M-am trezit astăzi buimăcită. Buimăceala aia, ameţeala aia, care nu te lasă să-ţi dai seama instantaneu în ce zi a săptămânii eşti. Ştiu că e luna mai, că e pe sfârşite, şi mai ştiu că nu-mi place luna mai pe sfârşite. Încep să mă întreb cu jumătate de gând ce zi e azi şi sper să nu fie 30 mai, dar este.
Inevitabil, nodul din gât se măreşte, ca o găluşcă pe care am mestecat-o ani şi ani şi care, totuşi, nu vrea să se lasă înghiţită.
În final, nu am ce face: este 30 mai, ziua în care Gabi a plecat pentru totdeauna.
8 ani, ca o ceaţă groasă, groasă ca neînţelegerea, ca neacceptarea, ca imposibilitatea resemnării.
8 ani, ca o ceaţă groasă, groasă ca neînţelegerea, ca neacceptarea, ca imposibilitatea resemnării.
8 ani care par 8 zile. Pentru că furia, frica, groaza de întuneric, teama de uitare nu s-au diminuat, aşa cum ar spune unii că ar fi trebuit să se întâmple...
Pierderea este singura rană care nu se vindecă niciodată pe deplin, se strânge, se cicatrizează, dar doare al naibii de tare la orice atingere sau aducere aminte. Iar moartea, dispariţia, "plecarea" arde, ustură aşa cum te ustură ochii la încercarea de a privi soarele în faţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu