In momentele mele proaste sau foarte proaste ma gandesc cat de bine ar fi daca viata mea ar fi sau ar fi fost asa liniara, asa cum mi se pare ca ar fi cea a unor persoane din jurul meu, persoane pe care le percep a avea o viata normala... Din nou normalitatea, un concept sau poate o realitate care probabil ma va bantui toata viata...
Revenind... In momentele proaste imi amplific furia spunand: ce naiba nu pot sa fiu si eu ca toata lumea? sa ma bucur ca toata lumea? De parca toata lumea ar face in mod real asta!
Cred ca in parte este doar o perceptie de tipul "the grass is greener on the other side of the fence" si pe de alta parte este o incapacitate, sa o numim crasa, de a ne accepta asa cum suntem in realitate, nu cum am dori sa fim.
Uneori, construim proiecte, le imaginam, le finisam, insa nu tinem cont de materialul principal: noi. Putem sa le transformam in realitate? Ne uitam in jur, vedem oameni in jurul nostru, care nu sunt poate nici mai destepti decat noi, nici mai creativi, nici mai speciali si atunci conchidem: Putem! Cand, de fapt, nu este intotdeauna vorba despre desteptaciune, ci, de multe ori, este vorba despre acel fond emotional, afectiv, care ne este specific fiecaruia dintre noi. Desi vor pleca de pe aceleasi pozitii, unii isi vor "pierde vremea cu nimicuri", incercand tot timpul sa inteleaga ce se intampla cu ei, cu cei din jurul lor, punandu-si tot felul de probleme, in vreme ce altii se vor concentra strict asupra obiectivului si il vor atinge. In linii mari asta ar trebui, probabil, sa desparta oamenii de succes de cei fara de succes, dar asta doar in linii mari.
In randurile pe care le-am scris nu incerc sa fac apologia niciunuia dintre "modele", doar le-am constatat.
Ideea era alta: deseori ne comparam cu cei din jurul nostru, privim cu jind la vietile lor, la linistea lor (in perceptia noastra, nu neaparat si reala) si uitam sa luam in calcul lucrul cel mai important: pe noi. Daca noi nu avem viata aia, poate este pentru ca nu suntem facuti pentru ea, nu avem acele trasaturi ca sa traim tipul ala de viata si...poate ca daca am avea-o, am jindui la altceva.
Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti, mesaje, cursuri, filme care au ca idee de baza "dezvoltarea personala". Daca toate lucrurile astea au un succes atat de mare, este pentru ca raspund unor nevoi ale noastre, nevoi de cunoastere si unei alte nevoi: de a avea succes.
Insa, ca in toate lucrurile, exista o limita, pentru ca, la un moment dat exista riscul de a ne atribui niste calitati, niste preferinte care nu sunt ale noastre, doar din nevoia de a corespunde unui model acceptat ca fiind bun.
Cele mai mari dezamagiri nu vin din partea celor din afara, ci sunt cele pe care ni le provocam noi insine. Si de fiecare data cand se intampla asta, ne intoarcem in noi insine si scotocim, scotocim dupa noi, sa gasim, sa regasim miezul din noi, cel pe care am construit, reconstruit de atatea ori, dar la care revenim de fiecare data in speranta ca nu s-a alterat si ca mai putem construi ceva pe el.
Asta fac eu acum, aici, incerc sa sap, sa dau de miezul ala, in speranta ca este unul bun, si sa reincep sa reconstruiesc ceva....
