult), însă nu a reuşit decât parţial să devină nepăsătoare. 

O ţestoasă care se pare că a întâlnit-o la un  moment dat pe Sol, spunea că nici vorbă de schimbare. Sol e la fel ca înainte. O miorlăită! [Asta e jignirea maximă pentru o ţestoasă!].

Oricum ar sta lucrurile, ramâne totuşi o întrebare: E oare nepăsarea la îndemâna oricui?


© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Forrest Gump

My momma always said, "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." 

Si ce dreptate avea...

Cu ceva vreme  in urma, nu foarte multa, stateam de vorba cu un prieten, cred ca pot sa-i spun asa..., si ii expuneam ideile mele..., despre cum mi-ar placea sa fie viata mea, ce mi-as dori sa ma motiveze... stuff like this (asta ca sa ma pastrez in atmosfera titlului).

Ca de obicei (sau mai bine zis cum am prostul obicei), incercam sa zugravesc in foarte multe si complicate cuvinte tabloul despre cum ar trebui sa arate o viata nu perfecta, ci multumitoare. Si cu cat incercam sa fiu mai clara, mai concisa, cu atat mai mult deveneam mai alambicata in exprimare, supunand bietul interlocutor la un chin nu foarte util. Si dupa noianul de cuvinte, condimentate din plin cu o gesticulatie bogata, dintr-o data, interlocutorul meu a avut o sclipire de geniu, constand in doua cuvinte: Forrest Gump!

Da, Forrest Gump! 

Poate va intrebati de ce? 

Pentru ca si pentru mine (spun asta pentru ca sunt convinsa ca si pentru altii) Forrest Gump, filmul, este metafora perfecta a omului a carui viata, aparent total neinteresanta, alunca pe nesimtite, intr-un "firesc  ametitor" spre plenitudine.. 

Stiu, iar am tendinta sa ma exprim alambicat, dar stiti de ce?

Tocmai pentru ca lucrurile simple, firesti, sunt cel mai greu de descris.

Exista oameni care stiu ce vor de la viata, isi fixeaza unul sau mai multe obiective majore si restul vietii lor consta in a sari din patratica in patratica spre succes. Recunosc, undeva in sufletul meu i-am invidiat si ii invidiez pe cei care pot sa faca asta. Insa, stiu deja ca nu am sa pot sa fiu niciodata asa dintr-un motiv foarte simplu: ma plicitisesc prea repede. Nu sunt in stare sa urmaresc obiective nici rigide, nici de lunga durata... 

In schimb, am descoperit ca atunci cand te apuci  de ceva si pui tot sufletul disponibil in lucrul ala, chiar daca nu vei obtine succesul maxim, tot vei obtine ceva. Cel putin o experienta noua si multumirea ca ai putut sa te dedici cu totul lucrului respectiv....

Parca ii si aud pe unii mai carcotasi spunand: "n-ai decat sa pastrezi dumneata si castigul de experinta si multumirea... sufleteasca". Ar fi o opinie demna de luat in seama, mai ales pentru cei care isi propun sa-si maximizeze profiturile, de orice natura ar fi ele. Doar ca pentru altii, multumirea asta va deveni baza proiectelor viitoare, oricum se vor fi numind ele, si, mai mult, poate fi promisiunea unui echilibru si a sentimentului ca viata lor insemna mai mult...

Forrest Gump poate fi in egala masura un film pentru oricare din cele doua categorii de oameni despre care am vorbit mai devreme (sa fim intelesi ca nu spun ca una este mai buna decat alta, pur si simplu am simtit nevoia sa ma plasez intr-una din ele). 

Diferenta sta in ochii fiecaruia.....

Cine suntem? O poveste a lui Mar...

Mi se întâmplă îngrozitor de des în ultima vreme să ma întreb asta: cine suntem? cine suntem cu adevărat? 

Recunosc, întrebarea pleacă dinspre mine înspre restul lumii, nu invers.  

Cât anume din ceea ce afişăm la un moment dat, din imaginile, rolurile pe care ni le asumăm au legătură cu noi, ăia care suntem, şi cât anume cu ceea ce ne dorim să vadă ceilalţi în noi?
Oricât aş dori să nu fie aşa, mă bântuie de-a dreptul imaginea "uniformităţii în perfecţiune": slujbe ok, familii perfecte, stăpânire /mulţumire de sine... reuşite pe toată linia şi, în plus, fără victime colaterale. Toate devenite un fel de "must have", asta ca să simţim sau măcar să ne prefacem că suntem parte din marea armată a oamenilor care ştiu încotro merge viaţa lor, care şi-au reglat vieţile cu precizie, asemeni unor ceasuri elveţiene. 

Bineînţeles că din dorinţa de a aparţine, de a face parte din armata învingătorilor, m-am antrenat cu sârguinţă... Armura mea însă nu este una magică, ci e protejată de un strat invizibil de ...aparenţă.

La exterior, armura mea este identică cu a celorlalţi: bine lustruită, strălucitoare şi, mai ales, impenetrabilă. Bătăliile duse n-au lăsat urme , ci doar un plus de glorie. Privită din exterior, mă încadrez! 

De la mine însă, armura pare subţire, ca o coajă de ou, peste tot se zăresc atât de multe puncţii încât în orice moment mă gândesc cu groază că o să crape. Iar despre bătălii ce să mai spun? Oricât aş sorta cicatricile, zgârieturile, nu-mi mai aduc aminte de unde le-am căpătat. Aşa cum nu-mi le mai aduc aminte nici pe toate cele pe care le-am provocat altora. 

Nu e nevoie nici măcar de cine ştie arme sofisticate... Un "cuvât-săgeată" şi gata cu armura...

Mă gândesc... dacă am lua la bani mărunţi toată armata asta, câte fisuri am găsi? Câte suferinţe ascunse, câte regrete, câte frustrări, câte războaie pierdute, câte lucruri aruncate în uitare, toate ascunse cu grijă sub un strat magic de ....aparenţă? 

Oricât de bine am da la exterior, s-ar putea ca unii dintre noi să descopere că victoria nu stă în numărul de reuşite, ci în capacitatea de a fi autentic, de a-ţi însuşi toate lucrurile care te compun pe tine ca persoană . Şi asta ar înseamna bucurii amestecate cu regrete, gânduri bune şi resentimente, zâmbete şi tăceri ,cuvinte spuse, nespuse sau pe care nu ai  cui să le mai spui, oameni care nu vor să te mai asculte şi oameni cărora nu mai vrei să le mai vorbeşti.

Din prea multă nevoie/dorinţă de perfecţiune selectăm conştient numai lucrurile bune din noi, din viaţa noastră. Probabil, aşa avem sentimentul că suntem în rândul lumii, că suntem buni, că suntem ca ceilalţi, ca majoritatea... Uităm însă că răul face parte şi el din noi, că nu trebuie neapărat să ia forme monstruoase, dar că poate lua forma indiferenţei, nepăsării... 

Şi că dacă nu ar fi el - răul - atunci ce motivaţie am mai avea să încercăm să fim mai buni.

În seara asta nu am să-mi mai lustruiesc armura. Am s-o agăţ undeva sau ,cine ştie, poate am să o arunc pe un scaun,ş i am să o las acolo până mâine când o să mă hotărăsc dacă o iau sau nu cu mine în noua călătorie a zilei de mâine.