Acum cateva minute "rasfoiam" lista blogurilor pe care le urmaresc. Marturisesc ca nu citesc intotdeauna toate posturile celorlalti, am bloguri pe care le deschid mai des, altele pe care le deschid foarte rar, bloguri/autori de care ma simt atasata. Obisnuiam sa-l deschid pe cel al Cristinei Dinu. O fata foarte frumoasa, cu o privire blanda, insa patrunzatoare, foarte tanara si, din pacate, bolnava de leucemie. Cumva, de la distanta, urmaream lupta ei pentru supravieture, batalie cu batalie, pentru inca o farama de viata. Am descoperit-o tarziu... si ce am simtit nu a fost nicidecum mila, ci un amestec de furie, ca viata, sau poate altcineva, poate fi atat de nedreapta, si o profunda admiratie.
Astazi am descoperit ca a murit..... la cateva luni dupa ce s-a intamplat.... Pare ceva ireal. Pentru ca undeva, in mintea mea, eram cumva convinsa (incercam sa ma conving) ca lucrul asta nu o sa se intample. Sunt una dintre sutele, miile de persoane care au "cunoscut-o" in forma asta virtuala si destul de neimplicata, cred, pe Cristina. M-am atasat de ea, de povestea ei, de lupta ei.... insa, nu intr-atat de mult incat sa urmaresc mai atent ce se intampla cu ea.
Inevitabil, ma gandesc ca am devenit atat de preocupati de problemele noastre, doar de ele: mici, mari, semnificative sau nu, banale, imaginate.... Ne afundam atat de mult in ele, incat nu mai putem distinge ce e cu adevarat important. O facem din egoism, teama de implicare, comoditate....si orice altceva.
E ciudat, pentru ca, desi ne dorim sa fim impreuna cu ceilalti, traim, in cea mai mare parte a timpului doar pentru noi. Pare firesc, normal....nu stiu.... Uneori, incercam sa ne convingem ca asa este bine, ca asta face fiecare dintre noi, ca asta e normalitatea....Poate asa si este.
Recitesc postul asta si parca nu are nici cap, nici coada... Cred ca nici nu ar trebui sa aiba... Este doar o amestecatura de sentimente, intrebari si foarte multa tristete...
Din pacate, Cristina nu mai e.
