Se afișează postările cu eticheta gânduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gânduri. Afișați toate postările

luni, 9 iulie 2018

Drumul...


Iulianei C.


Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare. 
Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.
Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.
Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.
Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.
„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”

Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza
Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.
Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.
Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri. 
Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.
Ne anesteziem!
Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar. 
Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.
Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.
Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"
"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".
Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.
Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.
Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.
Trebuie să găsim soluții! Rapid!
Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.
Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.
Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum
Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.
Nu apare pe GPS. 
Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun-
satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/
Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!
Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?
Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.
Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.
Mulţumeşti şi porneşti.
Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.
N-ai încotro şi porneşti la drum.
Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.
Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.
Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe. 
Încet, cu grijă.
Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.
Drumul nu e drept. Mergem  ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă. 
Nu se poate. 
Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.
Călătoria nu e uşoară,  nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".
Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.
E important să nu fii singur.
Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.
Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.

duminică, 1 aprilie 2018

Roșu pentru gânduri negre


 - Ce zi proastă!
- Îhî!, încuviințează figura din oglindă.
- Jur că n-aș ieși din casă.
- Îhî, răspunde imaginea din oglindă. 
O strălucire în colțul ochiului stâng pare a zice:
- Și, chiar, ce-ar fi dacă n-am ieși? Ar fi sfârșitul lumii?
- Nț!, spun buzele țuguiate. Am promis, am stabilit, e bătut în cuie!
Reflexia din oglindă lasă ochii și colțurile gurii în jos și oftează îndelung: - Știu!
- Hei, la cum ne prezentăm astăzi am avea nevoie de o mână de profesionist, plus niscaiva produse de calitate, să rezolvăm cu pungile astea negre de sub ochi și fața asta lăsată.
- Îhî, că bine zici!
- Ghinion! N-avem nici de una, nici de altele. Nu ne rămâne decât să recurgem la artileria grea!

Un deget amestecă două nuanțe de roșu. Azi nu mai merge cu roșu palid. E nevoie de un roșu mai roșu!
Cât de roșu?
Cât să-l perceapă creierul meu.
Relaţia femeilor cu rujul e veche. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, vă spune Mihaela Selescu aici.
Dar nu despre ruj vreau să vă vorbesc aici, deşi cam de la el am plecat :), ci despre năbădăioasa mea relaţie cu roşu, culoarea roşie.
Mac by Evgenia Glavatskaya
Până nu demult, roşu era absent din lumea mea. Alb, negru, gri, hai şi un pic de albastru, cam asta era spectrul meu cromatic. Nimic care să-mi indice pericolul de a ieşi din mulţime. Pentru mine, roşu era sortit persoanelor puternice, încrezătoare, gata oricând să se pună împotriva lumii întregi.
Nu, nu, hotărât lucru: îmi era mai bine fără. 
Zona mea de confort şedea foarte confortabil fără roşu.
Apoi a trecut timpul şi am început să jinduiesc la el. Barierele minţii mele se lărgeau, lăsând să pătrundă mici bobiţe roşii, strecurate la urechi sau o eşarfă cu niscaiva roşu.
Apoi, am văzut că parcă mi-ar sta bine cu roşu, dar parcă tot nu mă îndemnam să-l port.
Aşa e când vrei şi nu vrei să fii văzut.
Şi, într-o zi, am văzut un film. În traducere, titlul suna aşa: Ruj roşu pentru zile negre. Un film inspirat dintr-o poveste reală, experienţa mutilantă fizic şi emoţional a unei femei nevoită să recurgă la mastectomie. Eroina noastră alege să poarte un ruj roşu-roşu la operaţie, semn al puterii, al încrederii, dar mai ales al feminităţii şi frumuseţii (de oricare fel ar fi ea).
M-a marcat acest film, atât de mult, încât am simţit nevoia să preiau, să multiplic şi să diversific gestul ei. Roşu pentru zile/gânduri negre a devenit aproape un automatism. A dat nume unui comportament şi, acum, unui text de pe blog.
Cele mai multe din zilele în care port ceva roşu sunt zile pe care le-aş putea califica drept proaste.
Atunci roşu devine o platoşă, o armură. Îmi spune: eşti în siguranţă, o să fie bine.
Alteori, roşu îmi aminteşte discret să trăiesc, să nu mă las transformată într-o masă amorfă, deziluzionată şi care doar se plânge că e nemulţumită. 
Acesta este poate roşul care îmi aduce aminte de cel pe care inima mea îl pompează neîntrerupt, fără a-mi pune atâtea întrebări.
Şi mai e roşul acela care scoate la iveală altruismul, bunătatea, firescul celorlalţi. Exact ca atunci când, întorcându-mă de la o întâlnire cu prietena mea, Mihaela, m-am aşezat pe o gură de aerisire, încercând să rezolv spinoasa, la propriu, problemă a pantofilor care mă rodeau, când aud:
"Vă stă minunat cu macul acesta la rever! Chiar vă prinde bine."
Am ridicat ochii obosiţi (cum altfel?!) spre doamna atât de drăguţă şi i-am mulţumit pentru darul ei sincer, firesc.

Ne place sau nu, roşu poate fi frumuseţe, putere, încredere, seducţie, atracţie, admiraţie, şi câte alte lucruri marcate de incertitudine. În afară de unul, a cărui certitudine curge prin venele noastre.
Dincolo de toate, roşu e viaţă!

miercuri, 20 septembrie 2017

Ce te face fericită?

Acum câteva zile, într-un puternic acces de negativitate, gri (ce, mai, negru de-a binelea), îi expuneam unei prietene nefericirile, tristeţile, golurile mele. 
Multe...
Nu vă imaginaţi că făceam un inventar. 
Nu, nicidecum. 
Le luam una câte una şi le analizam până la sânge, până nu mai rămânea fir de îndoială, până ce negrul devenea negru definitiv.
Şi ea mă asculta, şi mă citea, şi deodată, aşa cu o natureleţe inimaginabilă îmi spune: "da' trei lucruri care te fac fericită poţi să-mi spui"?
Ştiţi cum e momentul în care ceva te loveşte fix în faţă? Eu nu am experimentat, dar cred că aşa se simte.
M-am blocat. Efectiv, m-am blocat!
Ca să câştig timp zic: "să mă gândesc un pic". Şi caut, şi sap în minte, zgândăr cu unghiile mintea, doar doar apar exemplele de fericire.
Mă simt ca la examen când n-am învăţat nimic.
Nu! E mai rău. Nu-mi iese nici improvizaţia.
Pentru că nu mă dumiresc şi pentru că nici nu pot să rămân aşa îi scriu, îi cer detalii, exemple.
Cu aceeaşi naturaleţe mă "loveşte" din nou: "păi, uite, de exemplu, pe mine mă face fericită mirosul de gogoşi"....
Din nou blocaj. Maxim!
Ce mă face fericită? 
Ce, naiba, mă face fericită?
Fireşte că au fost multe momente în care am fost fericită. Doar că acum, din anumite motive, mintea mea este blocată într-un gri spre negru care pare să nu se mai termine şi nu accesează bucuriile, chiar dacă există.
Le trece la şi altele...
Şi azi, după o zi în care m-am îmbăiat serios în acelaşi gri, cineva mi-a trimis o poză. Culmea o poză făcută în mijlocul perioadei gri. Mă uit la ea şi, din nou, culmea, îmi dă o stare de bine. Tocmai ce stabilisem că într-adevăr totul e negru spre gri.
Seamănă cu fericirea. S-ar şi putea să fie un moment de fericire, pe lângă mirosul de pateuri calde, zmeură, miros de mare albastră, de vopseluri şi de atâtea lucruri pe care acum le-am împins într-o debara a creierului meu...

miercuri, 31 mai 2017

Cutii, geamantane pline ochi, cufere și alte lucruri pe care le cărăm cu noi de a lungul vieții

Nu, nu mă refer la cutiile pe care le umplem când ne mutăm. Sau la geamantanele pline de haine și bucurii pe care le aducem cu noi din vacanță și pe care le cărăm cu cea mai mare plăcere. 
Tot timpul.
Nu. Acum mă refer la cuferele grele cu balast emoțional pe care viața, familia, mediul, întâmplarea ni le-au umplut grăunte cu grăunte.
Uneori a fost sub forma unei mâini de nisip. Alteori, au fost pietroaie de-a dreptul. Cufărul nu a venit odată cu noi pe lume. Și nici nu e acel ceva care în cultura creștină se numește crucea dată de Dumnezeu, pe care fiecare o are de dus.
Cufărul cu balast emoțional este acel ceva pe care, conștient sau nu, alegem să-l cărăm cu noi de-a lungul vieții.
Ce conține?
De toate. 
Frustrările acumulate, respingerile, momentele în care nu ne-am simțit iubiți, în care am fost abandonați.
Amintirea traumelor pe care le-am trăit.
Visele pierdute, spulberate de noi înșine sau de alții.
Nu-urile care ne-au făcut să ne simțim mici, respinși.
Pe scurt, toate acele lucruri care ne-au rănit profund.
Zi de zi cărăm cufărul pe umerii sufletului nostru
Este din ce în ce mai greu, nu putem respira, dar, uneori, nici nu ne putem opri pentru a mai arunca o mână de balast și a face povara mai suportabilă. 
Poate unii ar spune: e o alegere! 
Dacă ți-ai dori suficient de mult, ai azvărli cât colo cufărul sau măcar ai arunca jumătate din conținut în ocean.
Așa ar spune înțelepții, cei care le știu pe toate. 
Ceilalți, care nu sunt nici pe departe așa, ar ști că între grăuntele de balast și cel care-l poartă e o legătură invizibilă. Cei doi sunt legați cu fire nevăzute
Că nu e suficient să te trezești într-o dimineață și să spui nu!, nu mai vreau! și să arunci cufărul de să-l faci țăndări.
O soluție ar fi poate ca, din când în când, să mai luăm în mână câteva grăunțe de balast, poate chiar și un pietroi, să le privim cu atenție, să ne dăm seama că nu au legătură cu noi, pentru că nu mai suntem aceiași, și să le lăsăm deoparte.
Să le privim cu atenție, să acceptăm că durerile trecute, suferințele nu mai trebuie să ne însoțească tot timpul. Le-am trăit deja la vremea lor! Am purtat durerea cu noi chiar și după ce timpul i-a trecut de mult.
Și că la colecția de nu-uri din trecut le-am putea lesne contrapune o sumedenie de da-uri trăite, dorite sau care abia așteaptă să se împlinească.
Dacă am putea înțelege, accepta, că trecutul e important pentru ca l-am trăit, e al nostru, dar e de neschimbat, poate ne-am mai elibera de teama repetării lui și am reuși să evadăm dintr-o captivitate parțial impusă.
Și, atunci, nu doar cufărul ar deveni mai ușor de cărat, dar și spatele ne va fi mai drept, privirea mai plină de speranță și sufletul mai deschis să îmbrățișeze ziua de azi.


Pentru tine, Gabi.
Pentru ziua în care amintirea timpului petrecut împreună va fi mai puternică decât amintirea zilei în care ai plecat.

Nufăr. Borisova Gradina, Sofia.
Foto: Ana Maria Cătănuș

miercuri, 15 februarie 2017

A fi sau a nu fi... pe Facebook

S-au împlinit de curând şapte zile de când mi-am dezactivat contul de Facebook. Nu e prima oară când fac asta. Am mai făcut-o în trecut, supărată punctual pe nişte oameni sau situaţii sau în încercarea de a rupe ceea ce devenea în mod evident o obişnuinţă (dependenţă?) supărătoare.
De fiecare dată, în trecut, am resimţit închiderea contului ca pe ceva neplăcut, care-mi cerea un efort de voinţă considerabil. Rezistam cu greu să nu mă contectez (ce bizar sună! parcă m-aş fi conectat la un dispozitiv de susţinerea a vieţii).
Fireşte, am scotocit în mintea mea, întrebându-mă de unde reacţiile astea.
Cred că mă gândeam că dispariţia de pe FB echivala cu dispariţia din minţile oamenilor. Vorba ceea: ochii (chiar şi virtuali) care nu se văd se uită. Avea a face, de fapt, cu sentimentul apartenenţei, nevoia apartenenţei la un grup. Mai mult, cu sentimentul supraevaluat al unei normalităţi. O normalitate definită/construită prin raportare la normalitatea (chiar aparentă) a altora.
Sursa foto: http://www.techaddiction.ca/is-facebook-an-addiction.html
Eram şi eu acolo. Mai puneam o poză drăguţă, nu una în care mă uitam cruciş sau părea că am cu 10 kg mai mult, un mesaj drăguţ, poze din puţinele călătorii pe care le făceam (dar multe, poate, în comparaţie cu alţii), gratulam sincer sau mai puţin sincer pe unii sau pe alţii. Să nu uităm de like, love, wow şi haha. 
Like, like, like...
Lucruri pe care le facem în viaţa reală, zi de zi, dar la altă scară.
Şi m-am întrebat din nou: de ce sunt acolo?
Ştiam de ce: validare exterioară, uneori prin reacţii aproape instantanee, întreţinerea unor contacte, promovare (uneori personală). 
Socializare? 
Scopul declarat al reţelei. 
Cred că într-o foarte mică măsură.
Ceva rău aici?
Nu! Sau, poate, nu în totalitate.
Uşor, am început să constat că dezvolt anumite reacţii/comportamente. Bombardată de feed-ul în care parte dintre sutele de prieteni îşi prezentau realizările, victoriile din viaţa personală sau profesională, am început să mă simt rău. Presiunea, până atunci latentă, a erupt. Viaţa mea nu mai părea suficient de bună, de competitivă, demnă de luat în seamă. Parcă nu ţineam pasul.
Ştiu! Aici sunt două probleme. Una ţine de mine. Cealaltă, de constatarea obiectivă că rareori oamenii fac publice lucruri negative care li se întâmplă. Altfel spus, dacă am vedea dincolo de fericirea din poze...
Dar asta este ceea ce am simţit.
Am citit undeva că hard diskul uman - creierul- nu poate executa mai mult de şase operaţiuni simultan. Atunci, cum ar putea să reziste eroic creierul şi mai ales partea responsabilă cu crearea şi gestionarea emoţiilor, unui asalt informaţional-vizual asemeni celui de pe FB?
Prin detaşare, ar spune unii. Ei, dar şi detaşarea asta nu-i la îndemâna oricui, ar spune alţii, adică eu :)
Şi cu toate astea, reflexul de a deschide FB de nu ştiu câte ori pe zi devenea mai puternic. 
Chiar dacă ştiam că mă obosea, mă prost-dispunea. 
Găseam pretexte: deschid să văd ce update-uri mai am la nu ştiu ce pagină pe care o urmăresc. 
Deschid pentru 5 minute!
Deschid să mă relaxez un pic!
Şi cele 5 minute deveneau 30.
Iar accesările nu se limitau la pagini. Deveneau incursiuni în vieţilor celorlalţi, în luptele lor mai mari sau mai mici. Şi sfârşeau prin a mă irita, a mă obosi sau a mă încărca negativ.
Ce-am observat la mine în perioadele de accesare constată, regulată a FB:


  • o lipsă acută a timpului;
  • un sentiment acut de frustrare pentru pierderea timpului;
  • o senzaţie de devalorizare, venită dintr-o falsă comparaţie 
  • o scădere a puterii de concentrare
  • o scădere a creativităţii.


Evident, analiza cost-beneficiu indica un cost prea mare. 
Iar săptămâna trecută, într-un context social devenit greu de gestionat pentru mine, am decis să-mi închid contul cu cei 300 de prieteni. 
Simţeam că  nu mai pot să respir, mă simţeam izolată, încolţită, mereu pe punctul de a fi linşată virtual dacă îndrăzneam să pun punct şi virgulă acolo unde majoritatea punea punct.
Soluţia mea a fost să-mi fac un cont, altul. Am doi prieteni şi multe pagini pe care le urmăresc. 
Pot să-mi administrez paginile la care ţin foarte mult şi pe care, altfel, le-aş fi pierdut.
Nu mai am cei 300 de amici, dar pot să comunic foarte bine cu acea parte din cei 300 cu care comunicam şi înainte, folosind alte mijloace.
Cum mă simt acum?
Mai bine. Mai liberă. Respir mai bine.
Nu mai deschid FB de atât de multe ori. Nu mai sunt tentată. Iar atunci când o fac, am senzaţia că e cu folos.
Nu ştiu dacă sau când voi reactiva contul cu cei 300 de prieteni.
Deocamdată îmi e bine aşa.
Resimt, din când în când, o vinovăţie faţă de cei care văzând că am un cont nou, vor să mă adauge în lista lor, iar eu nu accept. Mă gândesc că vor înţelege.
Simt că am găsit o utilizare potrivită pentru FB. Una care să mă ajute să învăţ ceva, să cresc. Una în care eu decid dacă sau cum să interacţionez cu alţii.
Sper să mă ţină mai mult. 
Se ştie că memoria e din nefericire scurtă :).

joi, 26 ianuarie 2017

Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 
Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...
Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...
Dar nu. 
Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.
Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.
Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău
Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.
Mintea dă din cap că nu încă. 
În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.
Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.
Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.
Sursa foto: http://toft.tk/time/
Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.
Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.
Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".
Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.
Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 
Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.
Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".
Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.
Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.
Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.
Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?
Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.
Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.
Sunt albe şi soarele le face să strălucească.
Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.
Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:
Dar asta nu e o simplă piatră!
E o inimă. 
Ştiu la cine trebuie să ajungă!


sâmbătă, 28 noiembrie 2015

M-am gândit să scriu o carte....O altfel de carte

Scriu. Este parte a meseriei mele să scriu. Scriu de regulă despre istorie. O fac într-o manieră ştiinţifică. Încerc să scriu obiectiv, onest, să fiu corectă. Credeţi-mă, nu este un lucru simplu!
Dar acum vreau să scriu o carte, o altfel de carte. O carte legată de experienţele mele, foarte personale, foarte greu de împărtăşit altfel.
M-am gândit la un fel de carte de tipul "self-help". Nu ştiu cum s-ar putea zice mai bine în limba română. Poate o "carte-ajutor"? O carte care îi poate ajuta pe ceilalţi, cei care trăiesc experienţe similare, să conştientizeze că nu sunt singuri, să meargă mai departe, să găsească soluţii.


Ideea mi-a încolţit în minte de mai multă vreme. 


- Ce-ar fi dacă....? m-am gândit. 


Apoi, m-am răzgândit: - Cărţi din astea scriu oamenii de meserie: psihologii, psihiatrii... Prea ne pricem toţi la toate. Hai să-i lăsăm pe specialiştii în domeniu să scrie cărţi.


