Grăunţe de speranţă

Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, îl pipăi cu grijă până ce simţi că grăunţele erau acolo Trase aer în piept şi apoi răsuflă uşurată: nu le pieduse!

Pentru câteva clipe Mar simţise cum e să-i fugă pământul de sub picioare. Nici măcar nu-şi putea imagina cum ar fi fost să piardă grăunţele. Cum ar fi continuat viaţa ei fără ele. Mai respiră o dată, profund, şi porni la drum.

Totul e în ordine! Totul e în ordine! Cuvintele i se roteau prin minte. Se agăţa de ele doar doar ar fi revenit la starea de siguranţă de dinainte.

- Am să respir, am să repet cuvintele magice (şi ce dacă sună ciudat, până la urmă nu ştie nimeni ce e în mintea mea) şi am să ma amestec printre ceilalţi. Arăt la fel ca ei şi dacă mă străduiesc, doar un pic, pot părea chiar mai normală decât ei

Privi cu atenţie în jur şi îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei pieţe enorme. Era înconjurată de un furnicar de oameni, o forfotă nemaiîntâlnită, culori şi mirosuri care mai de care mai ciudate.

Cu greu îşi făcu loc şi reuşi să se tragă mai la margine. De acolo putea vedea ceea ce nu văzuse mai devreme: piaţa era rotundă, ca un inel, iar tarabele, copacii, băncile formau nişte cercuri enorme. Din afară furnicarul nu mai părea aşa dezorganizat, ci din contră. Fiecare om, fiecare produs, fiecare culoare avea locul ei.

Închise ochii şi lăsă marea de zgomote să o invadeze.Curând, sunetele fără noimă s-au transformat în unele desluşite iar Mar putea să le sorteze, să le dirijeze pe fiecare către un loc anume.Chiar şi vocea piţigăiată a unei precupeţe îşi găsi locul în "cutiuţa muzicală" a lui Mar.

Îmbătată de atâtea sunete Mar nici nu simţi când de ea se apropie cineva şi îi puse o mână pe umăr. Speriată, lăsă rapid deoparte culorile, sunetele şi tot ce mai era în jur şi îşi concentră toată atenţia asupra misteriosului nou venit.

La prima vedere, Mar fu un pic mirată. Omul de lângă ea era de fapt un tânăr. Dacă n-ar fi fost blugii ponosiţi, lui Mar i-ar fi fost greu să-şi dea seama cu cine are de-a face. Şapca, trasă adânc pe frunte, îi ascundea ochii, umbrindu-i obrazul exagerat de fin.

După o scurtă, foarte scurtă evaluare, Mar dădu verdictul: 

- Acest tânăr este ciudat! Trebuie să fie. Altfel, ce fel de om se furişează aşa, nitam nisam, pe la spatele tău? Ca să ce?

Ce-i drept, înainte să o atingă pe umăr, tânărul bolborosise ceva, însă Mar nu auzise. Pesemne cuvintele lui se amestecaseră cu celelalte sunete....

Arborând un aer glaciar, Mar se întoarse spre noul venit care părea un pic cam agitat şi-l întrebă dacă putea face ceva pentru el.

Roşind, tânărul a întrebat-o dacă a văzut cumva nişte grăunţe...mici....albastre. Le ţinea în buzunarul de la piept şi, din cauza îmbulzelii teribile, cusătura buzunarului a cedat....;si...

- Şi....şi?, întrebă Mar.

- Şi..le-am pierdut, spuse cu jumătate de gură tânărul. Mă ajuţi să le găsesc?

Mar se afla într-o dilemă: inima îi spunea să nu mai stea pe gânduri şi să se apuce de căutat, mintea, în schimb, făcea tot felul de calcule: dacă o fi bine, cine ştie în ce mă mai bag... După o luptă strânsă, inima băgă raţiunea în corzi, aşa ca la box, şi Mar se întoarse spre tânăr:

- Hai, ce mai aştepţi? Nu-i timp de pierdut. 
Figura de dură o prindea de minune....Se concentra, strângea toate rezervele de militărie pe care le avea în ea şi se apuca de treabă. Ce mai, ca un general.... Însă, dacă cineva ar fi putut vedea în sufletul ei, ar fi avut o surpriză: generalul nu era mai mult decât un soldăţel înspăimântat.

Au căutat, au tot căutat, însă nici urmă de grăunţe. Din când în când, Mar se mai oprea să-l întrebe:

- Şi cum ziceai că sunt grăunţele alea? Albastre? Hm, cine a mai pomenit grăunţe albastre!

Pe măsură ce căutarea înghiţi mai multe ore, pe Mar o apucă o nelinişte teribilă. De câteva ori chiar se surprinsese ducându-şi mâna la piept, să verifice dacă ea mai avea grăunţele.

Cum seara se apropia cu paşi grăbiţi, tânărul o trase pe Mar deoparte şi îi spuse:

- Uite, nu cred că mai are rost să le mai căutăm. E evident că nu o să le mai văd niciodată. Asta e, o să văd eu ce fac de acum încolo.

Stoarsă de puteri, enervată şi dezamăgită în acelaşi timp, Mar spuse:

- Voi trece peste faptul că nici măcar nu mi-ai spus cum te cheamă, dar poate măcar acum, la final, îmi spui şi mie ce am căutat atâtea ore?

- Grăunţele mele de încredere, spuse tânărul. Şi, apropo, mă cheamă Dar.

- Grăunţe de încredere? spuse Mar neîncrezătoare. Şi la ce aveai nevoie de ele?

La aşa întrebare directă tânărul se blocă. Pe chipul lui se citea încordare şi o anumită doză de nesiguranţă. Buzele i se mişcară de câteva ori, imperceptibil, timid ca bătaia aripilor unui fluture obosit, însă nu reuşi să articuleze niciun cuvânt.

Stătu aşa vreme de câteva minute, timp în care în mintea lui se duse o luptă strânsă. Ceva din el îi spunea să aibă încredere în fata din faţa lui. Aşa că îşi strânse toate puterile pe care le mai avea şi începu să vorbească:

- Ştii, eu nu am fost niciodata o persoană care să aibă foarte multă încredere, nici în el însuşi şi nici în ceilalţi iar grăunţele astea, pe care le-am purtat dintotdeauna cu mine, m-au ajutat. Dacă vrei, erau aşa ca un talisman.Acum că ţi-am spus asta, poţi să râzi de mine. Nu te sfii, sunt obişnuit.

La auzul acestor cuvinte, Mar înghiţi în sec. Nu doar că nu-i venea în minte nicio replică isteaţă, însă, mai mult, nici măcar nu mai avea chef să caute vreuna.

În faţa ei stătea tremurând un tânăr care-i mărturisise cel mai adânc secret al lui. Era la fel ca ea, cu singura deosebire că ea, Mar, nu ar fi recunoscut niciodata asta: nu avea încredere nici măcar cât o grăunţă.

Mar se cufundă într-o tăcere adâncă. Nu mai scotea niciun cuvânt şi fixa cu privirea o pietricică de la picoarele ei. Ar fi vrut să spună ceva, să-i povestească tânărului istoria ei, să-l încurajeze.

- Trebuie să plec, spuse tânărul. Mulţumesc pentru ajutor.

Mar rămase fără aer. Cuvintele tânărului o izbiseră direct în plex. Ce-i drept, tânărul nu avea niciun motiv să rămână, însă Mar nu ar fi vrut să-l vadă plecat aşa dezamăgit.

Îşi duse mâna la piept, scoase ceva din buzunar şi-l întinse tânărului.

Când pumnul strîns se deschise, tânărul putu să vadă, ghemuite în căuşul palmei, câteva grăunţe mici, firave...albastre.

- Nu sunt grăunţe de încredere, spuse Mar. Sunt de speranţă! Le port cu mine dintotdeauna. Aşa, în caz că mi se termină rezervele. Pe astea ţi le dau ţie. Îmi mai rămân şi mie câteva.

Faţa tânărului se lumină şi în colţul buzelor răsări un zâmbet. Fără să spună vreun cuvânt luă cu grijă grăunţele din mâna lui Mar. Se întoarse şi plecă. Fără un cuvânt.

Mar rămase ca zăpăcită. Nici nu se dezmetici bine şi văzu că în căuşul palmei avea o grăunţă....mică, albastră... Nu era însă una din grăunţele ei de speranţă. Era diferită, diferită într-un mod de care numai Mar putea să-şi dea seama. Era o grăunţă de încredere.

O luă la fugă pe urmele tânărului.

- Hei, hei, uite, am găsit o grăunţă de încredere! Ia-o! Uf, ce am mai alergat....

