Grăunţe de speranţă

Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, îl pipăi cu grijă până ce simţi că grăunţele erau acolo Trase aer în piept şi apoi răsuflă uşurată: nu le pieduse!

Pentru câteva clipe Mar simţise cum e să-i fugă pământul de sub picioare. Nici măcar nu-şi putea imagina cum ar fi fost să piardă grăunţele. Cum ar fi continuat viaţa ei fără ele. Mai respiră o dată, profund, şi porni la drum.

Totul e în ordine! Totul e în ordine! Cuvintele i se roteau prin minte. Se agăţa de ele doar doar ar fi revenit la starea de siguranţă de dinainte.

- Am să respir, am să repet cuvintele magice (şi ce dacă sună ciudat, până la urmă nu ştie nimeni ce e în mintea mea) şi am să ma amestec printre ceilalţi. Arăt la fel ca ei şi dacă mă străduiesc, doar un pic, pot părea chiar mai normală decât ei

Privi cu atenţie în jur şi îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei pieţe enorme. Era înconjurată de un furnicar de oameni, o forfotă nemaiîntâlnită, culori şi mirosuri care mai de care mai ciudate.

Cu greu îşi făcu loc şi reuşi să se tragă mai la margine. De acolo putea vedea ceea ce nu văzuse mai devreme: piaţa era rotundă, ca un inel, iar tarabele, copacii, băncile formau nişte cercuri enorme. Din afară furnicarul nu mai părea aşa dezorganizat, ci din contră. Fiecare om, fiecare produs, fiecare culoare avea locul ei.

Închise ochii şi lăsă marea de zgomote să o invadeze.Curând, sunetele fără noimă s-au transformat în unele desluşite iar Mar putea să le sorteze, să le dirijeze pe fiecare către un loc anume.Chiar şi vocea piţigăiată a unei precupeţe îşi găsi locul în "cutiuţa muzicală" a lui Mar.

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Poveste despre o testoasa care exersa nepasarea

A fost odată ca niciodată...

De fapt, povestea noastră nu s-a întâmplat aşa demult, însă de dragul poveştii o sa începem aşa.

Deci, a fost odată ca niciodată...o ţestoasă pe care o chema Sol. Avea, ce-i drept un nume predestinat visării...Sol! Spun asta pentru că, deşi era o broscuţă ţestoasă de oraş, Sol se visa o ţestoasă din aceea de ocean, poposind din când în când pe o plajă însorită şi preferabil pustie. Dar era un vis şi Sol ştia asta foarte bine, mai ales că întotdeauna se găsea căte vreo ţestoasă binevoitoare care să-i dea peste nas, spunându-i ba că e idealistă, naivă, ba că-şi imaginează că trăieşte pe altă lume. La drept vorbind, Sol îşi cam dorea să trăiască în altă lume...

Ceea ce nu v-am spus despre Sol este că era o ţestoasă care voia sa mulţumescă pe toată lumea şi pentru asta se străduia din răsputeri. Tot timpul era plină de solicitudine, zâmbea, chiar dacă nu avea chef, dacă se enerva nu-şi permitea să se manifeste prea zgomotos, ci, mai repede, arbora un aer trist...

Sol era convinsă că dacă se purta aşa, celelalte ţestoase o vor privi ca pe o prietenă, cu înţelegere şi chiar bunăvoinţă.

Ce e şi mai interesant e că Sol nici nu-şi dorea să fie prietenă cu toate ţestoasele pe care le cunoştea. Voia doar să fie acceptată şi pentru asta făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu le supere pe restul ţestoaselor.

Doar că a te plia mereu pe dorinţele, aşteptările celorlalţi, a pune nevoile celorlalţi înaintea propriilor nevoi poate fi păgubos.

Şi aşa, într-o bună zi, după ce se trezi cu greu după o noapte mai mult de nesomn decât de somn, Sol se gândi că a venit timpul să fie un pic mai nepăsătoare. Cine ştie, poate aşa se va simţi mai bine în carapacea ei...

Zis! Cu făcutul a fost mai greu. Pentru că obişnuită să-i pese tot timpul, de absolut orice, să nu-i pese îi venea total peste mână. 

Şi după o viaţă de practicat păsarea (de la a-i păsa am format un cuvânt care nu există în limba română, însă s-ar putea să existe în cea a ţestoaselor), Sol s-a gândit că e timpul să încerce măcar, aşa, din când în când, nepăsarea.

Credeţi că e uşor? Nici gând! E nevoie de concentrare maximă: să nu-i pese că ţestoasa de la etajul trei o salută cu jumătate de gură (poate a greşit Sol cu ceva?), că ţestoasa de la magazin aproape că i-a aruncat restul pe jos, că o amică-ţestoasă, bine intenţionată, fireşte, o tot întreabă când are de gând să aibă şi Sol o familie mai mare, că de, nu mai e chiar aşa tânără...

După încercări şi încercări...unele complet eşuate, însă toate cumplit de obositoare, după strâns din pumni şi zis "Nu ma dau bătută", Sol s-a aşezat pe margine unui lac murdar (aşa sunt lacurile în oraşul lui Sol) şi a început să plângă...

Şi a plâns, a tot plâns, timp în care pe lângă ea treceau alte ţestoase. Unele o priveau cu mirare, altele cu milă, însă niciuna nu s-a oprit să o întrebe dacă putea să o ajute cu ceva.

Asta da lecţie de nepăsare! Voi ajunge şi eu vreodată la o asemenea performanţă, gândi Sol?

Din câte am auzit, Sol a tot încercat (gurile rele spun că şi acum mai încearcă, doar ştiţi că ţestoasele trăiesc un pic mai mult), însă nu a reuşit decât parţial să devină nepăsătoare. 

O ţestoasă care se pare că a întâlnit-o la un  moment dat pe Sol, spunea că nici vorbă de schimbare. Sol e la fel ca înainte. O miorlăită! [Asta e jignirea maximă pentru o ţestoasă!].

Oricum ar sta lucrurile, ramâne totuşi o întrebare: E oare nepăsarea la îndemâna oricui?


© Copyright Anamaria Cătănuş 2011.