Şi spune-mi: "ce a fost de bine"?

Pentru nişte ani, întrebarea pe care o anume Irină mi-o punea aproape în fiecare săptămână mă făcea să mă zburlesc. 

Cu cât aşteptam mai cu interes şi nerăbdare întâlnirile noastre, cu atât mă bloca întrebarea care, cum necum, îşi făcea întotdeauna loc la începutul discuţiei noastre.

Mă simţeam realmente ca la şcoală, cam ca la ora de matematică (asta a fost maximum de horror pentru mine!). 

Scotoceam în notiţe să descopăr naiba ceva ce a fost de bine şi care să mă scape din chingile lui "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?".

La început, încercam să o fentez, să mă eschivez şi să spun: da, da, dar să vezi ce chestie nasoală am păţit, ce lucru îngrozitor, enervant....

Nu mergea. 

"Cerberul" cu chip angelic de Irină mă privea îngăduitor şi-mi spunea invariabil: 

Ajungem imediat la asta, dar spune-mi, te rog, aşa pe scurt, ce-a fost de bine. Nu se poate să nu fi fost nimic de bine.

Mă schimonoseam, aşa pe interior, şi începeam să scotocesc pe sub maldărul deja pregătit de chestii super nasoale care credeam eu că mi se întâmplaseră, doar-doar oi găsi ceva de bine. Numai să scap.

Normal, că până la urmă găseam ceva...

După un timp, am început să-mi scriu în agendă lucrurile bune care mi se întâmplau sau pe care le făceam. Doar să nu le uit şi la momentul întrebării să mă prezint ca o elevă bine pregătită.

La un moment dat, nu ştiu exact cât a durat până atunci, nu le-am mai scris. 

Le ştiam pe de rost. 

Erau puse pe picior de egalitate cu lucrurile "mai puţin de bine", pe locul pe care ar fi trebuit să şadă de la început.

Sesiunile de "spune-mi ce a fost de bine", mi-au creat obiceiul de a privi în egală măsură cele două părţi ale paharului. Şi să constant că nu era niciodată pe deplin gol, aşa cum eram convinsă.

Iar obiceiul exersat a devenit reflex.

Un reflex foarte folositor atunci când te simţi sau chiar eşti copleşit de lucruri care te epuizează, care te sufocă sau care te înspăimântă.

În perioade din astea, când simt că mă despart doar câţiva milimetri de prăpastia, fie ea şi doar imaginară, mă opresc brusc, mă întreb şi-mi spun: "ce-a fost de bine? Nu se poate să nu fi fost chiar nimic de bine!".

Nu mă mai văd cu Irina de mult, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor să mă întrebe: "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?"

Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 

Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...

Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...

Dar nu. 

Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.

Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.

Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău. 

Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.

Mintea dă din cap că nu încă. 

În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.

Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.

Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.

Sursa foto: http://toft.tk/time/

Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred că trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.

M-am gândit să scriu o carte....O altfel de carte

Scriu. Este parte a meseriei mele să scriu. Scriu de regulă despre istorie. O fac într-o manieră ştiinţifică. Încerc să scriu obiectiv, onest, să fiu corectă. Credeţi-mă, nu este un lucru simplu!
Dar acum vreau să scriu o carte, o altfel de carte. O carte legată de experienţele mele, foarte personale, foarte greu de împărtăşit altfel.
M-am gândit la un fel de carte de tipul "self-help". Nu ştiu cum s-ar putea zice mai bine în limba română. Poate o "carte-ajutor"? O carte care îi poate ajuta pe ceilalţi, cei care trăiesc experienţe similare, să conştientizeze că nu sunt singuri, să meargă mai departe, să găsească soluţii.

Ideea mi-a încolţit în minte de mai multă vreme. 

- Ce-ar fi dacă....? m-am gândit. 