Apoi, m-am gândit din nou:- Şi totuşi, poate oamenii ar vrea să citească despre problemele lor şi în alt fel decât (de)scrise ştiinţific. Ştiu că eu am vrut. Am căutat. Nu am găsit sau nu am găsit exact ce căutam. În schimb, mi-am dat seama că aş putea să le scriu, să le descriu. Să dau contur acelor experienţe pe care le simţim, dar pe care nu reuşim să le punem în cuvinte.


https://www.pinterest.com/pin/355010383097047184/

Ştiu, am scris deja că vreau să scriu o carte, dar nu v-am spus despre subiectul ei. Nu am uitat! Doar am evitat. M-am pitit după cuvinte, ca un copil timid, speriat.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
O carte despre anxietate, despre atacuri de panică, despre depresie, despre frici. Pe scurt, o carte despre ceea ce mulţi oameni trăiesc în tăcere, în prea multă tăcere. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă cu ei, pentru că nu au puterea sau posibilitatea să caute sau să ceară ajutor, pentru că le este jenă, le este ruşine, le este teamă de privirea celorlalţi, pentru că... Atât de mulţi "pentru că"...
O carte care nu propune soluţii absolute, nu te-nvaţă cum să biruieşti anxietatea într-o săptămână, ci o carte despre realitătăţi, căutarea şi găsirea unor soluţii. Nu va fi cartea unui învingător, ci a unui luptător, care mai şi cade, mai şi petrece ceva vreme pe jos, dar care face tot ce poate el să se ridice.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
Nu m-am hotărât, însă tare aş vrea să încerc. Mai întâi, pentru mine. Apoi, pentru toţi cei cărora le-ar fi de ajutor.
Şi acum, aş vrea să vă întreb pe voi, cei care mă citiţi sau doar sunteţi în trecere, cum vi se pare ideea.
Tare mi-ar plăcea să ştiu.


marți, 22 iulie 2014

Supergirl

Când mă gândesc la "femeia fantastică" inevitabil îmi vine în minte imaginea din filmele americane pe care le-am văzut în adolescenţă. Wonder woman, o doamnă bine, mereu zâmbitoare, chiar dacă îmbrăcată un pic cam bizar (chiar aşa, cine mai putea să poarte pantaloni scurţi cu ditamai centura, pelerină, diademă şi să mai şi salveze lumea în acelaşi timp!). Când apărea problema - orice problemă, să ne-nţelegem - hop şi wonder woman. Ăsta era jobul ei: să salveze planeta. Zi de zi. În plus, părea că-i şi face plăcere. O viaţă de fapte bune... Dar nu despre wonder woman mă gândesc să scriu acum, ci despre un personaj deloc fictiv, o realitate a lumii noastre. Mă feresc să spun a lumii contemporane, pentru că sunt sigură că tipul ăsta există din totdeauna. Poate doar titulatura o leagă de contemporaneitate: SUPERGIRL. Da, supergirl sau, într-o traducere foarte liberă,  femeia preocupată de tot şi de toate. E puţin probabil să nu o fi întâlnit. Sunt multe exemplare şi chiar dacă nu se prezintă: Bună, sunt Supergirl X/Y/Z!, pot fi lesne identificate. Figura-i trădează preocuparea permanentă, e hiperatentă/vigilentă şi, din când în când, lasă să-i scape un oftat adânc. Pentru supergirl totul e important. Nu, prioritar!, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. La serviciu, se străduieşte din răsputeri. Nu cumva să pice de neserioasă! Îşi asumă sarcini şi atunci când ar putea să le refuze, chiar dacă asta înseamnă supraaglomerare, stres, panică. De ce ? Doar pentru supergirl nu ştie/nu a învăţat/ nu poate să spună "NU". La fel, acasă, cu prietenii, cu apropiaţii sau oricine altcineva. Supergirl răspunde întotdeauna la solicitări sau la telefon, chiar dacă  nu are chef... Pentru că trebuie! Dacă e ceva important, de viaţă şi de moarte? În caz contrar, vinovăţia o va seca de puteri mai ceva ca pe Superman prăbuşit sub un munte de criptonită.
http://callherhappy.com/st-dymphna/
Şi încă ceva caracteristic lui supergirl: intoleranţa faţă de greşeală, propria greşeală. Că toţi ceilalţi pot greşi? Da, doar sunt oameni! Dar nu ea! Supergirl nu are voie! Şi ferească sfântul să se îmbolnăvească şi, astfel, să-şi simtă ameninţată putinţa de a "veghea", "performa", de a fi prezentă unde trebuie/unde e nevoie. De aici până la depresie nu mai e decât un pas. Unul mic.
Nu vă imaginaţi că supegirl este un înger de fată. Nicidecum! Din când în când, simţind că o lasă toate puterile, supergirl scoate flăcări pe nas. Se-nfurie, ţipă, plânge, urlă că ea nu mai poate, că nu mai vrea, că e şi ea om. Apoi o ia de la capăt.
Din când în când, câte cineva îi mai şopteşte: "dă-ţi voie să trăieşti", "dă-ţi voie să greşeşti", "dă-ţi voie...". Iar supergirl face ochii mari, întrebători: "cum ar fi să-mi dau voie?". 
Paradoxul în cazul lui supergirl este că ea nici nu-şi doreşte să fie o supergirl. Şi nici nu i-a cerut nimeni vreodată. Supergirl nu-şi doreşte să fie perfectă, îşi doreşte "să fie bine", "să nu fie probleme".  Şi dacă există probleme, să le rezolve rapid. Căci după ce va fi terminat cu ele are o întâlnire importantă: cu viaţa! 
În termeni un pic mai elaboraţi, supergirl ar putea fi descrisă drept perfecţionistă, anxioasă, cu o toleranţă minimă la frustare, dezamăgire, vinovăţie. Iar toate astea, la un loc sau separat sunt sinonimele nefericirii. Credeţi-mă pe cuvânt: am cunoscut câteva supergirls şi pot să vă spun că niciuna nu părea fericită, împăcată cu sine.
Acum, care ar fi soluţia pentru ca o supergirl să mai arunce din balastul reponsabilităţii, al temerilor iraţionale, al vinovăţiei? O poţiune magică! Da, o "poţiune magică" pe bază de gânduri. Se spune (mă rog, nişte oameni deştepţi spun) că la baza trăirilor sufleteşti, a comportamentelor negative se află gânduri negative sau aşteptări nerealiste. Aşa că, potrivit dictonului "cui pe cui se scoate", pentru a scăpa de nişte gânduri negative nu avem decât să le înlocuim cu altele, preferabil mai realiste. Nu e uşor! Cere timp, perseverenţă şi o motivaţie pe măsură. 
Şi după o administrare, îndelungată sau nu, poate vom vedea o mulţime de supergirls privind viaţa drept în faţă şi bucurându-se de ea.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

duminică, 9 februarie 2014

Nu mai e timp!

Nu mai e timp.... Nu mai e timp de nimic... Aşa sună un cântec drăguţ, pe care, dacă doriţi (aveţi timp), puteţi să-l ascultaţi aici.
Astăzi, vorbeam cu soţul meu şi îi spuneam că am început să scriu o nouă poveste. V-am mai spus că, de obicei, îmi scriu poveştile de mână, în agenda mea... Nu le scriu dintr-o dată, ci în reprize. Le scriu acasă, când stau în pat, în metrou, oriunde pot...Îmi dă o stare de bine să las povestea să "crească" în mintea mea... Eram (sunt) oarecum mândră şi entuziasmată de noua poveste care se ţese pas cu pas şi nu am rezistat să nu-i arăt primele pagini... 
Prima reacţie a fost:
Atât de mult ai scris până acum? Cine crezi tu că o să citească atâta?
În mod ciudat chiar şi pentru mine, nu m-am enervat şi i-am răspuns:
Dacă vrei să ştii...nu am ajuns decât la jumătate. Şi de citit, o să citească cine o să fie interesat! Doar nu oblig pe nimeni să-mi citească postările. Nici măcar nu număr accesările...
Dialogul ăsta mi-a reamintit un subiect/comportament la care mă gândesc de ceva vreme, în primul rând în legătură cu mine... Dar, până la urmă, este specific majorităţii, pentru că e legat inevitabil de lumea în care trăim: lumea vitezei. 
Mă uit în jur şi mă  minunez cu câtă viteză circulă informaţia, cât de multe lucruri putem face accesând aplicaţii, cât de multe lucruri poţi să înveţi. Este extraordinar! Tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor în ultimul deceniu, să zicem. Şi dacă ar trebui să o reducem pe toată la un singur cuvânt, eu aş vota pentru "viteză".
Este într-adevăr extraordinar. O repet. Cu toate astea însă nu pot să nu remarc schimbările pe care această viteză le produce în interiorul nostru, al oamenilor... Nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, noi, oamenii, nu am fost concepuţi să funcţionăm la viteza asta... Mă uit cât de multe lucruri încercăm să cuprindem într-o singură zi. Le clasificăm, reclasificăm, le prioritizăm şi reprioritizăm şi timpul tot pare să nu ne ajungă... Slujbă, prieteni, familie, timp pentru noi, le vrem pe toate, avem nevoie de toate... Dar orele nu ne ajung....
Am vrea să cuprindem cantitatea-calitatea-viteza într-un singur coş. Doar că nu se poate! Asta cred eu. Şi mai ales, nu se poate tot timpul. Nu poate fi un mod de viaţă.
Învaţă engleza în 30 de zile... Curs de citit rapid... Oricine poate fi un bun bucătar cu doar 10 şedinţe... Sunt doar câteva anunţuri pe care le-am văzut pe cea mai celebră reţea de socializare...
Suntem cumva momiţi să credem că putem fi orice, putem face orice, cu investiţii minore de timp şi bani...
E fals! 
Yes we can! Dacă vrei, poţi! Just do it! sunt doar slogane ok atâta vreme cât ne inspiră să facem mai mult din ceea ce putem face noi. 
Nu cred că poţi învăţa engleza în 30 de zile, nici dacă ai învăţa 24 din 24. 
E posibil să reuşeşti să citeşti rapid, dar asta îţi asigură şi o înţelegere rapidă a ceea ce citeşti? 
Iar bucătar...în condiţiile în care nu ai niciun fel de abilitate pentru asta, iar singurele ouă prăjite de tine semănau mai mult cu chiftele...I don't think so!
Şi cu toate astea, ne-am dori să putem face totul. Şi ce minunat ar fi dacă le-am putea face în acelaşi timp!
Multitasking-ul (termen preluat din ştiinţa calculatoarelor şi care are în vedere executarea mai multor sarcini în acelaşi timp. Linkul duce către un articol foarte drăguţ. Asta doar dacă aveţi timp...) a devenit o realitate. Laptopul meu şi nu doar al meu are nu ştiu câte ferestre deschise (fişiere cu materiale la care lucrez, google, mailul, FB..., just in case). Scriu un email şi vorbesc la telefon, stau cu televizorul deschis şi citesc ceva...
Mă face asta mai eficientă? Pe mine, nu! Mă oboseşte, nu mă lasă să mă concentrez sută la sută pe ce am de lucru, iar navigatul pe net în "pauze", îmi face mai rău decât dacă m-aş ridica, aş face câţiva paşi, aş deschide fereastra şi aş respira... Da, aş respira cu plămânii şi cu mintea...
Soluţia mea la toată această nebunie a vitezei este să-mi spun, să spun minţii mele să se oprească! Altfel, îmi spune ea mie şi nu într-un mod plăcut. Nu-mi mai propun să fac tone de lucruri, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a părea neserioasă (iar pentru mine asta e teribil). Îmi propun să fac mai puţine şi mai bine. 
Revenind la poveşti...
Poveştile sunt poveşti... Nu pot fi scurtate, nici măcar pentru a fi în pas cu moda... nici măcar pentru a corespunde standardelor de eficienţă sau de utilizare eficientă a timpului.
Poveştile, ca multe alte lucruri, încearcă să ne spună ceva. Şi pentru asta e nevoie de timp pentru a le înţelege, desluşi... Asta doar dacă-l avem sau dacă ni-l facem...

Un alt articol drăguţ.


© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

marți, 18 decembrie 2012

Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.
Foto:Ana Cătănuş
Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 
Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 
Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.
Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

duminică, 15 mai 2011

Un pas si jumatate inainte

Uneori "moştenim" de la apropiaţii nostri structuri de gândire rigide, înţesate de şabloane, prejudecăţi, lucruri care se fac sau care nu se fac, care este drumul corect in viata, cum arata o viata normala, care este traseul... 
Alteori, pe drumul nostru spre desavarsirea ca adulti imprumutam, copiem de la cei din jur reguli, un anumit fel de a fi... 
Pana la un punct este firesc. E ca acel amestec de nisip, scoici, pietricele, alge şi te mai miri ce, pe care îl ia marea, îl "morfoloşte" în măruntaiele sale pentru ca la un moment dat să le arunce înapoi pe mal. Cam asa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cred.
E adevărat, există oameni care cresc de la început drepţi, asemeni unor copaci falnici, alţii cresc haotic poate mai bine zis dezordonat, fără un plan dinainte stabilit, fără cineva care să fie atent tot timpul la ei. Se ridică zi cu zi, se adaptează şi speră la mai bine. Asa, cam ca oţetarii, copăceii ăia care apar unde te aştepţi mai puţin.
Dacă ar fi să continui comparaţia cu copacii, aş spune că nu există copaci buni şi mai puţini buni, judecând după soiul lor. Aşa cum nu există oameni mai buni sau mai puţin buni, judecând tot după soiul lor. Există doar oameni.
Indiferent de cât de bine sau mai puţin bine am pornit la drum, ţine în bună măsură de noi să decidem cum continuăm. La fel cum ţine de noi să descoperim cine suntem, ce anume ne caracterizează, şi să ne acceptăm cu toate lucrurile care ne fac extraordinari. 
© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