Zâmbind, tânărul se întoarse spre Mar:

- E pentru tine. În timp ce căutam împreună grăunţele, am descoperit că mai aveam una. Vreau să o păstrezi tu. Eu am acum o rezervă consistentă de speranţă.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Poveste despre o testoasa care exersa nepasarea

A fost odată ca niciodată...

De fapt, povestea noastră nu s-a întâmplat aşa demult, însă de dragul poveştii o sa începem aşa.

Deci, a fost odată ca niciodată...o ţestoasă pe care o chema Sol. Avea, ce-i drept un nume predestinat visării...Sol! Spun asta pentru că, deşi era o broscuţă ţestoasă de oraş, Sol se visa o ţestoasă din aceea de ocean, poposind din când în când pe o plajă însorită şi preferabil pustie. Dar era un vis şi Sol ştia asta foarte bine, mai ales că întotdeauna se găsea căte vreo ţestoasă binevoitoare care să-i dea peste nas, spunându-i ba că e idealistă, naivă, ba că-şi imaginează că trăieşte pe altă lume. La drept vorbind, Sol îşi cam dorea să trăiască în altă lume...

Ceea ce nu v-am spus despre Sol este că era o ţestoasă care voia sa mulţumescă pe toată lumea şi pentru asta se străduia din răsputeri. Tot timpul era plină de solicitudine, zâmbea, chiar dacă nu avea chef, dacă se enerva nu-şi permitea să se manifeste prea zgomotos, ci, mai repede, arbora un aer trist...

Sol era convinsă că dacă se purta aşa, celelalte ţestoase o vor privi ca pe o prietenă, cu înţelegere şi chiar bunăvoinţă.

Ce e şi mai interesant e că Sol nici nu-şi dorea să fie prietenă cu toate ţestoasele pe care le cunoştea. Voia doar să fie acceptată şi pentru asta făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu le supere pe restul ţestoaselor.

Doar că a te plia mereu pe dorinţele, aşteptările celorlalţi, a pune nevoile celorlalţi înaintea propriilor nevoi poate fi păgubos.

Şi aşa, într-o bună zi, după ce se trezi cu greu după o noapte mai mult de nesomn decât de somn, Sol se gândi că a venit timpul să fie un pic mai nepăsătoare. Cine ştie, poate aşa se va simţi mai bine în carapacea ei...

Zis! Cu făcutul a fost mai greu. Pentru că obişnuită să-i pese tot timpul, de absolut orice, să nu-i pese îi venea total peste mână. 

Şi după o viaţă de practicat păsarea (de la a-i păsa am format un cuvânt care nu există în limba română, însă s-ar putea să existe în cea a ţestoaselor), Sol s-a gândit că e timpul să încerce măcar, aşa, din când în când, nepăsarea.

Credeţi că e uşor? Nici gând! E nevoie de concentrare maximă: să nu-i pese că ţestoasa de la etajul trei o salută cu jumătate de gură (poate a greşit Sol cu ceva?), că ţestoasa de la magazin aproape că i-a aruncat restul pe jos, că o amică-ţestoasă, bine intenţionată, fireşte, o tot întreabă când are de gând să aibă şi Sol o familie mai mare, că de, nu mai e chiar aşa tânără...

După încercări şi încercări...unele complet eşuate, însă toate cumplit de obositoare, după strâns din pumni şi zis "Nu ma dau bătută", Sol s-a aşezat pe margine unui lac murdar (aşa sunt lacurile în oraşul lui Sol) şi a început să plângă...

Şi a plâns, a tot plâns, timp în care pe lângă ea treceau alte ţestoase. Unele o priveau cu mirare, altele cu milă, însă niciuna nu s-a oprit să o întrebe dacă putea să o ajute cu ceva.

Asta da lecţie de nepăsare! Voi ajunge şi eu vreodată la o asemenea performanţă, gândi Sol?

Din câte am auzit, Sol a tot încercat (gurile rele spun că şi acum mai încearcă, doar ştiţi că ţestoasele trăiesc un pic mai mult), însă nu a reuşit decât parţial să devină nepăsătoare. 

O ţestoasă care se pare că a întâlnit-o la un  moment dat pe Sol, spunea că nici vorbă de schimbare. Sol e la fel ca înainte. O miorlăită! [Asta e jignirea maximă pentru o ţestoasă!].

Oricum ar sta lucrurile, ramâne totuşi o întrebare: E oare nepăsarea la îndemâna oricui?


© Copyright Anamaria Cătănuş 2011.