Randurile pe care urmeaza sa le scriu nu reprezinta nici constatari de ultima ora, nici macar niste concluzii menite sa ma duca la o decizie rationala de tipul: mai bine suporti nesimtirea, intoleranta, indiferenta, prostia unor straini, decat pe aceea a semenilor tai.
Randurile urmatoare nu sunt nimic mai mult decat o dezamagire profunda care a luat forma unor cuvinte. O dezamagire venita din sentimentul ca nu putem face nimic in comun, ca natie, ci doar separat.
Trebuie sa recunosc, demersul meu nu este nicidecum unul lipsit de subiectivitate: sunt atat de suparata pe tot ce vad in jurul meu incat nu-mi pot permite luxul sa nu fiu subiectiva.
Cu siguranta iau lucurile foarte personal... Am sa ma explic.
De ceva vreme, gratie unui idealism pe care unii nu ar pregeta sa-l catalogheze drept naivitate in forma pura, am ajuns la concluzia ca singura sansa de schimbare in tara asta, ar fi daca ea, schimbarea, s-ar petrece de jos in sus, pornind de la fiecare dintre noi... Ma amageam, si probabil ma mai amagesc in continuare, ca fiecare din noi adoptand un tip de comportament, definit sintetic prin onestitate, seriozitate, profesionalism, implicare, am putea schimba o societate caracterizata prin opusul a tot ceea ce am spus mai devreme.
Sincer, citind randurile de mai sus si uitandu-ma in jur, ma intreb daca nu cumva mi s-a filat vreo lampa de la atata citit scrierile disidentilor din perioada comunista (cand spun disidenti, nu ma refer la cei care spuneau bancuri cu Ceausescu, ci la persoane de tipul Havel, Saharov, Doina Cornea, Mihai Botez si altii). Macar oamenii aia luptau, intr-o forma foarte distincta, impotriva comunismului...
Noi, impotriva ce sau cui luptam?
Si asta ma aduce inapoi, la noi. Nu voi vorbi despre Romania, ci despre romani si nu despre toti romanii, ci despre majoritatea lor.
De ce? Pentru ca nimeni, nicaieri nu se raporteaza la minoritati. Ca vorbim noi despre valorile noastre, cele care ne reprezinta pe afara, ca stim noi ca undeva, cineva, face lucruri extraordinare fara sa astepte nimic in schimb, decat eventual sa "nu i se dea la cap"? , asta este o forma de a spune, a ne spune: "hai domne', mai exista o speranta"!
Cunosc si eu astfel de persoane, speciale, grupuri mici, "insule de un firesc anormal" in societatea romaneasca, oameni pe care i-ai tine langa tine tot timpul, ti-ai hrani cu ei nevoia de normalitate, de bun simt, de buna-cuviinta. Din pacate, reprezinta minoritatea...
Restul, e acel conglomerat, pe care - cred ca Dan Puric il numea populatie-, caracterizat prin smecherie, indiferenta, nevoie de parvenire, pe scurt, "oameni care stiu sa se descurce". Ii vedem peste tot: pe strada, in piata, in metrou, la televizor. Cei care gasesc o modalitate sa se bage in fata, fie ca e vorba de coada la platit facturi sau coada de la semafor, cei care asculta muzica la maxim, cei care mananca si scuipa resturile pe jos, cei care gasesc intotdeauna o modalitate "sa-l faca pe celalalt, fraierul". O sa spuneti, ei asta e partea necizelata a societatii... Stati linistiti, aici intra si categoria "cizelatilor", cei care mimeaza competenta, cei care se pricep la o arie larga de domenii, trecand cu eleganta de la fotbal, la criza economica, pana, ce sa vedeti, la scutul de aparare strategica.
Dincolo de toate astea, traiesc permanent un sentiment de nedumerire vizavi de poporul asta al nostru, care pare nu doar ca nu merge in nici o directie, ci ca nici macar nu-si doreste sa mearga intr-una. De fapt, ceea ce traiesc este un sentiment al unei "imitatii", dar a unei imitatii cu insertii de originalitate. Suna ca naiba, dar asa este.
Daca ajungem la concluzia ca nu putem face ceva original, de ce nu putem pur si simplu sa importam un model functional si sa-l implementam ca atare? De ce simtim nevoia sa-l romanizam?
Cum se numeste atunci cand tu insuti esti scarbit de ce se intampla in jurul tau, dar atunci cand o spune un strain, sari ca ars, "atins la tricolor"? Cumva patriotism? sau se numeste a matura gunoiul sub pres, ca doar este al nostru?
Ce ma sperie foarte tare este sa constat zi de zi ca traim intr-o societate populata de niste oameni cu o sete teribila de a distruge, fara a construi ceva in loc. Parca am fi un uragan care rade totul. Desfiintam de dragul de a desfiinta, ne pierdem in lucruri marunte, obscure, mici, nu avem capacitatea de a privi mai departe de existenta noastra. Nu este treaba noastra! este a altora!
Traim intr-o societate primitivizata, care involueaza de la o zi la alta, dar care se percepe pe sine total invers, o societate alcatuita in majoritate dintr-o colectie de imparati goi, care isi mascheaza insa goliciunea interioara cu haine de firma, musai de la Zara!