duminică, 16 ianuarie 2011

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?
Asta mi s-ar părea o întrebare legitimă. Nu contează că e pusă de un copil, ba, poate este cu atât mai relevantă. Pentru că, copiii, în inocenţa lor văd lucrurile mult mai simplu, mai normal, mai firesc. Împărţirea abstract/concret devine astfel total irelevantă, aşa că ei văd ceea ce-i înconjoară utilizând instrumentele pe care le au la îndemână. În cazul ăsta, culorile.
Aşadar, ce culoare are fericirea?
Dacă aş intra în acest joc şi nu mi-ar păsa de "rigorile" (fixurile) mele de adult, aş spune că fericirea e ...albastră. Pentru mine, are o mulţime de tonuri de la albastru ca cerneala la albastru pal şi, câteodată, un albastru verde, aşa ca marea.
Ca adulţi am învăţat (ne-am învăţat) să categorisim fericirea drept stările excepţionale pe care le trăim numai în anumite momente. Din cauza asta, poate, ne declarăm atât de rar fericiţi. Copiii, în schimb, fără a-şi declara fericirea, o simt mult mai des şi din cauze absolut de neînţeles pentru noi, adulţii.
Pentru că, până la urmă, fericirea se ascunde în lucrurile mărunte pe care facem, le primim, le oferim. Fericire e şi atunci când primim atenţie, mai ales când avem nevoie de ea, dar şi atunci când o oferim gratis şi din tot sufletul.
Fericirea poate fi orice, atâta vreme cât o simţim. Fiecare în parte, fiecare în felul nostru.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Un alt sfârşit, un alt început

De foarte mult timp am obiceiul ca la fiecare sfârşit de an să fac un bilanţ: ce am reuşit să fac, ce nu am reuşit să fac, e cu plus, e cu minus... Şi tot la fiecare sfârşit de an îmi făceam planuri pentru un alt început de an, unul nou.
Nu m-am mulţumit niciodată cu puţine obiective.
Putem spune că lista mea, imaginară, alteori scrisă, era mult mare decât lista lui Moş Crăciun. O groază de lucruri de făcut, o groază de obiective de atins, o "altă groază" de schimbări de făcut: am să fiu mai serioasă, să am acord mult mai multă atenţie anumitor lucruri, am să termin cutare lucru, am să fac, am să finalizez, o să ma bucur, o să mă plimb, o să fiu fericită, o să îndeplinesc aşteptările celorlalţi, o să-mi îndeplinesc propriile aşteptări, o să....
Nu ar fi corect să spun că nu am realizat nimic din ce mi-am propus, însă, pentru o persoană "flămândă" după "tot", "o parte" poate fi uşor echivalată cu "nimic".
Până anul ăsta...
Se întâmplă uneori ca într-o perioadă de timp foarte scurtă să ne maturizăm mai mult şi mai repede decât am făcut-o în orice alt moment. Uneori, se întâmplă după experienţe extrem de traumatice care să ne zguduie din temelie, alteori, ceva din interiorul nostru ne transmite subtil, dar suficient de puternic încât să nu ignorăm mesajul, că lucrurile nu mai pot continua aşa...
Pentru mine, anul care stă să se încheie a fost lung, mai lung de 365 de zile... Nu pentru că ar fi fost plin de evenimente, îngrămădite unele peste altele, ci pentru că a fost plin de întrebări, de îndoieli, de teamă, de dezamăgire,de derută, de furie.... Din fericire pentru mine, din când în când am mai avut parte de câte o sămânţă de speranţă, mică, însă suficientă pentru a-mi şopti: "mergem mai departe, vedem noi cum, dar mergem mai departe".
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face  mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că  avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.

Un an bun tututor şi Sărbători fericite!



vineri, 12 noiembrie 2010

Lucrurile si oamenii din ele

Exista oameni care sunt foarte atasati de lucrurile lor, fie ca e vorba despre haine, masina, calculator sau chiar obiecte de papetarie, o agenda, un pix. Se ataseaza de ele datorita valorii materiale, de prestigiu, sau emotionale, afective.
Acum, am sa vorbesc despre acele lucruri de care ne atasam emotional si la a caror pierdere suferim infinit mai mult... De ce? Pentru ca obiectul respectiv odata incarcat cu emotii nu mai este doar un obiect, ci devine purtatorul, depozitarul acelor emotii. Mai bine zis, obiectul poarta in sine amintirele despre o persoana, un loc, o anumita stare simtita la un moment dat.
Eu, de cele mai multe ori, asociez lucrurile cu persoane sau locuri  si astfel, pentru mine, devin unice, de neinlocuit, chiar daca in jurul meu exista o sumedenie de lucruri aparent identice.
Salul meu alb este aparent la fel cu zecile de saluri din jurul meu, dar al meu imi aminteste de o persoana foarte draga. Purtandu-l, port acea persoana cu mine, o simt aproape si ma incarc, de fiecare data, cu afectiunea cu care mi-a fost daruit.
Eu asa fac: cand imi este foarte dor de o persoana sau de o anumita perioada, iau cu mine ceva care ma leaga de persoana/locul/timpul respectiv, fie ca e vorba despre un sal, o pereche de cercei sau...un pix.
Cand ma gandesc la multimea de lucruri pe care le am, imi dau seama cat de norocoasa am fost/sunt pentru ca am intalnit atatia oameni care m-au iubit/iubesc sau au fost atasati de mine, pentru multimea de locuri pe care am putut sa le vad/cunosc.
Ah, doua persoane/lucruri pe care le port intotdeauna cu mine? DanVerigheta de pe mana stanga si Mihaela/cruciulita de la gat!