Roșu pentru gânduri negre

„ - Ce zi proastă!

- Îhî!, încuviințează figura din oglindă.

- Jur că n-aș ieși din casă.

- Îhî, răspunde imaginea din oglindă. 
O strălucire în colțul ochiului stâng pare a zice:

- Și, chiar, ce-ar fi dacă n-am ieși? Ar fi sfârșitul lumii?

- Nț!, spun buzele țuguiate. Am promis, am stabilit, e bătut în cuie!

Reflexia din oglindă lasă ochii și colțurile gurii în jos și oftează îndelung: - Știu!

- Hei, la cum ne prezentăm astăzi am avea nevoie de o mână de profesionist, plus niscaiva produse de calitate, să rezolvăm cu pungile astea negre de sub ochi și fața asta lăsată.

- Îhî, că bine zici!

- Ghinion! N-avem nici de una, nici de altele. Nu ne rămâne decât să recurgem la artileria grea!”

Un deget amestecă două nuanțe de roșu. Azi nu mai merge cu roșu palid. E nevoie de un roșu mai roșu!

Cât de roșu?

Cât să-l perceapă creierul meu.

Relaţia femeilor cu rujul e veche. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, vă spune Mihaela Selescu aici.

Dar nu despre ruj vreau să vă vorbesc aici, deşi cam de la el am plecat :), ci despre năbădăioasa mea relaţie cu roşu, culoarea roşie.

Mac by Evgenia Glavatskaya

Până nu demult, roşu era absent din lumea mea. Alb, negru, gri, hai şi un pic de albastru, cam asta era spectrul meu cromatic. Nimic care să-mi indice pericolul de a ieşi din mulţime. Pentru mine, roşu era sortit persoanelor puternice, încrezătoare, gata oricând să se pună împotriva lumii întregi.

Nu, nu, hotărât lucru: îmi era mai bine fără. 
Zona mea de confort şedea foarte confortabil fără roşu.

Apoi a trecut timpul şi am început să jinduiesc la el. Barierele minţii mele se lărgeau, lăsând să pătrundă mici bobiţe roşii, strecurate la urechi sau o eşarfă cu niscaiva roşu.

Apoi, am văzut că parcă mi-ar sta bine cu roşu, dar parcă tot nu mă îndemnam să-l port.

Aşa e când vrei şi nu vrei să fii văzut.

Şi, într-o zi, am văzut un film. În traducere, titlul suna aşa: Ruj roşu pentru zile negre. Un film inspirat dintr-o poveste reală, experienţa mutilantă fizic şi emoţional a unei femei nevoită să recurgă la mastectomie. Eroina noastră alege să poarte un ruj roşu-roşu la operaţie, semn al puterii, al încrederii, dar mai ales al feminităţii şi frumuseţii (de oricare fel ar fi ea).

M-a marcat acest film, atât de mult, încât am simţit nevoia să preiau, să multiplic şi să diversific gestul ei. Roşu pentru zile/gânduri negre a devenit aproape un automatism. A dat nume unui comportament şi, acum, unui text de pe blog.

Cele mai multe din zilele în care port ceva roşu sunt zile pe care le-aş putea califica drept proaste.

Atunci roşu devine o platoşă, o armură. Îmi spune: eşti în siguranţă, o să fie bine.

Alteori, roşu îmi aminteşte discret să trăiesc, să nu mă las transformată într-o masă amorfă, deziluzionată şi care doar se plânge că e nemulţumită. 
Acesta este poate roşul care îmi aduce aminte de cel pe care inima mea îl pompează neîntrerupt, fără a-mi pune atâtea întrebări.

Şi mai e roşul acela care scoate la iveală altruismul, bunătatea, firescul celorlalţi. Exact ca atunci când, întorcându-mă de la o întâlnire cu prietena mea, Mihaela, m-am aşezat pe o gură de aerisire, încercând să rezolv spinoasa, la propriu, problemă a pantofilor care mă rodeau, când aud:

"Vă stă minunat cu macul acesta la rever! Chiar vă prinde bine."

Am ridicat ochii obosiţi (cum altfel?!) spre doamna atât de drăguţă şi i-am mulţumit pentru darul ei sincer, firesc.

Ne place sau nu, roşu poate fi frumuseţe, putere, încredere, seducţie, atracţie, admiraţie, şi câte alte lucruri marcate de incertitudine. În afară de unul, a cărui certitudine curge prin venele noastre.

Dincolo de toate, roşu e viaţă!