Ce facem atunci când traversăm perioade stresante, de incertitudine, tristete amestecată cu panică, starea aia cand simţim că "ne ajunge", dar din care nu putem ieşi din motive care nu ţin de noi....
 |
| O floricică solitară la cota 2000 |
De regulă, după ce au trecut, avem tentaţia să le uităm... O uitare aparentă, dacă ne gândim că mulţi oameni îşi amintesc mai uşor momentele grele decât pe cele fericite...Asta înseamnă că, deşi nu ne mai gândim la ele, rămân cumva într-un plan secund, în expectativă... aşteptând momentul potrivit "să scoată capul la suprafaţă." Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre altceva....
Aţi constatat că, deşi păstrăm la îndemână amintirile cu potenţial "întristător"...nu le punem pe hârtie? Vorbesc acum despre cei care au obiceiul (bun sau rău, nu ştiu) de a scrie ceea ce le trece prin cap, ceea ce simt.. De regulă (dar până la urmă, cine stabileşte regula...), scriem lucrurile bune, frumoase...Să fie oare o modalitate de a le face mai durabile? "Binele" devine mai durabil, mai real, mai palpabil dacă e pus pe hârtie? Dacă îl scriem apăsat cu stiloul? Nu am răspunsul la întrebarea asta... Însă, am senzaţia că "răul" (îl numesc generic aşa, ca să-l pot contrapune "binelui" ), exilat într-un colţ al memoriei noastre, are la rândul său un potenţial extraordinar de a fi durabil....
Poate de asta unii oameni, de regulă scriitori, îl aruncă în exterior, prin scris.
Însă eu nu vorbesc aici despre autorii de romane şi nici despre drame capabile să se transforme în bestseller-uri.... Eu vorbesc de existenţa noastră de zi cu zi, de supărările mărunte care dau nevoia bruscă de a mânca dulce, de a te încrunta la toată lumea şi, de ce nu, de a-ţi vărsa nervii pe cea mai apropiată fiinţă...
Aşadar, ce facem cu momentele astea numite mai mult decât generic "neplăcute"?
