Povestea peştişorului care vedea lucrurile pe jumătate

Irinei

A fost odată ca niciodată un peştişor pe nume Freddie. Mic, colorat, cam ca aceia pe care-i cumpărăm pentru acvariu.

Freddie trăia într-o mândreţe de lac, cu apă limpede, clară, cu plante care mai de care mai frumoase, cu pietre şi pietricele numai bune de jucat de a v-aţi ascunselea. Pentru un peşte cu un simţ mai dezvoltat al aventurii, lacul Albastru, căci aşa se numea, putea să fie un loc, să spunem, limitator, constrângător.

Căci viaţa în lacul Albastru nu s-ar fi comparat niciodată cu viaţa într-un râu, pentru că unele râuri se varsă în fluvii, unde poţi să cunoşti o cu totul şi cu totul altă lume. Sigur, şi pericolele sunt mai mari, dar peştii aventurieri, sunt prea aventurieri ca să nu şi le asume. Iar dacă ai supravieţuit fluviului, atunci se schimbă treaba. Următorul pas este egal cu libertatea. Căci fluviile se varsă în MARE.

Revenind însă la Freddie...

El e Freddie.

Freddie nu era un peşte aventurier. Nici nu ar fi avut cum să fie de vreme ce de când se ştia trăise numai în lac, alături de alţi peşti, care, la fel ca el, trăiseră tot în lac. Lacul Albastru era universul lor. Iar marea, marea era o realitate cu totul necunoscută şi neimaginată de peştii din lac. Căci prin ce mijloace ar fi putut să afle despre ea?

Ce nu v-am spus despre Freddie este că era un peştişor un pic mai special. Nu era unic (sau poate că era în felul său), însă Freddie avea o problemă. Cum să vă spun? Freddie părea că vede lucrurile doar pe jumătate. Nu, nu avea o problemă cu ochii, vedea excelent, doar că - şi asta e un pic mai dificil de explicat - Freddie vedea, sau mai bine zis, mintea sa vedea numai o faţă a lucrurilor pe care le trăia. Poate dacă vă dau mai multe detalii, atunci ar fi mai uşor de înţeles. Freddie era un peştişor normal, raportat la cele mai multe dintre criteriile de normalitate ale peştişorilor - era ager, vioi, se deplasa cu o eleganţă desăvârşită printre plantele acvatice. Reuşea chiar să se ferească de peştii mai mari care, chiar dacă nu l-ar fi mâncat, tot i-ar fi rupt o aripioară, măcar aşa, să-şi demonstreze supremaţia (ştiţi, lumea lacului Albastru semănă un pic cu cea a oamenilor). Freddie avea amici şi petrecea, din când în când, alături de ei. În ciuda tuturor acestor lucruri, Freddie era o fire un pic mai retrasă, îşi făcea tot timpul probleme, era poate un pic melancolic (asta dacă nu e ciudat să spui despre un peşte că e melancolic). Şi mai era această problemă a văzutului pe jumătate. Vedea cu precădere lucrurile triste, dramele (peştişori care căzuseră pradă undiţelor unor pescari), faptul că lacul Albastru începea să fie mai puţin limpede, din cauza resturilor aruncate de oamenii veniţi la picnic. În schimb, atunci când venea vorba despre evocarea unor lucruri bune, frumoase, lui Freddie parcă i se aşeza un văl peste ochi şi-i era cu neputinţă să şi le aducă aminte.

Într-o zi însă, se produse un eveniment neaşteptat, atât de neaşteptat încât vuia lacul. Se pare că într-o zi, la asfinţit, o fetiţă se apropiase de marginea lacului şi dintr-un borcan eliberase un peştişor. Fireşte, toată populaţia piscicolă voia să ştie cine era misteriosul nou venit, aşa că s-au adunat toţi, l-au înconjurat pe noul venit şi s-au pus pe întrebări:

- Cum te cheamă? întrebă Shorty, un peştişor cam mic şi cam îndesat.

- Irene, răspunse nou venitul.

- Şi de unde vii?, continuă Shorty.

- De la mare, răspunse Irene. Tatăl fetiţei m-a prins într-un mic golfuleţ. Fetiţa lui a insistat să mă păstreze. Aşa că o perioadă am locuit într-un borcan, până într-o zi, când fetiţa s-a hotărât să mă elibereze. Şi aşa am ajuns aici.

- Mare? Ce e aia mare? se auzi pe mai multe voci.

Şi Irene începu să povestească despre acea întindere albastră, plină de minunăţii, dar şi de pericole.

Peştişorii din lacul Albastru ascultau plini de uimire, fascinaţi. Vestea că aşa ceva există dincolo de lac îi fascina şi-i speria deopotrivă.

.................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.