Omul care spunea poveşti

Înaintă pe coridorul întunecat cu paşi mici, mai mici decât de obicei. Scrută cu privirea uşile care se aflau de o parte şi de alta a coridorului. 

"Ultima pe stânga, ultima pe stânga...A, aici e!"

Se opri in faţa uşii. Îi tremurau picioarele, iar golul din stomac îi spunea sa o rupă la fugă înapoi pe scări. Prea târziu. Dintr-un gest reflex, bătuse la uşă... Mă rog, nu prea era un bătut.... Mai mult un ciocănit înfundat... De partea cealaltă a uşii se auziră câţiva paşi. Unul, doi ...şi uşa se deschise: 

"Intraţi, va rog".

Cu paşi apăsaţi, Mar intră. Îsi arborase faţa care trebuia să trădeze încredere de sine. Orice ar fi, trebuie să fiu stăpâna pe mine, gândi Mar.

Se uită de jur împrejur. Camera i se părea întunecoasă, mică, înghesuită. Pereţii o strângeau, pendula se încăpăţâna să amintească fiecare secundă.... Una, două, trei..... O sa mă mai întorc oare aici? 
Era ceva la omul din faţa ei care îi spunea: " da, ai să te intorci".
Şi s-a întors.... 

De la o dată la alta paşii deveneau mai siguri, iar camera din ce în ce mai mare. Dacă la început nu aveai loc să arunci un ac, acum era loc berechet, iar pendula, deşi se încăpăţâna să numere în continuare fiecare secundă, parcă devenise mai simpatică...

La fiecare întâlnire, Mar primea câte o poveste... Unele mai frumoase, altele mai folositoare... Le strângea pe fiecare cu grijă într-un mic buzunar. Acolo erau îngrămădite şi poveştile despre alegeri, despre prietenie, poveşti despre viaţă, desprinse din viaţă sau fără vreo legătură foarte directă cu viaţă...

De fapt centrul întâlnirilor devenise povestea. Mar de abia aştepta momentul în care omul care spunea poveşti să-i spună "As vrea să-ţi spun o poveste, dacă eşti de acord". Mar încuvinţa din cap, afişând un interes moderat. Asta se datora unui fix din mintea lui Mar, potrivit căruia "nu se cade să te arăţi aşa entuziastă dintr-o dată! Un pic de moderaţie, vă rog".

De fapt, murea de nerăbdare să asculte povestea...

Dintre toate poveştile pe care le primise, cea mai dragă îi era lui Mar cea a "camerei cu 100 de oglinzi" ....

*

"Se spune că într-un sătuc micuţ trăia un căţeluş pe nume Bob . Acesta avea o existenţă destul de obişnuită. Ce făcea toată ziua? Chestii de-ale căţeilor. Adulmeca, mai lătra din când în când....dar nu ameninţător, ci doar aşa... Căci, ce căţel e acela care nu latră? Pe lângă toate aceste ocupaţii "căţeleşti", micul nostru erou avea un vis. Auzise el când era mic că în lume există un circ care duce cu el o atracţie nemaivăzută, nemaiîntâlnită, ce mai, nemaipomenită! o cameră cu 100 de oglinzi. De când se ştia, căţeluşul nostru visa la asta. Într-o bună zi află cu stupoare vestea că, ce să vezi, circul cu pricina avea să ajungă într-o localitate din apropiere. Căţelul nostru se afla deci la o aruncătură de băţ de a-şi vedea visul cu ochii. Tentaţia era uriaşă: nu putea să rateze şansa vieţii lui.... să vadă camera cu 100 de oglinzi! Pe de altă parte, îi era cam teamă să meargă singur... Drumul nu era chiar aşa de scurt, pericole se puteau ivi la tot pasul, mai ales când era vorba despre un căţel aşa mic, un pic timid... Ce mai, o adevărată aventură.... După câteva zile în care a întors situaţia pe toate părţile, căţelul nostru ajunse la o soluţie. Avea să-i ceară unui cunoscut de-al lui, un căţel mai curajos, să-l însoţească. Acesta era Jimmy Forţosu', un căţel bine făcut şi cu un ego de înălţimea Empire State Building. Numele adevărat al lui Jimmy era Mango, dar, chiar aşa, ce căţel care se vrea trendy ar păstra un astfel de nume.... Aşa că animat de posibilitatea de a-şi vedea visul cu ochii, Bob îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă în faţa lui Jimmy. 

- "Salut, Jimmy! Cum merge treaba?"

Jimmy, care tocmai făcea nişte flotări, se uită de sus, foarte de sus, la Bob şi îi răspunse:

"Ok, Bob, pe aici. Dar care-i treaba?"

- Uite Jimmy, vreau să-ţi cer un favor. Viaţa mea depinde de asta. Te rog să nu mă refuzi!

La auzul acestor cuvinte, Jimmy Forţosu' îşi puse un zâmbet şmecher pe faţă (îi plăcea la nebunie să se simtă important):

- Ei, nici chiar aşa, Bob.... Bine, amice, spune-mi despre ce e vorba.

