Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!
Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".
Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.
Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.
Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.
Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".
Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.
Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...