Apoi, m-am răzgândit: - Cărţi din astea scriu oamenii de meserie: psihologii, psihiatrii... Prea ne pricem toţi la toate. Hai să-i lăsăm pe specialiştii în domeniu să scrie cărţi.

Apoi, m-am gândit din nou:- Şi totuşi, poate oamenii ar vrea să citească despre problemele lor şi în alt fel decât (de)scrise ştiinţific. Ştiu că eu am vrut. Am căutat. Nu am găsit sau nu am găsit exact ce căutam. În schimb, mi-am dat seama că aş putea să le scriu, să le descriu. Să dau contur acelor experienţe pe care le simţim, dar pe care nu reuşim să le punem în cuvinte.

https://www.pinterest.com/pin/355010383097047184/

Ştiu, am scris deja că vreau să scriu o carte, dar nu v-am spus despre subiectul ei. Nu am uitat! Doar am evitat. M-am pitit după cuvinte, ca un copil timid, speriat.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
O carte despre anxietate, despre atacuri de panică, despre depresie, despre frici. Pe scurt, o carte despre ceea ce mulţi oameni trăiesc în tăcere, în prea multă tăcere. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă cu ei, pentru că nu au puterea sau posibilitatea să caute sau să ceară ajutor, pentru că le este jenă, le este ruşine, le este teamă de privirea celorlalţi, pentru că... Atât de mulţi "pentru că"...
O carte care nu propune soluţii absolute, nu te-nvaţă cum să biruieşti anxietatea într-o săptămână, ci o carte despre realitătăţi, căutarea şi găsirea unor soluţii. Nu va fi cartea unui învingător, ci a unui luptător, care mai şi cade, mai şi petrece ceva vreme pe jos, dar care face tot ce poate el să se ridice.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
Nu m-am hotărât, însă tare aş vrea să încerc. Mai întâi, pentru mine. Apoi, pentru toţi cei cărora le-ar fi de ajutor.
Şi acum, aş vrea să vă întreb pe voi, cei care mă citiţi sau doar sunteţi în trecere, cum vi se pare ideea.
Tare mi-ar plăcea să ştiu.

Supergirl

Când mă gândesc la "femeia fantastică" inevitabil îmi vine în minte imaginea din filmele americane pe care le-am văzut în adolescenţă. Wonder woman, o doamnă bine, mereu zâmbitoare, chiar dacă îmbrăcată un pic cam bizar (chiar aşa, cine mai putea să poarte pantaloni scurţi cu ditamai centura, pelerină, diademă şi să mai şi salveze lumea în acelaşi timp!). Când apărea problema - orice problemă, să ne-nţelegem - hop şi wonder woman. Ăsta era jobul ei: să salveze planeta. Zi de zi. În plus, părea că-i şi face plăcere. O viaţă de fapte bune... Dar nu despre wonder woman mă gândesc să scriu acum, ci despre un personaj deloc fictiv, o realitate a lumii noastre. Mă feresc să spun a lumii contemporane, pentru că sunt sigură că tipul ăsta există din totdeauna. Poate doar titulatura o leagă de contemporaneitate: SUPERGIRL. Da, supergirl sau, într-o traducere foarte liberă,  femeia preocupată de tot şi de toate. E puţin probabil să nu o fi întâlnit. Sunt multe exemplare şi chiar dacă nu se prezintă: Bună, sunt Supergirl X/Y/Z!, pot fi lesne identificate. Figura-i trădează preocuparea permanentă, e hiperatentă/vigilentă şi, din când în când, lasă să-i scape un oftat adânc. Pentru supergirl totul e important. Nu, prioritar!, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. La serviciu, se străduieşte din răsputeri. Nu cumva să pice de neserioasă! Îşi asumă sarcini şi atunci când ar putea să le refuze, chiar dacă asta înseamnă supraaglomerare, stres, panică. De ce ? Doar pentru supergirl nu ştie/nu a învăţat/ nu poate să spună "NU". La fel, acasă, cu prietenii, cu apropiaţii sau oricine altcineva. Supergirl răspunde întotdeauna la solicitări sau la telefon, chiar dacă  nu are chef... Pentru că trebuie! Dacă e ceva important, de viaţă şi de moarte? În caz contrar, vinovăţia o va seca de puteri mai ceva ca pe Superman prăbuşit sub un munte de criptonită.

http://callherhappy.com/st-dymphna/

Şi încă ceva caracteristic lui supergirl: intoleranţa faţă de greşeală, propria greşeală. Că toţi ceilalţi pot greşi? Da, doar sunt oameni! Dar nu ea! Supergirl nu are voie! Şi ferească sfântul să se îmbolnăvească şi, astfel, să-şi simtă ameninţată putinţa de a "veghea", "performa", de a fi prezentă unde trebuie/unde e nevoie. De aici până la depresie nu mai e decât un pas. Unul mic.

Nu vă imaginaţi că supegirl este un înger de fată. Nicidecum! Din când în când, simţind că o lasă toate puterile, supergirl scoate flăcări pe nas. Se-nfurie, ţipă, plânge, urlă că ea nu mai poate, că nu mai vrea, că e şi ea om. Apoi o ia de la capăt.

Din când în când, câte cineva îi mai şopteşte: "dă-ţi voie să trăieşti", "dă-ţi voie să greşeşti", "dă-ţi voie...". Iar supergirl face ochii mari, întrebători: "cum ar fi să-mi dau voie?". 

Paradoxul în cazul lui supergirl este că ea nici nu-şi doreşte să fie o supergirl. Şi nici nu i-a cerut nimeni vreodată. Supergirl nu-şi doreşte să fie perfectă, îşi doreşte "să fie bine", "să nu fie probleme".  Şi dacă există probleme, să le rezolve rapid. Căci după ce va fi terminat cu ele are o întâlnire importantă: cu viaţa! 

În termeni un pic mai elaboraţi, supergirl ar putea fi descrisă drept perfecţionistă, anxioasă, cu o toleranţă minimă la frustare, dezamăgire, vinovăţie. Iar toate astea, la un loc sau separat sunt sinonimele nefericirii. Credeţi-mă pe cuvânt: am cunoscut câteva supergirls şi pot să vă spun că niciuna nu părea fericită, împăcată cu sine.

Acum, care ar fi soluţia pentru ca o supergirl să mai arunce din balastul reponsabilităţii, al temerilor iraţionale, al vinovăţiei? O poţiune magică! Da, o "poţiune magică" pe bază de gânduri. Se spune (mă rog, nişte oameni deştepţi spun) că la baza trăirilor sufleteşti, a comportamentelor negative se află gânduri negative sau aşteptări nerealiste. Aşa că, potrivit dictonului "cui pe cui se scoate", pentru a scăpa de nişte gânduri negative nu avem decât să le înlocuim cu altele, preferabil mai realiste. Nu e uşor! Cere timp, perseverenţă şi o motivaţie pe măsură. 
Şi după o administrare, îndelungată sau nu, poate vom vedea o mulţime de supergirls privind viaţa drept în faţă şi bucurându-se de ea.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Bonjour tristesse

La textul acesta mă gândesc de câteva luni deja. Mi se pare necesar, actual şi, posibil, util. Subiectul însă e sensibil, fragil, aş putea spune. Genul ăla de subiect pe care nu ştii de unde să-l începi, cum să-l tratezi. Genul de subiect despre care oamenii preferă să păstreze tăcerea. Doar că în cazul ăsta tăcerea nu vindecă şi, în niciun caz, nu ajută. Aşa că azi o să vorbesc despre unele dintre "suferinţele sufletului": depresia, anxietatea şi atacul de panică.