După ce-l ascultă pe Bob, care îi spusese dintr-o suflare despre visul lui, despre camera cu 100 de oglinzi, despre cum ar fi mers să o vadă dar îi era cam teamă, Jimmy avu o reacţie pe măsura statutului său de Forţos:

"Ptiu! N-am mai auzit de o aiureală mai mare ca asta! Auzi, nu era suficient că unii s-au gândit să facă o cameră cu 100 de oglinzi, dar, ca să vezi, mai sunt alţii care visează o viaţă întreaga să o şi vadă!"

Bob era profund descurajat. Cu toate astea se rugă cu cerul şi pământul de Jimmy Forţosu' să-l însoţească. În cele din urmă, Jimmy, preocupat să-şi păstreze imaginea de căţel forţos se gândi că nu pică bine la statut să-l refuze pe Bob şi spuse: "Ok, fie, am să merg cu tine".

Drumul nu a fost îngrozitor de lung, însă peripeţii au apărut cu duiumul.... Într-un final ajunseră în localitatea unde se afla circul. Aflat faţă în faţă cu visul de o viaţă, lui Bob i se tăiară picioarele. Nu putea să intre. Îi era foarte teamă. Arborând un aer trist, Bob se întoarse spre Jimmy şi îi spuse cu jumătate de voce:

"Jimmy, te rog din suflet, intră tu primul".

Jimmy, oricât era el de Forţos, avea propriile temeri. Nu ar fi intrat în camera cu 100 de oglinzi cu dragă inimă, dar nici nu ar fi riscat să se afle că lui, Jimmy Forţosu', i-a fost frică să intre într-o cameră, fie ea şi cu 100 de oglinzi. 

"Bine, intru eu primul, spuse Jimmy. Zburlit tot Jimmy deschise uşor uşa camerei. Pentru că nu ştia ce o să-l aştepte înăuntru, Jimmy îşi puse faţa de căţel fioros şi păşi înăuntru. Deodată, se găsi înconjurat de 100 de căţei, toţi fioroşi. Cu cât Forţosu' se încrunta mai tare, mâria şi îşi arăta colţii, cu atât păreau mai agresivi şi ceilalţi 100 de căţei. Nemaiputând să reziste tensiunii, Forţosu' o zbughi pe uşă şi schelălăind o luă la fugă.

Bob rămase ca trăsnit. Nu înţelegea ce s-a întâmplat. Strigă după Jimmy, dar fără efect. Jimmy fugise ca vântul şi ca gândul...

Singur în faţa uşii camerei cu 100 de oglinzi, Bob îşi evalua opţiunile:

"Să plec acasă? Am făcut atâta drum până aici. Şi cum rămâne cu visul meu?"

După o vreme, Bob luă decizia să intre în cameră. Cum îi era însă un pic cam frică, arboră un aer umil şi intră cu ochii închişi.

Când în sfârşit şi-a făcut curaj să deschidă ochii, Bob se văzu înconjurat de 100 de căţei, cu un aer timid, dar teribil de simpatici. Văzând asta, Bob s-a calmat pe loc şi, mai mult, a petrecut câteva ore jucându-se şi simţindu-se excelent.

Întorcându-se acasă, Bob avu surpriza să-l vadă la un colţ de stradă pe Jimmy. Era cu ceilalţi căţei care obişnuiau să tragă de fiare şi le povestea cum a trebuit el să facă faţa la 100 de căţei furioşi şi cum de abia scăpase cu viaţă. La auzul veştii că Bob petrecuse de minune în camera cu 100 de oglinzi, Jimmy se întorse către amicii săi şi le spuse: "Ce invenţii! Bob cred că nici nu a avut curaj să intre şi acum ne toarnă nouă gogoşile astea...".

Dar asta era cel mai puţin important.Bob îşi trăise visul şi învăţase ceea ce era de învăţat".

*

Cam asta ar fi povestea preferată a lui Mar.... Cu puţine adăugiri, pentru că, nu-i aşa, orice poveste repovestită devine o altă poveste....

De ce i-a plăcut atât de mult? Probabil, că fără să-şi dea seama  o trăia zi de zi. Pentru că ceilalţi, oamenii din jurul ei, de cele mai multe ori erau o oglindă care reflecta  ceea ce oferea ea. Cumva, pe parcurs, reuşise performanţa să uite asta, să  se victimizeze ,  să se întrebe cu tristeţe de ce unii oameni reacţionează negativ sau, din contră, cum se explică  faptul că alţii sunt foarte drăguţi cu ea.

Aşa că, de câte ori era încercată de un sentiment de neînţelegere, Mar scotocea prin buzunarul unde ţinea poveştile primite de la "omul care spunea poveşti" . În funcţie de situaţie, scotea o poveste sau alta, o cerceta cu atenţie şi apoi o punea la loc pentru data viitoare.

 Inaintă cu paşi repezi pe coridorul întunecat. Ultima uşă pe stânga, ultima uşă pe stânga. "Ah, aici e"! 

Pendula număra cu încăpăţânare fiecare secundă: una, două, trei...

E timpul pentru o nouă poveste, zise "omul care spunea poveşti".

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011.