Cu ceva vreme în urmă mi-am cumpărat un puzzle. Nu am făcut-o pentru că aş fi o împătimită a acestui joc, nici pentru că m-aş fi lăsat sedusă de imaginea care ar fi rezultat după terminarea puzzle-lului: scenă din Veneţia... L-am luat dintr-un motiv mult mai personal: a devenit o parte a efortului meu de reconstrucţie personală , o încercare de a aşeza din nou câte o bucăţică din viaţa mea la locul ei sau, măcar, cât mai aproape de locul ei. Simbolistica e lesne de ghicit: „nevoia de a pune in ordine”.
Cert este un fapt: obişnuiam sa-mi imaginez jocul de puzzle drept ceva simplu – nişte piese mici şi colorate pe care le aşezi repede într-o anumită ordine. Acum, când am început să aşez piesă cu piesă, totul a devenit mult mai complicat. Şi, astfel, puzzle-ul meu a devenit o metaforă pentru o viaţă care se vrea aşezată. Din nou.
Şi ghiciţi ce? E chiar ca în viaţă: ai nevoie de un pic de voinţă, entuziasm, ceva mai multă răbdare şi de încredere. Câteodată simt cum mă cuprinde încrâncenarea: „las’ că-i vin eu de hac...”. De fiecare dată când mă simt aşa, aşez piesele greşit şi, bineînţeles, după aceea, trebuie să le scot, înghiţind în gol de atâta enervare. Poate ăsta este un semnal că, din când în când, trebuie să iei o mică distanţă, să-ţi limpezeşti mintea şi după aceea să continui.
Alteori, abandonez zile în şir masa unde se află piesele din puzzle. Mă uit cu coada ochiului la ea şi-mi spun: „las-o pe mâine sau pe mai târziu”. Până la urmă, constanţa se învaţă şi ea pas cu pas...
Şi uite aşa, cu fiecare piesă aşezată greşit sau, din contră, bine, mai câştig ceva: răbdare sau un „succes parţial”.
De fiecare dată când mă întorc la micile piese îmi amintesc că puzzle-ul, ca şi viaţa, e un joc pe termen lung. Trebuie doar să apreciezi cât mai corect fiecare piesă şi să te bucuri de fiecare pas. Asta e ceea ce ne duce mai departe.