Un lucru aş vrea să fie clar de la început: nu sunt psihiatru sau psiholog, nu am niciun fel de pregătire specială în acest domeniu. Sunt doar o persoană care a citit nişte lucruri, s-a interesat de aceste probleme şi, poate, are un simţ de observaţie ceva mai dezvoltat. Nu am pretenţia că pot descrie ştiinţific, specializat ce înseamnă aceste suferinţe ale sufletului. Nici nu-mi propun asta! Ce-mi propun, însă, este să aduc în atenţie nişte probleme cu care se confruntă mulţi oameni, mai mulţi decât sunt dispuşi să recunoască, şi să scriu un pic, într-un limbaj mai simplu, ce înseamnă anxietatea, depresia, cât de important este să ne dăm seama că traversăm o astfel de situaţie şi, mai ales, cât de important este să căutăm ajutor.

Cu câteva zeci de ani în urmă, e adevărat la începutul secolului trecut şi mai înainte chiar, nu se vorbea despre depresie, ci despre melancolie, ca o formă persistentă de tristeţe. 
La fel, nu se vorbea despre anxietate, ci despre persoane mai temătoare, poate excesiv de sensibile.

Lucrurile s-au schimbat, vieţile noastre, mai bine zis ritmul vieţii noastre a devenit din ce în ce mai alert, aşteptările pe care avem de la noi sau de la cei apropiaţi au devenit din ce în ce mai mari, dezamăgirile mai multe decât bucuriile...

Anxietatea, depresia au depăşit graniţele nomenclatoarelor medicale, de diagnostice, devenind termeni uzitaţi în limbajul cotidian. Dacă sunteţi atenţi, o să constataţi că cei din jurul nostru le folosesc foarte des. De câte ori nu aţi auzit: "ma simt deprimată", "sunt anxioasă".

Dar ce sunt anxietatea, depresia ş.a.m.d.?

Anxietatea e acea tulburare caracterizată prin teamă sau îngrijorare excesivă, constantă, continuă. Nu este acelaşi lucru cu îngrijorarea sau teama resimţite în situaţii care sunt sau pot deveni periculoase. Este firesc să-mi fie teamă dacă văd un animal sălbatic sau dacă mă intersectez cu o haită de câini agresivi. Anxietatea însă presupune o teamă constantă care vizează unul sau mai multe segmente ale vieţii. Uneori este determinată de evenimente concrete, traumatizante (doliu, ieşirea dintr-o relaţie, pierderea locului de muncă), alteori însă are la bază percepţii distorsionate, nerealiste asupra unor lucruri, comportamente care s-ar putea întâmpla, dar despre care, în mod real, nu avem nicio certitudine că se vor întâmpla. Perfecţioniştii se confruntă deseori cu anxietatea de performanţă, adică, mai simplu, dorinţa de a face totul bine, tot timpul şi teama aferentă că niciodată nu va fi suficient de bine.

Anxietatea persistentă reprezintă o bază solidă pentru apariţia atacului de panică. Acesta se caracterizează prin experimentarea într-un timp relativ redus, 10-15 minute, dar care poate părea o veşnicie, a unor senzaţii fizice  şi psihice extrem de neplăcute: palpitaţii, greaţă, ameţeală, senzaţie de derealizarea, depersonalizare, teama că urmează să se producă un atac de cord sau că persoana în cauză este pe punctul de a-şi pierde minţile. O descriere foarte bună a simptomelor atacului de panică, dar, şi mai important a ceea ce se întâmplă în corpul unei persoane în momentul în care se produce un atac de panică, aparţine psihologului Gabriel Dinu.

Toţi cei care au experimentat atacuri de panică ştiu cât de neplăcute sunt (descrierile merg mai mult spre ceva groaznic), însă tot aceştia ştiu că atacul de panică trece. La fel de adevărat este însă faptul că dacă acestea se repetă, devin "obişnuinţă", rezolvarea trebuie să aibă în vedere apelul la o terapie dedicată acestui tip de probleme (terapia cognitiv-comportamentală are, până la acest moment, rata cea mai mare de reuşită în diminuarea stărilor de anxietate, panică) şi, în unele cazuri, apelul, pentru o anumită perioadă, la medicaţie specifică.

