Scrisoare pentru Moş Crăciun?

Copilăria mea a stat sub semnul lui Moş Gerilă (Дядя Мороз, cum aveam să aflu mai târziu). Înfriguraţi, mai ales în ultimii ani '80, împodobeam bradul în Ajun (nu, nu-l împodobeam la 1 decembrie :) cu globuleţe, beteală un pic sărăcăcioasă şi vată, pe post de zăpadă. Şi aşteptam. Îl aşteptam pe tata, înfrigurat şi el după o zi de şantier, să ne aducă punguţa de la sindicat. Nu era mare lucru în ea, dar pentru noi era BUCURIE.

Apoi, s-a schimbat regimul politic şi Moş Gerilă a fost nevoit să-i cedeze locul lui Moş Crăciun.

Sincer, nu-mi aduc aminte să-i fi scris vreo scrisoare. Nu prea credeam în el şi nici nu voiam să-mi împovărez părinţii cu dorinţe pe care le-ar fi fost greu să le îndeplinească.

Iar, la un moment dat, din colecţia mea de îngeri, îngerul principal pe nume Mihaela, mi-a şoptit că de Crăciun nu e vorba despre mâncare şi cadouri. E mai mult. Mult mai mult.

Este despre LUMINĂ. 

Despre lumina adusă de naşterea Fiului lui Dumnezeu. 

Şi totul a căpătat sens.

Moşii au trecut în poveste, Isus pruncul a trecut în tradiţia religioasă.

Şi a rămas lumina, care parcă pâlpâie mai tare în inimile noastre în preajma naşterii Domnului.

Şi lumina aceasta este cea care ne alină, ne face să credem, să căutăm să fim mai buni, mai toleranţi, chiar dacă doar pentru o perioadă.

Luminii ăsteia îi scriu să o rog să-mi pună sub pernă, în inimă, sau unde o vrea ea, nişte firimituri de înţelepciune, câteva petice cu care să-mi mai bandajez din rănile pe care uneori mi le fac singură, nişte stropi de înţelegere, şi acceptare, şi bucurie, şi speranţă.

Şi mai am mare nevoie de încă ceva. De nişte încredere. În mine, în sensul pe care toate lucrurile ar trebui să-l aibă, în mâine, în poimâine, în ce va urma, în binele care sigur se ascunde în ceilalţi.

Şi, pentru că se zice că Moşului trebuie să-i ceri şi ceva concret, atunci îi dau de veste că, pe lângă cele deja amintite, nu voi refuza un set cu peniţe şi toc de caligrafie de la Profiart. 

Ştie el care.....(stttt, ălă rusesc, Sonet/Сонет, de 16.20).

Ana, unde eşti? Aici sunt!

A fost odată ca niciodată o fată pe nume Ana. De fapt, o fetiţă. Mică, un pic îndesată, cu bretonul tăiat şui, într-o parte, şi cu ochi negrurii, mari ca două mărgeluţe care scânteiază. Din tot ansamblul care o alcătuia pe Ana, Anu, cum îi zicea bunicul în vacanţele de vară de la ţară, ochii erau singurii care ieşeau în evidenţă.

Cum era fetiţa noastră atunci? Nu ştim exact. Nici ea nu cred că ştia foarte bine. Aparent, un copil obişnuit: nici frumos, nici urât, nici foarte deştept, dar nici prostuţ, nici cu talente deosebite, dar nici lipsit de imaginaţie. Un copil ca mulţi alţii, care se visează pe rând gimnastă, poliţistă, agent secret, dar nu face paşi în niciuna dintre direcţii. Pentru că nu este încurajat, îndrumat, dar nici cu voinţa nu stă prea grozav.

Un copil ca atât de mulţi alţii...

Un omuleţ care creşte, deschide ochii şi sufletul mai mult şi mai mult, zi de zi, dar nu reuşeste să capete lucrurile care ar face ca în el să răsară şi să prindă rădăcini încrederea, siguranţa, bucuria autentică pe care le ai experimentând lucruri pe care îţi doreşti să le faci, eşuând şi învăţând că nu e nimic catastrofal în a eşua, în a pune întrebări prostuţe sau a da răspunsuri greşite.

Atunci, în copilărie, în jurul Anei a început să crească ceva asemănător unui cocon cu solzi din sticlă opacă. Şi pe măsură ce anii treceau şi Ana creştea, coconul devenea mai gros, strângând în interiorul ei o făptură din ce în ce mai mică.

Din când în când la mica prizonieră ajungea un glas îndepărtat care părea să o strige: ”Ana, unde eşti?”

Auzind asta, sărea direct în picioare, punea mâinile pâlnie la gură şi striga din toţi rărunchii: „Aici sunt!”. Dar vocea ei nu reuşea să treacă de pereţii groşi ai închisorii din sticlă.

Până într-o zi când o fată a ajuns în dreptul coconului....

De abia acum începea povestea cu adevărat.

*

M-am tot căutat... 

De fapt, mă căutam deja de ceva vreme. Încet încet, am început să mă zăresc. Coconul pietrificat avea mici crăpături prin care puteam comunica cu cea din interior. Nu a fost uşor. Mi-a luat mult timp să o fac să mă privească. Ana cea zăvorâtă nu privea decât în jos. Noroc că ştiam că e curioasă.

- Ce faci toată ziua închisă aici?, am întrebat-o prima dată.

- Multe, mi-a răspuns.

- Pfiu! Da de unde multe. De abia ai loc să te întorci.

- Dar, Ana, răspunse fata din interiorul coconului, nu trebuie să ai nu ştiu cât spaţiu, nu ştiu câte lucruri, ca să poţi visa şi să-ţi proiectezi visele în realitate. Ar trebui să ştii mai bine! De unde crezi că vine fixul tău cu învăţatul să cânţi la pian? Ia să vedem.

- Mda, nu ştiu. A venit aşa, pe nesimţite, o fascinaţie pentru sunetele acestui instrument minunat, liniştea, bucuria pe care le am de fiecare dată când aud doar şi câteva acorduri.

- Aşa e, dar de undeva au plecat toate astea. Ghici de unde? De la mine!

- Bine, bine, şi ce altceva mai faci tu toată ziua aici, în afară de a visa?

- Scriu. Când îmi e bine sau mai puţin bine, scriu. Scriu. Iau pixul, creionul, stiloul, orice am la îndemână, şi scriu: în agendă, pe foi pe care nu mai e decât un pic de alb de umplut.

- Şi dacă n-ai stilou, nici pix şi nici petic hârtie?

-Tot scriu! Apăs cu degetul nisipul umed rămas în sufletul meu de câte ori ai fost tu la mare şi ancorez cuvintele cât să reziste până la primul val. Şi dacă n-am mare, atunci scriu în palmă. Înghesui literele cât să se ivească sensul cuvintelor, nici nu contează că se suprapun.

După asta, i-am vorbit despre culori, tărâmuri aparent magice, dar totuşi pământene. I-am dus sunetele muzicii. Vedeam prin crăpătura mică, de dimensiunea unui bănuţ cum în colţul gurii îi înflorea un zâmbet. Auzeam câteodată un murmur timid, care părea un fredonat.

- Nu ştiu să cânt! N-am voce! O să râdă lumea de mine.

- Care lume? Îi răspundeam. Aici nu suntem decât noi două: eu şi cu tine, de fapt, una.

....

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.