Avem momente in viata cand totul pare inutil. Nu, nu vorbesc despre acele momente de tristete, depresie cauzate de un eveniment punctual, de o stare de oboseala... Vorbesc de acea situatie cand totul parca se aduna, se combina intr-un amestec covarsitor si, culmea, nu un amestec pe cale sa explodeze, ci unul care apasa, zi de zi, din ce in ce mai tare. Momentele astea sunt cele care de obicei genereaza schimbarea, dar sunt insotite de atat de multe intrebari, zbateri, de atata zbucium... Si asta pana ne dam seama ce trebuie schimbat. Dupa aceea este alta poveste...cea a capacitatii de a schimba la propriu lucrurile si cel mai greu de a te schimba pe tine.
Acum e unul din momentele alea cand imi dau seama, asa la modul cel mai dureros, cum tot alerg eu dupa absolut/uri. Si alerg, si tot alerg... Si degeaba. Si imi dau seama - oare de cate ori in viata asta pe care o am o sa imi tot dau seama de asta? - ca tot timpul nu am facut decat sa ma centrez pe un singur lucru: acel Absolut din acel moment. Am neglijat orice era pe langa, orice ar mai fi trebuit sa insemne viata mea, ca sa ma concentrez cu totul pe Absolutul ala. Iar cand Absolutul s-a facut tandari, nu a mai ramas nimic...pentru ca pe langa el, eu nu mai construisem, intretinusem nimic. Nu vorbesc despre solutii de avarie, ci despre toate celelalte lucruri care ar fi meritat o atentie macar egala. De ce? Pentru ca viata este facuta din mai multe paliere, pentru ca Absolutul, intelegand prin asta fericirea, multumirea, senzatia de bine, poate fi si un El si o slujba si o pasiune si orice altceva.
Poate fi tot ceea ce esti tu si tot ceea ce poti da...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu