Toamna trecută "am căzut". Genul ăla de căzătură pe care o anticipezi, ştii că o să vină, dar mai ştii şi că nu o poţi opri. Nu ai cum să te pregăteşti, să te antrenezi, să pici mai puţin rău. Pur şi simplu cazi, eşti martorul neputicios al propriei căderi.
Şi, deşi nu e prima dată, doare al naibii de tare, iar refacerea, ridicarea e la fel de dureroasă, iar urcarea spre lumină pare că durează o veşnicie.
În câteva săptămâni universul meu interior s-a prăbuşit. Bruma mea de echilibru interior, ceea ce mă înconjura şi-mi dădea o senzaţie de stabilitate... Pf! Au dispărut! Cum ai pocni din degete sau ca atunci când sufli cu putere într-o păpădie şi steluţele translucide pleacă în toate direcţiile. De rămas a rămas doar nişte negru, o senzaţie de sufocare şi o stare permanentă de teamă. Pe scurt, deznădejdea.
Din fericire, după câteva zile în care am fost năucită, a intrat în acţiune acel senzor de siguranţă pe care cred că-l au cam toate persoanele cu o anumită (spre mare) nevoie de control.
Să încercăm cu o metaforă:
Eşti o barcă pe punctul să se scufunde. Ai plutit deja ceva vreme în derivă, ai luat ceva apă la bord, şi, deşi eşti o barcă în plin atac de panică, atunci când se aprinde şi ultimul beculeţ roşu începi să arunci apa în afară ta ca un apucat. Nu te simţi în stare să o (te) salvezi, dar, "pe legea ta" dacă o (te) laşi să se scufunde.
Dincolo de metafore, cauţi soluţii. Unele pe care le-ai mai încercat, altele care au şi funcţionat...Urmezi cu stricteţe (aşa cum nu ai face dacă ţi-ar fi bine) indicaţiile. Îţi repeţi că e nevoie de timp, de răbdare.
Strângi tare din dinţi, plângi - pe furiş, pe faţă, pe stradă- şi cauţi soluţii în continuare.
Şi la un moment dat, simţi că nu mai poţi, că e prea mult, că ai încercat cam tot ce ştiai.
Ar mai fi ceva...
Orgoliul/trufia strâmbă din nas că "nu". De fapt nici nu e orgoliul, e mai mult vinovăţia sau, mai degrabă, teama că nu I-ai mai vorbit de mult, iar când ai făcut-o doar I-ai cerut. Şi mai e şi teama că nu o să te asculte, şi îndoiala că poate nici nu există..., că nu e nimeni dincolo.
Şi cu piciorele tremurând, pleci într-o călătorie cu metroul, scurtă, dar care pare aşa lungă şi chinuitoare, ajungi la o biserică, stai două ore, dar, culmea, nu te plictiseşti, asculţi o slujbă pe care n-o înţelegi pe deplin, dar asta nici nu contează, pentru că nu mai simţi teamă, ci linişte şi împăcare. Te simţi în siguranţă. Nu mai eşti (sunt) singur.
Şi îmi dau seama că, oricât mă îndoiesc, am nevoie să cred. În felul meu. Şi felul meu de a crede nu are nicio legătură cu faptul că sunt convinsă că vremea catedralelor a trecut de mult, că nu-mi transmite nimic Prefericirea sa, ori că n-am deschis niciuna din Vieţile sfinţilor rămase de la sora mea.
Nevoia mea de a crede nu vine din educaţia de acasă sau întovărăşirea mea şi cu persoane cu adevărat credincioase, practicante.
Nevoia mea vine din teamă, din conştientizarea solitudinii care ne însoţeşte de a lungul vieţii, şi din căutarea unui sens, a unei prelungiri necesare.
Şi chiar dacă nici acum nu ştiu Crezul pe de rost, nu e chiar aşa de important. Contează că mă bucur să-l aud, că îmi mângâie sufletul să-l citesc în miez de noapte, când umbrele par mai multe şi mai negre decât de obicei.
Contează că-mi iau din el lumină cât să-mi ţie treaz opaiţul din sufletul meu.
Şi-n seara asta, chiar un pic mai multă lumină...
"Lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu