Embrace life

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?

Asta mi s-ar părea o întrebare legitimă. Nu contează că e pusă de un copil, ba, poate este cu atât mai relevantă. Pentru că, copiii, în inocenţa lor văd lucrurile mult mai simplu, mai normal, mai firesc. Împărţirea abstract/concret devine astfel total irelevantă, aşa că ei văd ceea ce-i înconjoară utilizând instrumentele pe care le au la îndemână. În cazul ăsta, culorile.

Aşadar, ce culoare are fericirea?

Dacă aş intra în acest joc şi nu mi-ar păsa de "rigorile" (fixurile) mele de adult, aş spune că fericirea e ...albastră. Pentru mine, are o mulţime de tonuri de la albastru ca cerneala la albastru pal şi, câteodată, un albastru verde, aşa ca marea.

Ca adulţi am învăţat (ne-am învăţat) să categorisim fericirea drept stările excepţionale pe care le trăim numai în anumite momente. Din cauza asta, poate, ne declarăm atât de rar fericiţi. Copiii, în schimb, fără a-şi declara fericirea, o simt mult mai des şi din cauze absolut de neînţeles pentru noi, adulţii.

Pentru că, până la urmă, fericirea se ascunde în lucrurile mărunte pe care facem, le primim, le oferim. Fericire e şi atunci când primim atenţie, mai ales când avem nevoie de ea, dar şi atunci când o oferim gratis şi din tot sufletul.

Fericirea poate fi orice, atâta vreme cât o simţim. Fiecare în parte, fiecare în felul nostru.