Iulianei C.
Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare.
Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.
Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.
Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.
Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.
„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”
 |
| Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza |
Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.
Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.
Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri.
Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.
Ne anesteziem!
Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar.
Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.
Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.
Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"
"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".
Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.
Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.
Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.
Trebuie să găsim soluții! Rapid!
Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.
Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.
Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum
Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.
Nu apare pe GPS.
 |
| Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun- satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/ |
Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!
Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?
Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.
Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.
Mulţumeşti şi porneşti.
Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.
N-ai încotro şi porneşti la drum.
Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.
Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.
Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe.
Încet, cu grijă.
Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.
Drumul nu e drept. Mergem ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă.
Nu se poate.
Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.
Călătoria nu e uşoară, nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".
Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.
E important să nu fii singur.
Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.
Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.