În ceea ce priveşte depresia, care apare uneori asociată cu anxietatea, aceasta vizează o stare de spirit negativă, manifestată pe parcursul unei perioade mai lungi, de regulă câteva săptămâni. Cel care traversează o asemenea stare manifestă o tristeţe profundă, lipsă de interes pentru orice, inclusiv pentru propria persoană, plânge mult, nu mai găseşte motive de bucurie în nimic, experimentează tulburări ale somnului. Ce poate, din nou, să genereze depresia? De la traume puternice, de tipul doliului, divorţului, încetarea unei relaţii semnificative din viaţa noastră, pierderea locului de muncă, până la nemulţumirea constantă faţă de lucrurile din viaţa noastră (familie, slujbă, relaţii personale sau profesionale).

La ce bun aceste descrieri simple, succinte şi deloc specializate?

Pentru că sunt convinsă că e necesar ca oamenii care trec prin aceste stări să-şi dea seama ce se întâmplă cu ei, să găsească răspunsuri la întrebările pe care şi le pun şi să se îndrepte spre ajutorul de care au nevoie ca să meargă mai departe.

Probabil că dacă am avea curiozitatea să accesăm nişte date oficiale, am avea surpriza să constatăm că numărul celor care manifestă tulburări anxioase, depresive sau de panică este în continuă creştere. Acestui număr se adaugă cei care nu apelează la ajutor din multiple motive: pentru că le este jenă, teamă ca cei din jurul lor să nu-i considere nebuni (suferinţele sufletului, chiar dacă nu vorbim despre tulburări majore, stigmatizează social, mai ales într-o societate ca a noastră). Unii nu pot accepta ideea de a merge la psihiatru sau psiholog, ca a urmare a propriilor prejudecăţi. Caută cu disperare o explicaţie "organică" pentru stările psihice pe care le au şi, în ciuda faptului că analizele se încăpăţânează să-i "arate" sănătoşi continuă să refacă şirul investigaţiilor. A merge la psihiatru sau psiholog ar spune ceva negativ despre ei. Aşa că suferă în tăcere. Şi mai sunt aceia care nu-şi pot permite financiar vizitele la medicul psihiatru, costurile medicaţiei sau ale terapiei. Dar chiar şi în acest caz există soluţii: există cărţi, site-uri, forumuri asistate de psihologi. Situaţia este mult diferită faţă de acum 10 ani.

Şi dincolo de toate aceste soluţii mai există ceva care e gratis, e de încredere. E vorba despre părinţi, fraţi, surori, prieteni, toţi sau în parte ataşaţi ideii de a vă fi bine. Nu ezitaţi să le spuneţi prin ce treceţi, pentru că, în marea majoritate, ei vor fi cei pe care vă veţi spirjini în efortul revenirii la o viaţă plină de speranţă.

Iar cu abordarea celei mai potrivite soluţii terapeutice, cu răbdare şi implicare în "proiectul" revenirii personale, veţi putea spune cu zâmbetul pe buze:

Au revoire tristesse! 

*Titlul postului împrumută titlul cărţii lui Francoise Sagan, Bonjour tristesse. 

Câteva resurse:

Cărţi

Albert Ellis, Cum sa va controlati anxietatea - Terapia comportamentului emotiv-rational (T.C.E.R.)

Albert Ellis, Robert A. Harper , Ghid pentru o viaţă raţională

David Servan-Schreiber Vindeca stresul, anxietatea si depresia fara medicamente si fara psihanaliza

Articole: 

Panica, doua viziuni: a celui care sufera si a psihoterapeutului

Depresia, doua viziuni: a celui care sufera si a psihoterapeutului

Site-uri:

www.psihosolutii.ro

www.psychcentral.com

www.psihoterapie.net

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.