"Casele au suflet". Cu oamenii cum rămâne?

"Casele au suflet" este o frumoasă campanie lansată de Ştirile ProTv. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, atunci o să vă spun că prezintă modul în care au fost refăcute, de fapt, restaurate, case vechi din zonele rurale ale României, cu precădere din Transilvania. Ideea mi se pare minunată. Şi mai minunaţi mi se par însă oamenii, de-ai noştri sau de aiurea - care s-au înhămat la o treabă ca asta. Să iei o casă veche, să o refaci aşa cum a fost odinioară, să trăieşti în ea nu e la îndemâna oricui. Pentru asta e nevoie de resurse financiare serioase. Dar nu e suficient. Mai e nevoie de altceva: de un anumit fel de a fi care cuprinde foarte multă iubire. Iubire pentru lucrurile autentice, pentru propriile rădăcini sau pur şi simplu respect pentru un trecut sau o istorie. Căci, până la urmă, cine suntem fără istorie? Cum ne asumăm apartenenţa la un anumit grup naţional? Trăim în Europa. E adevărat, dar atunci când suntem întrebaţi: ce suntem, de unde venim, atunci... Atunci e nevoie de apelul la rădăcinile noastre. 

Tocmai pentru că există idei frumoase şi oameni care le pun în aplicare mă întristează, mă înfurie de-a dreptul când văd case schilodite. Iar asta văd deseori în Bucureşti.

S-a întâmplat de câteva ori să scriu câte ceva despre Bucureştiul meu vechi, lăsat în paragină, în uitare, în nepăsare. Aş spune că am făcut-o de prea puţine ori în comparaţie cu indignarea pe care o simt de câte ori văd o mândreţe de casă dărâmată, un turn de fier şi sticlă înfipt într-un loc unde bunul simţ îţi spune că nu are ce căuta (ca, de exemplu, turnul hidos de lângă Catedrala Sf. Iosif). Ce m-a înfuriat acum? Un reportaj pe care l-am văzut zilele trecute despre casele din Bucureşti, de fapt despre cum arhitecţii găsesc cele mai bune soluţii pentru a folosi la maxim un spaţiu din ce în ce mai mic. Nimic rău în asta! Doar că exemplu era dată o casă aflată pe Aleea Alexandru, gard în gard cu ambasada Poloniei. O casă mare, cu etaj, veche, căruia arhitectul îi adăugase o mansardă locuibilă. 

Trec des prin zonă, îmi place să privesc clădirile vechi, să descopăr decoraţiile, elementele cu care arhitecţi din altă epocă au înobilat clădirile. De asta nu am rămas indiferentă la reportaj. Ca să revenim însă la casa cu pricina, arhitectul  ne explica, mândrie mare, cum a reuşit el să transforme casa adăugând această mansardă. Rezultatul, în viziunea lui, era o îmbinare armonioasă a trecutului şi viitorului. De fapt, orice om cu bun simţ va remarca în ce hal a fost schimonosită casa, doar pentru că cineva i-a adăugat o şapcă. Da, o şapcă! Dacă nu mă credeţi, priviţi aici:

Am stat să mă gândesc ce a stat la baza unei asemenea soluţii arhitectonice. Dincolo de voinţa proprietarului.  

Personal, nu mă regăsesc printre admiratorii arhitecturii ultimilor decenii. Pentru mine, toate clădirile din sticlă şi oţel arată la fel: neplăcute ochiului. În plus, în Bucureşti, au fost amplasate te miri unde, fără să ţină seamă de specificul arhitectonic al zonei, de regimul de înălţime. Cu toate astea, pot să accept faptul că ele răspund unor nevoi. Ce îmi este imposibil să accept este însă această manieră de a interveni peste clădirile vechi şi de a le distruge pur şi simplu, de a le anula personalitatea.  Iar rezultatul este o struţo-cămilă. Este ca şi cum cineva ar lua o un roman de secol XIX şi ar mai adăuga un capitol science fiction, prezentându-l la final ca pe o mareee realizare.

O altă clădire schilodită se află în zona Piaţa Revoluţiei. Distrusă în mare parte în 1989, aceasta a fost "refăcută" şi arată aşa:

Este evident modul în care se "încadrează" în spaţiul construit, alături de Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Regal, etc. 
Ce mi se pare de necrezut este că această clădire adăposteşte, printre altele, sediul Uniunii Arhitecţilor. Îmi este foarte greu să cred că aceasta nu ar fi găsit fondurile şi specialiştii care să o reconstruiască. În schimb, au ales să păstreze faţada şi să construiască în interior un bloculeţ de sticlă. Dezolant! Sau, poate, dezonorant! 

În finalul acestui text, aş vrea să spun câteva lucruri. Nu sunt arhitect şi nu am studii în domeniu. S-ar putea spune: uite, domne, cum îşi dă cu părerea câtă vreme nu se pricepe! Nu cred că este aşa. Oraşul este al nostru, al tuturor celor care trăim în el. Şi oricât ne-ar displăcea ideea progresului imobiliar, trebuie să o acceptăm. Este mersul lucrurilor! Dar asta nu înseamnă totuşi să nimicim ceas cu ceas lucrurile care sunt legate de trecutul nostru. Făcând asta, nu facem altceva decât să ne ştergem urmele ca popor şi să pierdem şi ultima brumă de identitate care ne-a mai rămas.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.