În ultimele luni nu am mai scris nimic. Nimic altceva în afara lucrurilor pe care trebuia să le scriu.
Nu am mai scris poveşti, nici texte scurte, cu haz sau fără, nici măcar scrisori...
Pe cât de uşor au alunecat stilourile mele pe hârtie liniată sau nu, exersând caligrafia, pe atât de greu s-au mişcat gândurile mele, ca nişte sloiuri zgrunţuroase ce lasă dâre adânci.
Sunt vremuri în care zgomotul dinlăuntrul nostru e asurzitor. În zadar te chinuieşti să-l linişteşti, să-l domoleşti sau măcar să-l domesticeşti. E acolo. Te face să fugi de la una la alta, să tot începi şi să nu termini, să te tot întrebi şi să n-ai niciun răspuns.
În vremurile astea, nimic nu mai pare aşa de important. Te strângi, (încerci să) te aduni, firimitură cu firimitură, să te recompui, iar efortul ăsta te consumă zi de zi. Aproape la fel de mult cu cel de a fi funcţional social. Nu mai e loc de spus nimic din suflet, despre suflet. Nimic cu voce tare. Nici măcar oamenilor dragi, nici măcar celor care vor să ştie. Un sărut pe obraz, fugitiv, o îmbrăţişare de îmbărbătare, un "mulţumesc că te gândeşti la mine", un fluturat rapid din mână, de rămas bun...
Şi, fugi...
Şi-ncerci să nu mai resimţi dramele altora ca şi când ar fi ale tale, şi-ncerci să nu mai remarci agresivitatea, şi nepăsarea, care se revarsă zilnic din cei mai mulţi dintre noi prin vorbe, priviri, gesturi.
Şi simţi că parcă nu mai ai nimic de spus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu