Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit, dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa, din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod, crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 

Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?

Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare, dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă, întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă. Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt, Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul. Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de pământ.

.....................
Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.