Nu m-am mulţumit niciodată cu puţine obiective.
Putem spune că lista mea, imaginară, alteori scrisă, era mult mare decât lista lui Moş Crăciun. O groază de lucruri de făcut, o groază de obiective de atins, o "altă groază" de schimbări de făcut: am să fiu mai serioasă, să am acord mult mai multă atenţie anumitor lucruri, am să termin cutare lucru, am să fac, am să finalizez, o să ma bucur, o să mă plimb, o să fiu fericită, o să îndeplinesc aşteptările celorlalţi, o să-mi îndeplinesc propriile aşteptări, o să....
Nu ar fi corect să spun că nu am realizat nimic din ce mi-am propus, însă, pentru o persoană "flămândă" după "tot", "o parte" poate fi uşor echivalată cu "nimic".
Până anul ăsta...
Se întâmplă uneori ca într-o perioadă de timp foarte scurtă să ne maturizăm mai mult şi mai repede decât am făcut-o în orice alt moment. Uneori, se întâmplă după experienţe extrem de traumatice care să ne zguduie din temelie, alteori, ceva din interiorul nostru ne transmite subtil, dar suficient de puternic încât să nu ignorăm mesajul, că lucrurile nu mai pot continua aşa...
Pentru mine, anul care stă să se încheie a fost lung, mai lung de 365 de zile... Nu pentru că ar fi fost plin de evenimente, îngrămădite unele peste altele, ci pentru că a fost plin de întrebări, de îndoieli, de teamă, de dezamăgire,de derută, de furie.... Din fericire pentru mine, din când în când am mai avut parte de câte o sămânţă de speranţă, mică, însă suficientă pentru a-mi şopti: "mergem mai departe, vedem noi cum, dar mergem mai departe".
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.
Un an bun tututor şi Sărbători fericite!
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.
Un an bun tututor şi Sărbători fericite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu