Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.
De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:
"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".
Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.
Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".
Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".
Si atat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu